Al Tău bal

Ianuarie 9, 2010

Al Tău bal

Cum nu se miră umbra mea de mine,
Oricât, în soare cald, m-aş răsuci,
Aşa nu-mi sunt privirile-Ţi străine,
Aşa mi-eşti drag şi tot aşa mă ştii.

Pe ochiul meu vin ape dimpreună
Cu mincinoase trestii şi bâtlani.
Tu mă ascunzi ca ziua-n săptămână
Şi ca pe-o săptămână între ani.

Să nu mai văd decât semeţe creste
Care în soare numai vieţuiesc.
Şi nu mai sunt, căci umbră nu mai este,
Cu supla-Ţi siluetă mă-nfrăţesc.

Tu mă faci stânca din care izvor
Ţâşneşti lovind toiagul mântuirii.
Eu n-oi seca, chiar dacă am să mor
Umplând cu mine rânduiala firii,

Ci voi uda o nouă formă-n cer
O altă stare într-un alt real…
O, Doamne, -mbracă omul cu mister
Şi îl invită azi la al Tău bal.


O punte uneşte moartea unuia de naşterea altuia

Iunie 13, 2009

O punte uneşte moartea unuia de naşterea altuia, legând totul cum legi două furnici cu un fir de mohor. Apoi orăcăie inima ca un amfibian strivit sub o piatră, de atâta absurd. Sub orice perfuzor, lacrimile par chestii fixe, cuie de bătut frunze verzi pe ramurile frânte…

Dacă n-ar fi nunta Fiului de Împărat, astfel că toate astea nu sunt decât cadouri pentru veşnica pereche, nu aş înţelege de ce moarte şi naşteri, vârste şi vai, iubire şi ură, noroi şi diamant, cale şi pas, chiu şi alean…

Dacă n-ar fi nunta Fiului de Împărat, haina cea albă nu ar mai fi decât nedumerire, de atâta întindere a iluziei paşii speranţei s-ar nărui, foamea de cer nu ar însemna mai mult decât o pictură murală dintr-o peşteră sub pământ.

De atunci dănţuiesc în durere şi bucuraţi-vă şi iarăşi zic bucuraţi-vă în toate necazurile ori învingerile ori alergările încă ale perfuziei care sunt, sub aerul înveşmântat în absurd. De atunci, fulg şi magmă, por al privirii ori crater de dor, de atunci partea mea este Domnul şi toate lucrează-mpreună, ca moleculele ploii când creşte un crin.


A murit David!

Iunie 13, 2009

David e nepotul meu, fiul de 18 ani al fratelui meu. A murit zilele trecute înecat în Dunăre. Nici acum nu i-au găsit trupul.Era copil al Domnului, băiat bun, tocmai termina liceul. Plecase cu câţiva colegi la scăldat. Am înlemnit. Inima a prins a orăcăi ca un amfibian strivit sub o piatră. Care era rostul morţii lui… Era doar întâmplare folosită de Dumnezeu „spre binele celor ce Îl iubesc pe El…?”

Au vreun sens întrebările, acum? A fost cineva pedepsit sau recompensat de Dumnezeu, astfel? Ştim cu toţii ce spune Scriptura. Dar cum se poate vedea cum se manifestă puterea lui Dumnezeu, aici? Cred că toţi cei afectaţi de dispariţia copilului au a alege cum. Am ales să mă rog. Să mă rog pentru liniştea celor rămaşi, pentru călăuzirea Domnului în propriile lor alegeri. Dar ei vor face alegerile…


Bătaia de inimă

Martie 26, 2009

Bătaia de inimă pe care mi-ai dat
Senină şi nouă şi calmă,
Deasupra de orice-ndoială a stat,
Deasupra de rău şi-a lui valmă.

Mă ţin tot mai strâns de-ale Tale iubiri,
Nu am alceva să mă poarte
Spre cele de obşte cereşti mântuiri
Ca lacrima ce mă şopoate.

Bătaia de inimă în care-am rămas,
Aceea de-i spun pocăinţă,
Mi-a dat pulsul sacru şi înger în glas
Şi literă de nesuferinţă.

Că nu e mirare, că Tu eşti Acel
Ce inima toată îmi bate,
Când plecu-mi genunchiul şi felul de fel
Cum zilele vin să mă-nmoarte…


Morţile de fiecare zi

Martie 12, 2009

Ieşim mereu din iarnă ca nişte melci din cochiliile lor. Sau ca firul de iarbă revenit la viaţă. Numai că noi nu revenim la viaţă. Noi ne continuăm propria istorie. Ca să revii la viaţă trebuie să mori, mai întâi. Şi ne amintim spusa Scripturii: “Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.” (Ioan 12:24)

Mereu, primăvara, ni se aduce aminte de acest lucru. Căci nimeni nu poate gândi învierea fără a accepta o moarte prealabilă absolut necesară. Necesară la Dumnezeu şi cu atât mai mult necesară la oameni.
Şi aşa cum nimeni nu se gândeşte la învierea grăuntelui de grâu fără a se bucura de perspectiva rodului, care e rostul grâului, aşa nu putem concepe învierea…
Învierea Domnului a împlinit şi a evidenţiat acest principiu. Rodul morţii şi învierii lui a umplut hambarele istoriei şi civilizaţiei omeneşti în toate generaţiile, de la Adam încoace. Nu despre ceea ce numim “creştinism” vorbesc, ci despre ceea ce numim “har”… Iar noi cum gândim? Cum de ne putem imagina o viaţă nouă fără rod? O nouă primăvară, frumoasă, caldă, înfloritoare, dar stearpă? Fiindcă sunt, din nefericire (pentru ei!) atâţia pretinşi beneficiari ai Învierii care îşi închipuie că satisfacţiile, împlinirile şi toate celelalte binecuvântări fizice şi materiale sunt pentru ei în mod special, sunt personale, sunt recunoaşteri ale unei bune poziţii a lor înaintea lui Dumnezeu. Dar să ne aducem aminte că El dă ploaie şi peste cel bun ca şi peste cel rău. Şi vine rodul.
Tot în Scriptură citim că cine seamănă vânt, culege furtună. Vântul e absenţa oricărei seminţe. Sau prezenţa doar a unora întâmplătoare, aduse de el. În cazul acesta, rodul va fi “furtuna”, adică ceva rău, aspectul malefic al vântului.

Câţi dintre noi văd veşnicia doar ca pe o urmare a vântului? Câţi îşi închipuie rodirea ca pe o urmare obligatorie a Învierii lui Hristos în istorie şi în eternitate, nu însă ca pe o Înviere a Lui în propria lor viaţă? Şi câţi înţeleg, când e vorba despre viaţa lor, că orice înviere presupune o moarte?
Hristos a murit şi a înviat ca toţi să aibă viaţă veşnică, nu, aşa cum doresc să creadă mulţi, ca o asigurare că toţi, indiferent de circumstanţe, vor avea această viaţă.

Suntem noi dispuşi să murim, mai întâi? Înainte de orice înviere pe care am gândi-o, de orice primăvară care ar apărea în viaţa noastră, ne gândim la nevoia morţii? Nu doar la consecinţa minunată a Învierii Lui, dar şi la imperativul morţii noastre. Înainte de orice primăvară a fost o iarnă… Înainte de orice rod, a fost o moarte. Şi înainte de mult rod sunt multe morţi. Morţile de fiecare zi ale naşterii din nou!


Ca pe ani

Noiembrie 19, 2008

Eram singuri, ascunşi în noi înşine,
Cu tăcerile ca nişte gulere de hultani.
Veneau vârstele să ni le amuşine
Şi le spuneam, gârbovindu-ne, ani.

Eram singuri, mereu mai singuri,
Ca nişte ciuperci pe care părăsitu-le-au sporii.
Ne cuibăream inima peste grinduri
Încălzindu-ne cu cocorii.

Ceas de ceas hăuleam în surdini
Numărându-ne numele, de-ntristare.
Ecourile ni le purtam ca pe vini
De la mic la mare.

Ne pregăteai să răsuni de istorie,
Şi când nici nu ştiam de noi, tot Tu erai.
Aşa cum zborul unei albine înspre flori e
Taina când Tu călătoreai.

Şi ne întorceai din drum tocmai la vreme,
Înainte să cântăm din lebede arii mizere.
Pe aici nu se trece, pe aici se geme,
Pe dincoace-i pericol de cădere…

Şi luai indicatorul ăsta în spate ca să Te vedem
Cum alungai tăcerile căzute ca gulerele pe hultani:
Aveai cu Tine voinţa ca să Te vrem
Cu înviere cu tot, ca pe ani.


Toate avansările sunt un pas către moarte, dar numai unele vorbesc despre ea

Noiembrie 12, 2008

Până acum, handicapul meu era accentuat, acum e gradul 1 grav şi permanent, declarat aşa de către Comisia de reevaluare. Dar, în continuare, îmi ridic patul şi umblu! E adevărat că e greu, însă Dumnezeu Şi-a trimis pe îngerul Său care mă ajută. Va veni vremea să vorbesc despre asta, odată şi-odată, dacă încă va mai fi pat de ridicat pentru mine, pe pământ… Şi poezie de scris… Că n-am de gând să renunţ la asta, orice s-ar întâmpla.

Azi-noapte mă rugam şi Îl întrebam pe Dumnezeu: „Doamne, ce înseamnă asta? E de bine, sau e de rău? Ce e dincolo de gradul 1? Gradul 0, nu? Capătul, adică…” Prima întrebare pe care mi-a pus-o Preşedinta Comisiei de reevaluare a fost nu „Cum sunteţi? Cum vă simţiţi?”, ca de obicei, ci „Aţi mai scris ceva?”. Asta, fiindcă data trecută i-am dat una dintre cărţile mele. I le-am dat acum şi pe ultimele două, adică pe cele mai recente.

„Ei, da!” mi-am spus azi-noapte, „asta e! Rostul meu e să-L slăvesc pe Domnul meu, pe Cel care face ca „toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”. De ce aş face altceva acum, când pot face mai mult, odată avansat în grad?! Că, până la urmă, toate avansările sunt un pas către moarte, dar numai unele dintre ele vorbesc clar despre ea…”