Al Tău bal

ianuarie 9, 2010

Al Tău bal

Cum nu se miră umbra mea de mine,
Oricât, în soare cald, m-aş răsuci,
Aşa nu-mi sunt privirile-Ţi străine,
Aşa mi-eşti drag şi tot aşa mă ştii.

Pe ochiul meu vin ape dimpreună
Cu mincinoase trestii şi bâtlani.
Tu mă ascunzi ca ziua-n săptămână
Şi ca pe-o săptămână între ani.

Să nu mai văd decât semeţe creste
Care în soare numai vieţuiesc.
Şi nu mai sunt, căci umbră nu mai este,
Cu supla-Ţi siluetă mă-nfrăţesc.

Tu mă faci stânca din care izvor
Ţâşneşti lovind toiagul mântuirii.
Eu n-oi seca, chiar dacă am să mor
Umplând cu mine rânduiala firii,

Ci voi uda o nouă formă-n cer
O altă stare într-un alt real…
O, Doamne, -mbracă omul cu mister
Şi îl invită azi la al Tău bal.


O punte uneşte moartea unuia de naşterea altuia

iunie 13, 2009

O punte uneşte moartea unuia de naşterea altuia, legând totul cum legi două furnici cu un fir de mohor. Apoi orăcăie inima ca un amfibian strivit sub o piatră, de atâta absurd. Sub orice perfuzor, lacrimile par chestii fixe, cuie de bătut frunze verzi pe ramurile frânte…

Dacă n-ar fi nunta Fiului de Împărat, astfel că toate astea nu sunt decât cadouri pentru veşnica pereche, nu aş înţelege de ce moarte şi naşteri, vârste şi vai, iubire şi ură, noroi şi diamant, cale şi pas, chiu şi alean…

Dacă n-ar fi nunta Fiului de Împărat, haina cea albă nu ar mai fi decât nedumerire, de atâta întindere a iluziei paşii speranţei s-ar nărui, foamea de cer nu ar însemna mai mult decât o pictură murală dintr-o peşteră sub pământ.

De atunci dănţuiesc în durere şi bucuraţi-vă şi iarăşi zic bucuraţi-vă în toate necazurile ori învingerile ori alergările încă ale perfuziei care sunt, sub aerul înveşmântat în absurd. De atunci, fulg şi magmă, por al privirii ori crater de dor, de atunci partea mea este Domnul şi toate lucrează-mpreună, ca moleculele ploii când creşte un crin.


A murit David!

iunie 13, 2009

David e nepotul meu, fiul de 18 ani al fratelui meu. A murit zilele trecute înecat în Dunăre. Nici acum nu i-au găsit trupul.Era copil al Domnului, băiat bun, tocmai termina liceul. Plecase cu câţiva colegi la scăldat. Am înlemnit. Inima a prins a orăcăi ca un amfibian strivit sub o piatră. Care era rostul morţii lui… Era doar întâmplare folosită de Dumnezeu „spre binele celor ce Îl iubesc pe El…?”

Au vreun sens întrebările, acum? A fost cineva pedepsit sau recompensat de Dumnezeu, astfel? Ştim cu toţii ce spune Scriptura. Dar cum se poate vedea cum se manifestă puterea lui Dumnezeu, aici? Cred că toţi cei afectaţi de dispariţia copilului au a alege cum. Am ales să mă rog. Să mă rog pentru liniştea celor rămaşi, pentru călăuzirea Domnului în propriile lor alegeri. Dar ei vor face alegerile…


Bătaia de inimă

martie 26, 2009

Bătaia de inimă pe care mi-ai dat
Senină şi nouă şi calmă,
Deasupra de orice-ndoială a stat,
Deasupra de rău şi-a lui valmă.

Mă ţin tot mai strâns de-ale Tale iubiri,
Nu am alceva să mă poarte
Spre cele de obşte cereşti mântuiri
Ca lacrima ce mă şopoate.

Bătaia de inimă în care-am rămas,
Aceea de-i spun pocăinţă,
Mi-a dat pulsul sacru şi înger în glas
Şi literă de nesuferinţă.

Că nu e mirare, că Tu eşti Acel
Ce inima toată îmi bate,
Când plecu-mi genunchiul şi felul de fel
Cum zilele vin să mă-nmoarte…


Morţile de fiecare zi

martie 12, 2009

Ieşim mereu din iarnă ca nişte melci din cochiliile lor. Sau ca firul de iarbă revenit la viaţă. Numai că noi nu revenim la viaţă. Noi ne continuăm propria istorie. Ca să revii la viaţă trebuie să mori, mai întâi. Şi ne amintim spusa Scripturii: “Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.” (Ioan 12:24)

Mereu, primăvara, ni se aduce aminte de acest lucru. Căci nimeni nu poate gândi învierea fără a accepta o moarte prealabilă absolut necesară. Necesară la Dumnezeu şi cu atât mai mult necesară la oameni.
Şi aşa cum nimeni nu se gândeşte la învierea grăuntelui de grâu fără a se bucura de perspectiva rodului, care e rostul grâului, aşa nu putem concepe învierea…
Învierea Domnului a împlinit şi a evidenţiat acest principiu. Rodul morţii şi învierii lui a umplut hambarele istoriei şi civilizaţiei omeneşti în toate generaţiile, de la Adam încoace. Nu despre ceea ce numim “creştinism” vorbesc, ci despre ceea ce numim “har”… Iar noi cum gândim? Cum de ne putem imagina o viaţă nouă fără rod? O nouă primăvară, frumoasă, caldă, înfloritoare, dar stearpă? Fiindcă sunt, din nefericire (pentru ei!) atâţia pretinşi beneficiari ai Învierii care îşi închipuie că satisfacţiile, împlinirile şi toate celelalte binecuvântări fizice şi materiale sunt pentru ei în mod special, sunt personale, sunt recunoaşteri ale unei bune poziţii a lor înaintea lui Dumnezeu. Dar să ne aducem aminte că El dă ploaie şi peste cel bun ca şi peste cel rău. Şi vine rodul.
Tot în Scriptură citim că cine seamănă vânt, culege furtună. Vântul e absenţa oricărei seminţe. Sau prezenţa doar a unora întâmplătoare, aduse de el. În cazul acesta, rodul va fi “furtuna”, adică ceva rău, aspectul malefic al vântului.

Câţi dintre noi văd veşnicia doar ca pe o urmare a vântului? Câţi îşi închipuie rodirea ca pe o urmare obligatorie a Învierii lui Hristos în istorie şi în eternitate, nu însă ca pe o Înviere a Lui în propria lor viaţă? Şi câţi înţeleg, când e vorba despre viaţa lor, că orice înviere presupune o moarte?
Hristos a murit şi a înviat ca toţi să aibă viaţă veşnică, nu, aşa cum doresc să creadă mulţi, ca o asigurare că toţi, indiferent de circumstanţe, vor avea această viaţă.

Suntem noi dispuşi să murim, mai întâi? Înainte de orice înviere pe care am gândi-o, de orice primăvară care ar apărea în viaţa noastră, ne gândim la nevoia morţii? Nu doar la consecinţa minunată a Învierii Lui, dar şi la imperativul morţii noastre. Înainte de orice primăvară a fost o iarnă… Înainte de orice rod, a fost o moarte. Şi înainte de mult rod sunt multe morţi. Morţile de fiecare zi ale naşterii din nou!


Ca pe ani

noiembrie 19, 2008

Eram singuri, ascunşi în noi înşine,
Cu tăcerile ca nişte gulere de hultani.
Veneau vârstele să ni le amuşine
Şi le spuneam, gârbovindu-ne, ani.

Eram singuri, mereu mai singuri,
Ca nişte ciuperci pe care părăsitu-le-au sporii.
Ne cuibăream inima peste grinduri
Încălzindu-ne cu cocorii.

Ceas de ceas hăuleam în surdini
Numărându-ne numele, de-ntristare.
Ecourile ni le purtam ca pe vini
De la mic la mare.

Ne pregăteai să răsuni de istorie,
Şi când nici nu ştiam de noi, tot Tu erai.
Aşa cum zborul unei albine înspre flori e
Taina când Tu călătoreai.

Şi ne întorceai din drum tocmai la vreme,
Înainte să cântăm din lebede arii mizere.
Pe aici nu se trece, pe aici se geme,
Pe dincoace-i pericol de cădere…

Şi luai indicatorul ăsta în spate ca să Te vedem
Cum alungai tăcerile căzute ca gulerele pe hultani:
Aveai cu Tine voinţa ca să Te vrem
Cu înviere cu tot, ca pe ani.


Toate avansările sunt un pas către moarte, dar numai unele vorbesc despre ea

noiembrie 12, 2008

Până acum, handicapul meu era accentuat, acum e gradul 1 grav şi permanent, declarat aşa de către Comisia de reevaluare. Dar, în continuare, îmi ridic patul şi umblu! E adevărat că e greu, însă Dumnezeu Şi-a trimis pe îngerul Său care mă ajută. Va veni vremea să vorbesc despre asta, odată şi-odată, dacă încă va mai fi pat de ridicat pentru mine, pe pământ… Şi poezie de scris… Că n-am de gând să renunţ la asta, orice s-ar întâmpla.

Azi-noapte mă rugam şi Îl întrebam pe Dumnezeu: „Doamne, ce înseamnă asta? E de bine, sau e de rău? Ce e dincolo de gradul 1? Gradul 0, nu? Capătul, adică…” Prima întrebare pe care mi-a pus-o Preşedinta Comisiei de reevaluare a fost nu „Cum sunteţi? Cum vă simţiţi?”, ca de obicei, ci „Aţi mai scris ceva?”. Asta, fiindcă data trecută i-am dat una dintre cărţile mele. I le-am dat acum şi pe ultimele două, adică pe cele mai recente.

„Ei, da!” mi-am spus azi-noapte, „asta e! Rostul meu e să-L slăvesc pe Domnul meu, pe Cel care face ca „toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”. De ce aş face altceva acum, când pot face mai mult, odată avansat în grad?! Că, până la urmă, toate avansările sunt un pas către moarte, dar numai unele dintre ele vorbesc clar despre ea…”


Nu ştiţi ce mult Îi pasă?

septembrie 22, 2008

Ziua s-a terminat, conduci spre casă. Deschizi radioul şi auzi o scurtă ştire sosită dintr-un mic sat din India unde, foarte brusc şi ciudat, câţiva săteni au murit datorită unei forme de gripă nemaiîntâlnită până atunci. Există, totuşi, specialişti care afirmă că nu poate fi vorba de gripă, dar sunt trei sau patru morţi şi, pentru că e ceva necunoscut, au fost trimişi acolo căţiva doctori să cerceteze.

Nu te gândeşti prea mult la asta, dar duminică, întorcându-te din oraş, auzi alt reportaj. Numai că acum nu mai sunt implicaţi doar trei săteni, ci 30.000 dintr-o anumită regiune a dealurilor indiene. Curând afli că în seara aceea vor fi prezentate detalii la TV. CNN-ul prezintă un scurt anunţ că spre acea parte a lumii se îndreaptă specialişti de la Centrul de Cercetare a Bolilor din Atlanta pentru că ciudata boală nu se aseamănă cu nimic cunoscut.

Luni dimineaţă, când te trezeşti, ştirea e în atenţia tuturor, punctul maxim de interes, pentru că nu e doar India, mai sunt şi Pakistanul, Afganistanul, Iranul şi, înainte să realizezi, peste tot se vorbeşte despre ceea ce a fost denumită „gripa misterioasă”. Preşedintele a făcut câteva comentarii, anunţând că el şi toată lumea se roagă şi speră că totul va fi bine acolo. Toţi se întreabă: „Cum vom controla epidemia?”

Acesta este momentul în care preşedintele Franţei face anunţul care şochează Europa. Ţara sa îşi închide graniţele: nici un zbor din India, Pakistan sau oricare dintre ţările unde boala a fost semnalata! De aceea, în acea seară, înainte de a merge la culcare, te uiţi cu interes din nou la CNN. Înlemneşti de groază când cuvintele unei femei care plânge sunt traduse dintr-un program de ştiri francez, în engleză: un om moare din cauza „gripei misterioase” undeva în Paris.

A ajuns în Europa! Panica izbucneşte. După cum se spune, după ce ai luat boala, poţi purta virusul timp de o săptămână fără să ştii. Apoi ai, timp de patru zile, simptome incredibile. După care, mori…

Anglia îşi închide graniţele, dar e prea târziu… E marţi dimineaţa, când preşedintele Statelor Unite face următorul anunţ: „Pentru protejarea securităţii naţionale, toate zborurile din şi spre Asia şi Europa au fost anulate.” În patru zile, naţiunea a fost cuprinsă de o teamă îngrozitoare. Se vând mici măşti pentru faţă. Oamenii discută: „Şi dacă ajunge şi la noi în ţara?”, iar preoţii şi predicatorii spun: „E biciul lui Dumnezeu!”.

E miercuri seara… Cineva vine alergând şi strigă: „Deschideţi un radio, deschideti un radio!”. Apoi, în timp ce asculţi la micul radio, anunţul este făcut: două femei zac într-un spital de undeva din ţară, atinse de „gripa misterioasă”. Se lucrează asiduu, contra cronometru. Nimic nu reuseşte. Rând pe rând, zonele ţării sunt cuprinse de flagel… Apoi soseşte vestea: codul genetic al virusului a fost spart! Poate fi găsit un vaccin. Trebuie luat sânge de la cineva neinfectat. În toată mass-media circulă un singur anunt – fiecare este rugat să facă un lucru simplu – un test al sângelui.

Bineînţeles, când tu şi familia ta ajungeţi acolo vineri seara, e o coadă lungă şi sunt multe cadre medicale care ies şi înţeapă degete, iau sânge şi pun etichete. Soţia ta şi copiii sunt şi ei acolo şi, după ce vi se ia sânge, vi se spune: „Aşteptati. Cand vă este strigat numele, sunteţi liberi să mergeţi acasă”. După un timp, un bărbat iese din spital alergând şi strigand. Flutură o hârtie pe care este scris numele celui ales ca donator după testarea sângelui şi îl strigă precipitat. „Ce-a spus?” Fiul tău te trage de haină şi spune „Tati, e numele meu!”. Înainte să-ţi dai seama, ţi-au şi luat băiatul. Îţi spun: „E perfect, sângele lui e curat. Vrem sa fim siguri, totuşi…”

Cinci minute mai târziu, doctori şi asistente ies afară, plângând, râzând şi îmbrăţişându-se. E prima dată când vezi pe cineva râzând în ultima săptămână. Un doctor în vârstă vine la tine şi-ţi spune: „Sângele fiului dumneavoastră e curat. E pur, neinfestat, putem face vaccinul”. Vestea se răspândeşte, oamenii strigă, se roagă, râd şi plâng. Dar doctorul cu părul alb vă ia deoparte şi spune: „N-am anticipat că donatorul va fi un minor şi avem nevoie să semnaţi că sunteţi de acord…, să semnaţi că vă daţi consimţământul”. Dai să semnezi, dar vezi că locul pentru cantitatea de sânge care va fi luată nu e completat.

„C-c-c-câţi litri…?” întrebi. În acest  moment zâmbetul bătrânului doctor dispare şi omul îţi spune:
„Nu ne-am gândit ca va fi un copil… Avem nevoie de tot!” “Dar-dar…”, îngaimi, realizând tragedia. “Nu înţelegeţi!… E vorba despre întreaga lume! Vă rog, semnaţi! Noi avem nevoie de tot ! Puteţi semna?” În tăcerea paralizantă, o faci. Apoi te întrebi dacă poţi merge în acea cameră unde el stă pe o masă întrebând: „Mami, tati, ce se întâmplă?” Poţi să-i iei mâinile şi să-i spui: „Fiule, te iubim şi nu vom lăsa niciodată să ţi se întâmple nimic din ce nu trebuie să ţi se întâmple. Înţelegi?”

Doctorul acela în vârstă îţi spune: „Îmi pare rău, trebuie să începem. Pe toată planeta, oamenii mor”. Poţi să pleci? Poţi să păşeşti afară în timp ce el spune: „Tată, mamă, tată, de ce mă părăsiţi?”

Săptămâna următoare are loc o ceremonie de comemorarea a fiului tău. Câţiva dorm în timpul ei, unii n-au venit pentru că trebuie să meargă la plajă, iar alţii vin la tine cu un zâmbet prefăcut, de parcă le-ar păsa. Ţie îţi vine să ţipi: „FIUL MEU A MURIT! NU VĂ PASĂ!?”

Primit pe email, autor necunoscut (poate mă ajutaţi să-l identific!?)
Text prelucrat


Lupta cu ispita

iulie 30, 2008

Ispita nu e păcat. Dar ispita poartă în virtual păcatul şi moartea.

Adam nu era cum suntem noi azi, la început. Nici nu avea cum să vadă răul… Era ceva total străin de el. Vedea şarpele, da, doar el îi dăduse nume. Pe acest animal l-a ales răul pentru a se revela şi a-şi face simţită prezenţa. Poate şi fiindcă era purtător de otravă. Ce altceva se poate identifica cu răul mai profund decât otrava distrugerii şi a morţii? Răul se făcuse atunci, înainte de Cain. De atunci „dorinţa lui se ţine după tine”. Aceasta este ispita: dorinţa de a te simţi bine… prin rău.

Dumnezeu numeşte ascultarea de o astfel de dorinţă, „păcat”. Aşa că putem şti ce este, de unde vine şi cum se manifestă păcatul. Gândirea nu este păcat, dar rezultatul ei poate fi. De ce? Intervine subiectivitatea. Adică altceva decât ai fost creat. Păcat este orice intră în contradicţie cu acea condiţie umană perfectă, creată de Dumnezeu. În dosul lui e cineva care face ca gândurile omului să pornească de la realitate, dar să ajungă la împlinire cu totul altundeva decât normal.

Vestea cea bună este că orice ispită poate fi depăşită prin puterea omului. Cum se face asta?

Orice ispită e însoţită atât de potenţiala cădere cât şi de potenţiala izbândă. Numai voinţa noastră face diferenţa. Vrei să fii biruitor în lupta cu păcatul, care e boldul morţii? Atunci învaţă să lupţi cu ispita!


Adam

martie 19, 2008

Cu timpul scurs în raniţă de-argint
Şi agăţat de tâmplă ca povară,
Mă-ntâmpin în memorii hăulind,
Dar mă ascund plângând – a câta oară?

Apoi vii Tu, Isuse, şi-nviezi
În zorii răcoroşi înveşmântat
Şi mă întrebi: „Cine ţi-a spus că vezi
Ceva ce niciodată n-ai aflat?

Cine ţi-a spus că-n dimineaţă, gol,
Nu ai să ştii nicicând ce e lumina,
De-adăposteşti al trupului ocol
Cu şorţul viţei şi cu rădăcina?

Acum, cu timpul strâns ca un argint
Pe tâmpla ta, povară agăţată,
Vei traversa tăcerile murind,
Să poţi veni la Mine înc-o dată…”


Remember Elisa Manta

februarie 13, 2008

clas1.jpg

„Mie îmi place grupajul prezentat. Găsesc multă sensibilitate, multă trăire, dar şi multă luciditate pe care un real talent poetic le pune bine împreună.”

Aşa scriam pe ClaS la 5 septembrie 2001.

Nu la mult timp după aceea, Elisa părăsea lumea asta. Nici nu ştiu dacă a mai apucat să se vadă publicată în primul volum colectiv al ClaS (apărut în decembrie 2001).

Îi aduc un omagiu prezentându-vă câteva poezii de-ale ei.

Smochin

Mai lasă-mă, Doamne, încă un an,
În frunza cea verde şi-amară
Să urce izvorul luminii prin ram,
Ca rodul dorit să apară.

Zadarnic am stat în pământul cel gras
Cu apele dulci lângă mine,
Căci seva cea vie în fructe n-am tras.
Mi-s frunzele goale de Tine…

A mea rădăcină de mult a pierdut
Dorinţa de-a creşte spre ape
Frumos, dar pustiu pe pământ am crescut
Şi-acum, umbre vin să mă-ngroape.

Ca şi Rut

Ca şi Rut mă aplec spre pământ, mă ridic,
Să adun rodul Tău de pe-ogor, spic cu spic,
Om cu om, pentru Tine, fie bun, fie rău –
Orice boabă-i platită cu sângele Tau.

Secerişul e-ntins, spice multe mai cad,
Vreau s-alerg, să le strâng, iar când palmele-mi ard
Şi când snopul devine mai greu, tot mai greu,
Să le pun la picioarele Mirelui meu.

Uitare

N-am ştiut niciodată cât poate să doară
Bucuria uitării într-o minte de zdrenţe.
Crezând c-a-nvăţat în sfârşit să dispară,
Iubirea se cerne cu ploaia-n cadenţe.

Trotuarul îmi plânge-n baltoace triumful –
În ele mă vad şi mă sperii de moarte.
Uitarea iubirii m-aruncă-n adâncul
Care pe mine de mine încet mă desparte.

Cu ochiul Tău cauţi vreun fruct rumenit
În noaptea cea verde şi-adâncă,
Dar umbră şi umbră e tot ce-am rodit…
O, nu-mi blestema viaţa încă!

În inima mea de smochin fără rod
Mă plouă cu apa Ta vie!
Din lacrima crengii – durerii izvod –
La anul, smochine-or să fie!


Felul lui de a trăi ca să moară

ianuarie 30, 2008

Moartea a muşcat brutal şi cu totul absurd. Fetiţa mea plângea… „Eu am fost ultima pe care a ascultat-o, în ziua aia. Mi-a spus că merit 10 şi că mi-l va pune în catalog data viitoare… Era un om bun… Nu a mai apucat să treacă nimic în catalog. Nu înţeleg…”

„Nici el”, i-am răspuns. „Cu toată logica lui”. Fusese până ieri profesorul ei de logică şi filozofie.

Îl găsiseră într-un vagon de tren marfar părăsit pe o linie moartă, pe lângă gară… Se spânzurase fără nici o explicaţie. Îl regreta toată şcoala. Se pare că avusese neînţelegeri cu nevasta.

Ce l-a determinat să facă asta? De ce a trăit omul ăsta? Eu înţeleg?

Nu înţeleg nici eu. Aşa ceva nu poate fi înţeles. Se blochează undeva nişte rotiţe, scrâşneşte un angrenaj, nu mai alunecă mintea pe nimic, intri până la creieri în nisip şi nu mai mişti, de atâta absurd. Undeva, prinţul absurdului zâmbeşte mângâindu-şi cor(n)oana. 


Cum e iubirea lui Dumnezeu?

ianuarie 13, 2008

Cum e iubirea lui Dumnezeu şi ce oferă lumea?

Cum e curăţia şi cum e păcatul?

Unde ţi-ar plăcea mai mult?


Impresii poetice

noiembrie 20, 2007

A treia „replică”

Flori carnivore

De cele mai multe flori te poţi apropia fără frică. Numai unele sunt flori carnivore…
Îmi aduc aminte o ilustraţie dintr-un almanah vechi pe care l-am văzut pe când eram copil, la bunici. Un om ţinea o pisică atârnată deasupra unei plante.

Era şi o povestire despre cum alimenta omul planta respectivă: cât era doar un lujer firav îi prindea muşte şi i le oferea. Apoi broaşte, şoareci, păsărele… A ajuns la pisici şi câini, pe care planta le înfuleca de nu mai rămânea nimic. În cele din urmă el însuşi, nefericitul botanist, a căzut pradă propriilor experimente… A alunecat şi a ajuns între ramurile plantei sale şi între ventuzele ei carnivore.

Mi se părea nedreaptă, crudă, toată povestea. Pe atunci încă nu ştiam cum se dezvoltă păcatul, cum îl alimentăm zi de zi şi cum ajunge apoi să ne înghită. Acum ştiu. Doamne, fereşte-ne de cel rău!

TS:
Cum miroşi o floare fără să o ofensezi?
IP:
Când gingăşia creşte pe-un lujer de lumini,
Doar închinarea poate parfumul să i-l guste,
Sau dacă intri-n floare direct prin rădăcini,
Ca strop de rouă frântă de nările înguste.

***
dacă toate florile ar mânca oameni întregi
am fugi de grădinile botanice dar nu
unele chiar se sperie când vrei să miroşi
parfumul de aceea s-a dat un decret puneţi-vă mănuşi
acoperiţi-vă cu aer curat şi nu faceţi ţăndări închipuirea
şi spinii fac flori uneori cele mai frumoase flori
cele de pe fruntea Lui care dor ca lăncile

la orice floare se ajunge prin rădăcini
Doamne, potriveşte-mă crucii când înfloreşte fă-mă rouă
sorbită de rădăcinile spinilor din coroana înfiptă
în taina Lui


Impresii poetice

noiembrie 11, 2007

Mama mi-a povestit că, atunci când m-am născut, bunica i-a zis, văzându-mă atât de slab şi de pricăjit: „ăsta până dimineaţă moare!” N-a fost să fie. Am ajuns la aproape 50 de ani. Azi dimineaţă am surprins o discuţie.

– La boala lui…
– E boală boierească.
– Care nu-l duce mult…

Ei, mi-am zis, oare nu Dumnezeu numără zilele şi anii? Nu boala – adică eu! – are drept de viaţă şi moarte asupra mea.
Nu o suferinţă anume a vindecat Isus, ci doar a fixat lungimea vieţii celor vindecaţi de el, căci le-a deschis un alt orizont pentru viaţă, o nouă încredere în veşnicie, dar şi, la alegerea lor, o lume plină de ispite şi rătăciri de care nu ar fi avut parte dacă rămâneau leproşi, paralitici sau orbi…   Doamne, ai milă de mine, păcătosul!

În chitul din cartea Iona eu văd un simbol al morţii.

***
dar unele cuvinte au greutatea lor
de exemplu să-i fie ţărâna uşoară
apoi alergăm care-ncotro doar doar
vom găsi inima aia cât un coş cu flori
să ne-o păstrăm de pus la căpătâi

ca în tangaj o barcă de salvare
pe marea înfuriată a circumstanţelor
se pierde unul Dumnezeu dă drumul altuia
e vremea secerişului spui şi mai arunci o dată
undiţa veşniciei să mai cuvânţi de iubire
cu iona cu chitul cel urias cu ninive


Impresii poetice

noiembrie 10, 2007

„Stăpâniţi-l-vă!”

Nu, nu e o greşeală. „Stăpâniţi-l-vă” este o construcţie puţin forţată gramatical (nu vă recomand să o folosiţi în teza de limba română), dar care îmi foloseşte mie să spun ce vreau să spun în poezia de mai jos.
Dacă noaptea dorm bine, dimineaţa primesc un cadou. Aşa a fost şi azi. Aveam în vârful degetelor minţii poezie asta. De fapt ideea ei, că vorbele le-am pus eu. Găselniţa cu „stăpâniţi-l-vă” nu ştiu cum mi-a venit.

M-am trezit gândindu-mă cât de fals poate fi dictonul atât de îndrăgit de cei mai mulţi oameni, „trăieşte clipa”… Fiindcă el întoarce exact invers realitatea, care e ceva de genul „clipa te trăieşte”. „Trăieşte clipa” conferă momentului importanţa veşniciei, excluzând-o pe aceasta. „Trăieşte clipa” te ajută să uiţi de moarte, moartea însă nu uită de tine. Ia naştere astfel o uriaşă confuzie, demnă de prinţul amăgirii.

Dragii mei, stăpâniţi-l-vă!

***
atunci omul s-a gândit că Dumnezeu a creat clipele
şi le-a adăugat în om zicându-le creşteţi înmulţiţi-vă
umpleţi omul si stăpâniţi-l-vă

apoi că ele s-au văruit care mai de care
de n-a mai rămas din bietul om decât un mormânt
cu grilaj la periferie omule omule
chiar ai crezut că sunt clipe şi-atât
atingerile alea multicolore paleta aia de pictor
chiar ai crezut că ştii să pictezi
de ţi-ai legat de gât bidineaua


Impresii poetice

octombrie 31, 2007

Suntem pe ultima sută de metri ai istoriei. De unde ştiu asta? De la însăşi istoria! Scriptura doar ne-a făcut atenţi… Oare nu seamănă zilele cu o aşteptare înfrigurată a ceva? Oare nu se precipită toate lucrurile, până şi natura, spre un deznodământ implacabil?
Vrem să vedem sau nu vrem să vedem aceasta, istoria omenirii are un drum clar către o finalitate anume. Viaţa ta poate bâigui în căutarea a tot felul de fericiri iluzorii, se întreabă mai mult sau mai puţin conştient, sau nu se întreabă deloc, privind la propriul orizont: oare când voi ajunge acolo?

Eu cred că trăim în vremea sfârşitului. Nu a sfârşitului vieţii noastre, neapărat, ci a istoriei lumii intrate în colaps. Singurii supravieţuitori vor fi, în mod paradoxal, prigoniţii, cei împotriva cărora se vor mânia neamurile, fiindcă ei contrazic mersul vieţii către propia ei pieire. Ei predică viaţa veşnică. Ei vor intra în viaţa veşnică. Îţi spune ceva sintagma asta? „Ţinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte” are un preţ întotdeauna. În toate poveştile care vorbesc despre asta, eroul trebuie să-l plătească. Vrei să fii un astfel de erou? Vrei să ştii care e preţul vieţii fără de moarte?

„Nu e nimic interesant acolo”, spunem privind o draperie care acoperă o fereastră. Când dăm însă draperia la o parte, realitatea minunată a unei zile de vară ne face să deschidem şi fereastra. Aşa e cu sfârşitul istoriei. Draperia propriei noastre vieţi preocupată prea mult de ea însăşi ne acoperă de tot realitatea veşniciei. Cât ştim despre realitatea asta? Măcar ştim că există, ca să vrem înlăturarea draperiei, care este iubirea noastră de noi înşine? Mai mult, ne dorim deschiderea ferestrei care ne opreşte să ne contopim cu această realitate?

Suntem pe ultima sută de metri ai istoriei. Istoria e cu mâna pe clanţa uşii de la ieşire. Noi unde suntem? Intrăm în fiecare zi a vieţii noastre ca nişte regi definitivi, ni se pare că o controlăm şi că facem numai ce dorim noi. Dar istoria nu face ce vrem noi. Ea are repere şi jaloane clare, măsurate nu în anii mei sau ai tăi, ci în generaţii şi generaţii, are o esenţă globală şi oarecum abstractă, dincolo de care e un Plan care ni s-a descoperit parţial… Un Plan în care ni se vorbeşte despre înşelare, ură şi durere ca preţ pentru „viaţa fără de moarte şi tinereţe fără bătrâneţe”.

Există un moment al sfârşitului şi există o vreme a sfârşitului. Ce ştim despre toate acestea?
Existăm noi, eu şi tu, ţinănd în mîini alegeri zilnice de care depinde ce? Potopul de desfrâu omenesc, sau prigoana şi moartea ca preţ al dedicării pentru idealul vieţii veşnice?
Nu istoria ne lipseşte, o trăim secundă cu secundă, ci Planul ei, care ţine de o altă realitate decât a istoriei. Care o trăieşte transcendând-o, Cel prin Care, în Care şi pentru Care sunt toate lucrurile, Cel care a „scut-circuitat-o” la un moment dat cu veşnicia Sa.

Încotro te îndrepţi, omule? Către istorie? Către veşnicie?

***
străbaţi cu pasul strâmb străzile foamei
si setei după înţelesul zilei tale
istoria îţi dă ghes să pleci în rotocoalele aurii ale somnului
străbaţi cu pasul strâmb străzile toamnei
de tine incendiind o desfrunzire suspectă

nu mai întrebi nimic ca să nu mai fii întrebat
de toată lumea asta care te doare pe dinăuntru
ca o apendicită a frunzei nefardată ieşită
în întâmpinarea ecoului tău

nu ţi se mai răspunde nimic pur şi simplu
istoria se închide la ora cinci ca orice alimentară
tu eşti înăuntru ai vrea prin obloanele trase
tinereţea fără bătrîneţe şi viaţa fără de moarte
să-ţi mai spună poveşti dar e frig e prea frig
în orice anotimp de la gura tristă a sobei