O pâine pe masă

iunie 23, 2009

(Din volumul „Tabla înmulţirii cu cerul”, apărut în anul 1998)

O pâine pe masă, clintită în rugă,
zi de zi, Doamne, Îţi mulţumesc pentru ea:
se pleacă-ntr-o parte şi-n alta, ca să ajungă,
mereu împărţindu-se între mine şi inima mea!

O pâine pe masă, ca un crucifix de mâncare,
zi de zi, Doamne, când mă închin.
O floare ca o jertfă în legănare
îşi dăltuie rădăcina-ntr-un spin!

În întoarcere către zâmbet, nu ştiu cum,
mi s-a întâmplat o lacrimă tremurând:
peste toate, o crâmpeie, acum,
de albie fără meandre şi prund…

Încerc să cuprind pâinea crescută pe masă:
mi se înghesuie gândul în faţă, ca un dor.
N-am să mai fiu, Doamne, niciodată acasă
în trupul cel trecător!

Pe plaja palmei o firimitură asudă
la amintirea unui bob de grâu
răsădit în liniştea ce inundă
nădejdea eliberată din frâu.

O pâine pe masă, rugată –
ceas de ceas, Trupul care se frânge…
Doamne, inima mea niciodată
altceva n-o să mănânce!


Înmulţirea pâinilor

aprilie 7, 2008

Luca 9:10-17

O, Doamne, e cald, e prea cald pentru noi,
Strânşi prin ierbile lumii, aşteptând sfinte ploi,
Când în dealuri apusul început-a să-ntoamne,
N-am ştiut că ne fi-va din senin, aşa foame…

Dar Tu pâinea ai luat, ai luat pâinea cea vie
Şi-ai făcut-o-nchinată ca pe o poezie
De mâncare, sătui de rămas-am mereu…
Doamne, dă-ne de-acum pâinea cea Dumnezeu!

E prea cald, e prea cald, este cald în tării
Nu putem să rămânem, de aceea Tu vii
Cu minune cu tot pe la fiecare…
Înmulţeşte, Te rog, poezia mâncare!

Şi o-mparte surâs peste noi când ne dor
Împrejururi fierbinţi şi secunde ce mor.
Vii cu milă şi cu privirea cuprinzi…
Un obraz Ţi-e lovit, pe cel’lalt îl întinzi.


Impresii poetice

noiembrie 12, 2007

La ceas de taină 2

„De aceea treci prin lume: să ai ocazia să Mă cunoşti suficient, ca să ştii de ce treci prin lume. E singura ta ocazie de genul ăsta.” a continuat El. „Dacă ai înţeles ceva din lumea Mea, atât cât să te facă văzut de ochii Mei, nici nu prea mai ai ce face pe acolo, doar să mărturiseşti…”

Nu ştiu cum va fi. Voi fi împreună cu Domnul meu şi va fi… nu ştiu cum va fi. Cum n-a fost niciodată, asta e clar. Ceva ce „la mintea omului nu s-a suit”…

***
mâna când strângi spicele Ţi se face grâu
de aceea ştiai aşa de bine să te frângi ca o pâine
când via o culegi Ţi se face ciorchine de aceea
curgi în taină ca sângele stelelor
când aud zefirul bătând mi se pare că vii
strâng repede abecedarul fiinţei şi pun masa
nu te precipita îmi spui doar candela aprinde-o
şi dacă se va stinge uite aici untdelemnul

căci dacă s-ar sui la mintea ta Eu n-aş fi Eu
iar tu n-ai mai avea nevoie de iubire


Pâinea, iubirea, ori frângerea?

octombrie 1, 2007

supper2.gifFiecare are problemele lui, fiecare suferă într-un fel sau altul sub amprenta vremurilor, ne găsim pe marginea unui vulcan care este propria noastra viaţă şi nu ştim cum să privim mai bine înăuntru… Iniţiativele noi ne obosesc, preocuparile mai intense nu sunt decât bătăi de cap de multe ori inutile, zbaterea pentru bucata de pâine atât de necesară trece uşor peste alte nevoi.

Iar bietul suflet aşteaptă, tot aşteaptă puţină atenţie, un crâmpei de mângâiere, împlinirea unui vis, ori căldura unui moment de bucurie. Ştiu, mulţi veţi spune că toate astea le avem duminica la biserică, sau stând pe genunchi cu Scriptura în mână în cămăruţa noastră… Este foarte adevărat.

Dar cum declanşăm această scumpă împărtăşire cu Duhul Domnului? Şi cum trecem apoi prin ierihonul încăpător de orbire şi durere al lumii? Lăsăm să treacă clipa sensibilităţii la orbirea altora – care seamănă atat de mult cu a noastră, cea dinainte de vindecare! – fără să facem nimic? Ne judecăm între noi, de multe ori cu o vigoare demnă de cauze mai bune, urmărind ce? Să luăm locul lui Dumnezeu?

Sau avem atâtea satisfacţii şi atât bine în toate cele ale noastre că simţim nevoia să dăm lecţii de noi, altora? Dureros… Când pâinea iubirii se frânge, ce ne interesează mai mult? Pâinea, iubirea, ori frângerea?