O pâine pe masă

iunie 23, 2009

(Din volumul „Tabla înmulţirii cu cerul”, apărut în anul 1998)

O pâine pe masă, clintită în rugă,
zi de zi, Doamne, Îţi mulţumesc pentru ea:
se pleacă-ntr-o parte şi-n alta, ca să ajungă,
mereu împărţindu-se între mine şi inima mea!

O pâine pe masă, ca un crucifix de mâncare,
zi de zi, Doamne, când mă închin.
O floare ca o jertfă în legănare
îşi dăltuie rădăcina-ntr-un spin!

În întoarcere către zâmbet, nu ştiu cum,
mi s-a întâmplat o lacrimă tremurând:
peste toate, o crâmpeie, acum,
de albie fără meandre şi prund…

Încerc să cuprind pâinea crescută pe masă:
mi se înghesuie gândul în faţă, ca un dor.
N-am să mai fiu, Doamne, niciodată acasă
în trupul cel trecător!

Pe plaja palmei o firimitură asudă
la amintirea unui bob de grâu
răsădit în liniştea ce inundă
nădejdea eliberată din frâu.

O pâine pe masă, rugată –
ceas de ceas, Trupul care se frânge…
Doamne, inima mea niciodată
altceva n-o să mănânce!


De ce, Doamne bun…?

aprilie 27, 2009

Nu mă lăsa

mai 3, 2008

Nu mă lăsa cu dorul înjunghiat pe drum,
Nu mă strivi în vina unde-am prelins durere…
Întreabă-mă de mine, răspunde-mă acum,
Şi creşte-mă în Tine, s-ajung la înviere.
 
Oricât aş fi de faur, mă făureşte Tu,
Mă faptă din cuvintele-mi ce Ţi s-au închinat.
Ridică-mă-n genunchii ce-n lumea asta nu
Cunosc decât poziţia acelui preaplecat.
 
Şi-ntr-o cântare-anume, atunci când vei veni,
Aşează-mă, Isuse, şi lin mă acordează,
Să sune veşnicia cum sună, de copii,
O pajişte cu soare, când mama îi veghează.
 
Şi-n plecăciune zisa mi-o nărui şi Te rog
Dezmiardă Tu albastrul poemului ce-l scriu
Nu mă lăsa în lume un ciripit olog,
Ci zbaterea luminii în lutul cânepiu.


Încă o poezie de la Elis

martie 17, 2008

***

Iubirea topi toată gheaţa, pe-un deal,
Curg lacrimi ca râuri, la vale.
În jur e noroi şi pământul pustiu.
Fă Tu să răsară pe plaiul cel viu
Minunile dragostei TALE…

Şi vii să-nflorească smochini şi finici
Şi holdele coapte la vreme,
Grădini roditoare spre vecii ce vin,
Cântări să răsune, poem să Îţi fiu
Şi dorul meu tot să Te cheme…


Doar dragostea Ta

martie 10, 2008

Doamne, te rog, închide cu mâna Ta
uşa inimii, în urma mea.
Sigiliul cu spini al frunţii Tale pune-l
pe ea- pecetluitorul inel.

Fă-mă tremurătorul văzduh treierat
de îngerii cu zborul curat.
Nu mă lăsa ca un stins felinar
pe zgomotul sec al căderii din har.

Orice-ar fi, ţine-mă bine şi cât mai sus
ca să văd pe-ndelete că nu-s-
doar dragostea Ta care a modelat curcubeu,
iar eu l-am murdărit numindu-l eu.

Acum înţeleg, dar nu cu mine-nţeleg.
Nu cu mine vorbele-ntre ele le leg:
funiile ca pe o cruce cândva Te-au legat,
doar ele m-au adunat.


Dorul de corăbii

martie 7, 2008

Mi-am petrecut anii în pas alergător
tot drumul de la inimă până acasă.
Prin pustiuri, în ocolişul nisipului
mi-am lăsat urmele paşilor
şi urmele urmelor
ca pe nişte pietre de adunat pentru un zid,
si fiecare are câte o aripă de fluture în colţ.

Se făcea că era seară şi eu visam.
rezemat de umbra unei corăbii
care nu mai pleca, nu mai pleca
spre porturile pline de dorul de corăbii.

Se făcea că alunecam
printre catargele vorbitoare;
eu eram dorul de corăbii.

Oh, Doamne, ai milă de robul Tău!
Cât de singură poate să fie strigarea uneori
şi cât de mare şi de albastru
auzul care o înconjoară!
Nu mai întreb nimic,
pur şi simplu eu însumi sunt întrebarea
care se pune luminii
când loveşte pragul serii cu glezna.


Trecerea prin icoană (fragment 03)

februarie 19, 2008

toată pădurea-i a mea
fiecare iarbă iese din ea
verdele suie până la înălţime de-o coasă
dar până la urmă vrea acasă

sunt cerbul sunt cerbul rănit
cu glonţul acela în el
undeva e pajiştea cea rămasă
vreau acasă

nu mai pot paşte nicio câmpie
nicio pajişte grasă
sunt frate cu toată iarba de pe pământ
a-mbătrânit privirea-mi pe vânt
vreau acasă

în aer se face cu un apus mai puţin
în porumbişte cu o mătasă
păsări din migraţii nu mai vin
vreau acasă

dacă te întreb ceva spui că val
ca o împuşcare întoarsă
în mine glonţul ăla vertical
voia acasă

în ochii căprioarei e un fiord
vin furtuni şi-aiurează
dar nu mai pot să zăresc nu mai pot
dacă-i pasă

e ca un greu de mirare în crengi
care m-apasă
Doamne bun numai Tu înţelegi
c-aş vrea acasă

pentru mine poarta e prea departe
valea prea joasă
dealurile-n jur prea înalte
vreau acasă

port glonţul acela cât un trofeu
venea în mine să mă ia de mireasă
ca să mă ducă la Dumnezeu
vreau acasă

mi se va mai zvârcoli spaima puţin
neînţeleasă
dar mă ţin bine de glonţul ăla şi vin
că vreau acasă

printre copaci o rază-şi târa
lumina scoasă
dar glonţul meu şi pe ea o-mpuşca
pe biata rază

abia atunci am văzut o tristeţe
cât o mireasă
care venea să mă-nveţe
că vreau acasă