Omul cu semn de-ntrebare – varianta 2

iunie 29, 2009

Pe străzi, cât mai sunt oarecare,
sunt omul cu semn de-ntrebare.
Mersul încet, inima ţinută de mână,
nedumeriri în alţii le adună.

Ce-i drept, nici mie nu-mi e prea clar
dacă sunt sau nu, emisar;
dar că rostirea-mi e ceea ce El făcu să fiu,
asta o ştiu!

Nu-i aşa că vi se pare unora ciudat
să umblu pe străzi dezlegat?
Oh, libertatea e mult mai mult decât
a avea – şi atât!

Libertatea este să fii – şi eu sunt.
Adevărul m-a slobozit pe pământ
ca pe o sălbăticiune a îndurării-
omul cu semnu-ntrebării!

De ce mă priviţi, privitorilor, dacă
în voi nedumeririle vă încarcă?
Daţi semnul de la întrebare la o parte, cumva,
şi veţi vedea Omul din ea!

Eu trec mai departe, cu acelaşi semn
de dragostea Lui şi de lemn…
Voi vedeţi un om cu semn de întrebare.
Eu merg cu inima de mână. Şi mă doare!


De ce, Doamne bun…?

aprilie 27, 2009

Care adoarme martirii

martie 20, 2009

Turma luminii iese azi la păscut planete,
Cuprinderea se încovoaie spre dimineţi,
Soarele parcă e îngerul clipitor de paiete
Clocotite la margine de pomeţi.

A curs într-o secundă un albatros
Cu marea toată întoarsă către şofran
Pe un mal subit şi drăgăstos
Unde vin întrebările an de an.

Dumnezeu ţinea răspunsurile într-un sertar
Din sufrageria dragostei minunate.
Doamne, fă-mă atât de neînsemnat şi arar
Şi fă-mi iubirile răspicate

Încât să intru în har ca o corabie
În ceaţa unui fiord de la căpătâiul zâmbirii.
Despică-mă în aur curat ca o sabie
Care adoarme martirii.


Psalmul de sub perfuzor 31

februarie 5, 2009

Acopeream cu umbra mea umbra tuturor istoriilor de pământ şi strigam până la dimineaţa neiertătoare: cine eram eu, să am pentru toate cuvânt? De ce eram doar semne de-ntrebare? Veneau să-mi răspundă viezurii unei realităţi înglodată-n dureri, vânaţi de neruşinare, cu transpiraţie, cu ardoare, de câte o floare.

Din zilele de ieri ieşeau absolvenţii iluziei scărpinându-şi fiirea cu trenuri de dor… De nicăieri ieşeau orele lor. Doamne, nimeni nu mai înfgaimă nici o-nchinare în această pierzare? Balele îndelungi ale bolţii albastre sunt uneori ferestrele noastre. Unde pui Tu neaua, Doamne, să o găsească derdeluşul iubirii mele, unde o pui?

Şi întrebând, aripa mi se face pământ. Ochii îmi strecoară culori, le face bune de băut cu răsturnare şi cu palori. De aici încep să pot să-nvăţ zbor, zbor şi păsări întregi cu rămurelele lor. De aici începe suirea în desfinit, acolo de unde iubirea mea a venit.


Alegerea şi nealegerea

ianuarie 31, 2009

Înţeleg că Dumnezeu vede nu doar alegerea pe care eu o voi face la un moment dat, şi care va fi un dat real al vieţii mele, ci vede toate celelalte alegeri posibile, nu doar pentru un moment dat – care nici nu îi apare ca moment dat, la El, care vede veşnicia – cu toate alternativele, cu toate cauzele istorice umane şi de biografie personală din virtual.
Înţelegem şi care e explicaţia prezenţei răului în lumea aceasta, singura reală, a creaţiei rostite de El. Pricepem cum de putem vorbi despre lumea căzută şi care este şi ar trebui să fie rolul şi rostul meu aici. Fundamentale întrebări! Cine sunt eu, să încerc să răspund? Şi dacă răspund, cu ce aş fi eu mai altfel decât alţii care s-au încumetat înainte de mine?
Dar simt că trebuie să încerc. Poate şi fiindcă răspunsurile auzite n-au fost satisfăcătoare. Citeam Scriptura şi adevărurile bâzâiau în mintea şi în inima mea ca un roi de albine. Imediat sesizam un bondar, în bâzâitul acesta. Ceva ce suna altcum decât ce-mi spunea mie Scriptura. Ea e sigurul mod de verificare. De aceea îi rog pe cititori să verifice cu Scriptura în mână tot ce li se pare speculaţie fără acoperire. Dacă mi se vor oferi explicaţii mai altfel şi mai adevărate, şi mi se va dovedi astfel că greşesc, sunt gata să retractez totul. Şi să plătesc, dacă va fi cazul.
E alegerea mea, să răspund. Puteam alege să tac. Nu aveam cum să aleg să nu aleg. Nealegerea… Dacă mă roagă cineva să-i spun care mi-e numele, pot să-i spun sau nu. Asta nu înseamnă că nu ştiu cine sunt. Ar trebui să nu fiu, ca să fie posibilă nealegerea. Aşa e şi la Dumnezeu. El nu putea alege să nu fie.
Am hotărât să scriu acest jurnal cu speranţa că, aşa cum aduc zilele evenimente de notat într-un jurnal obişnuit al unui îndrăgostit oarecare, aşa voi avea eu ce scrie despre şi din iubirea mea faţă de Dumnezeul meu… E normal – în sensul căderii omului – să fiu subiectiv. De-aia mi S-a revelat El în Scriptură şi tot de-aia a trimis pe Fiul Său, care a anihilat, asumându-Şi-o, subiectivitatea omenească. El, rostirea de Sine a Obiectivităţii absolute, Cel care cunoştea binele şi-L născuse, rostindu-L, şi care cunoştea răul şi-L nerostise, anulându-l… Şi subiectiv fiind, risc mereu să spun prostii… Doamne, fereşte-mă!


Dacă mă întreb despre fericire ce rol are ea

ianuarie 19, 2009

***

dacă mă întreb despre fericire ce rol are ea
în procesul mântuirii şi de ce clocotesc oceanele
când bate vântul tare ei dacă te întrebi înseamnă
că ştii ce e aia sau ce ar trebui să fie înseamnă
că a înghiţit aerul un vârf de munte cu capre negre cu tot

şi toamnele cele cu stânjenei în ele
de rămânea copilăria de neuitat
erau şi ele un răspuns la întrebarea despre fericire
dar foarte puţini mai ştiau să bată din aripi

apoi Dumnezeu zâmbea din toţi îngerii şi arcuia
o ascunzătoare să ne jucăm
de-a v-aţi ascunselea fiinţei asta e da asta e
fericirea despre care mă-ntrebi asta e


Unde nimic nu-i prejos

noiembrie 7, 2008

Strigă-mă, Doamne, o dată, de două ori
Până îmi dau ochii şi inima-n flori
Ca o oişte de la care s-au pierdut armăsarii,
Ca plugul, când îi pleacă plugarii.

Eu să răspund o dată, de două ori,
Când se răsfrâng în dimineaţă spori.
Din toate ale mele să răspund, ca vâlceaua,
Sau cum îşi leagănă ecoul de mov, catifeaua.

Apoi să tresalt de un alb înţeles,
Inima toată să îmi bîiguie vers
Cum îi tresaltă unei mirese haina ţesută.
Despre o libertate necunoscută

A fiinţei de a călători peste ecouri, peste rostiri,
Peste oricare sentimente sau amăgiri,
Până la calea lactee a susurului de Hristos
Unde numic nu-i prejos.


Eutanasia şi sfinţii

iulie 18, 2008

Condamnaţilor la moarte prin injecţie letală li se dezinfectează acul seringii care urmează a le curma viaţa? Că acelora care cer eutanasierea, da. Câtă curăţie asigură Satan celor pe care urmează a-i înghiţi? Cât mers la biserică şi câte lumânări aprinse? Cât ulei în candelele de la căpătâiul patului, sau cruci desenate la iuţeală pe burţi?

Întreb şi eu… Dumnezeu nu poate fi altfel decât sfânt. Iar noi, oamenii, nu putem fi decât sfinţi, ca să ne poată „asimila”, ori… eutanasiaţi de amăgitorul… Adică nici reci, nici în clocot.

„Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.” (Apocalipsa 3:16)


Dragostea are picioare şi mâini

aprilie 8, 2008

Vineri şi sâmbătă săptămâna trecută, la Galaţi, am avut bucuria să-l însoţim pe Beni Fărăgău într-o incursiune prin cartea Romani. Nu am scăpat prilejul să-l întreb ce mă preocupa: care e rostul dragostei şi al emoţiilor în viaţă, văzut în lumina Scripturii?

Amabil ca de obicei, Beni mi-a explicat:

Ce vreau să spun este că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât”… n-a simţit prea mult, „… ci a dat pe singurul Său Fiu…”. Dragostea este acţiune. Dragostea este ascultare. Dragostea este o faptă.

Ceea ce nu neagă emoţiile. Nu ştiu dacă putem spune că dragostea e emoţie prin excelenţă. Am contrazice foarte multe părţi din Scriptură.
Tocmai am citat Ioan 3:16… Dragostea Lui a căpătat picioare, mâini şi a venit printre noi…

Cu siguranţă că motorul fiinţei mele sunt emoţiile, dar când emoţiile o iau înaintea raţiunii, sun dat complet peste cap. De acolo începe hedonismul şi alte poveşti…

Totul este etajat. Fratele Ţon spune că avem raţiunea, voinţa şi apoi sentimentele. Sentimentele sunt la baza piramidei. Când se răstoarnă piramida, atunci intrăm în postmodernism.

Aşa se întâmplă astăzi, când conteaza doar ce crede fiecare, asfel toate devin „bune” şi totul e atât de relativ, că avem de-a face cu un haos total.


Există Dumnezeu?

martie 15, 2008

Într-o şcoală, o învăţătoare  încerca să le demonstreze copiilor că Dumnezeu nu există…

Prof: Jhon, du-te la fereastră şi spune-mi dacă vezi copacii?

Jhon: Da, îi văd!

Prof: Vezi clădirea de vizavi?!

Jhon: Da, o văd!

Prof: Vezi cerul şi norii?!

Jhon: Da, văd!

Prof: Deci toate lucrurile acestea există?!

Jhon: Da, aşa este…

Prof: Uită-te pe geam din nou şi spune-mi dacă îl vezi pe Dumnezeu?!

Jhon: NU!

Prof: Deci înseamnă că Dumnezeu nu există!

O colegă de clasă, Anna, se ridică în picioare şi îi cere lui Jhon să meargă din nou la fereastră, apoi îl întreabă dacă vede copacii, clădirea de vizavi şi cerul…

Jhon: DA! le văd, există!!!

Anna: Acum uită-te, te rog, la doamna profesoară şi spune-mi dacă îi vezi creierul?!

 NU, a răspuns John… înseamnă că nu există?!


Aşa scriu eu…?

ianuarie 15, 2008

Îmi scrie un prieten, privitor la poeziile mele:

„ceea ce nu pricep de cele mai multe ori e ce vrei sa transmiţi – chiar dacă aş încerca să te critic, sunt convins că stai bine pe picioare şi nu te afectează, însă nu încerc să fac asta – vreau să înţeleg, şi mi se pare mult prea ascuns mesajul. Să fie oare scopul poeziei actuale şi în particular al poeziei tale doar frumuseţea combinării metaforelor, lăsând cititorul să construiască ceea ce i se pare mai la îndemână, creind astfel propria-i versiune?

Am terminat de ceva timp şcoala şi nu am reuşit să înţeleg tendinţele noi ale poeziei, deoarece nu se studiau atunci,iar odată terminată şcoala, am luat ce mi-a plăcut. Mi se pare foarte normal ca limitele puse de autor să fie destul de perceptibile şi să nu las un nesfârşit  câmp de interpretare, dimpotrivă, unul definit.
  
Dacă vrei să îmi lămureşti anumite detalii, sunt bucuros să te aud. Mulţumesc şi fii binecuvântat”

Cred că sunt şi alţi cititori ai mei care văd la fel această situaţie. I-am răspuns prietenului meu astfel (şi vă răspund şi dumneavoastră):

„Dragă prietene, îţi mulţumesc că mi-ai scris. Sunt sigur că mai sunt şi alţii care îşi pun întrebarile pe care ţi le pui tu, atunci când citesc ce scri eu…

Nu e greu să-ţi explic perspectiva din care îmi scriu poezia. Mulţi înteleg că poezia creştină trebuie să fie reflectarea credinţei lor şi nu greşesc. Dar astfel rămân zone de trăire şi de înţelegere neacoperite… Sunt satisfacute, poate, exigenţele celor care au acelaşi ţel şi aceleaşi trăiri ca şi noi, dar se frange mesajul pe care ar trebui să-l aducem lumii (literare, în special) ingnorante şi răuvoitoare.

Eu încerc nu să reflect doar, ci să… refract, adică să îndrept acest fascicol al credinţei mele şi către lumea asta sofisticată şi ruptă adesea în realităţi diverse şi contradictorii. Fac asta cu aceleaşi instrumente pe care le foloseşti şi tu, şi oricare alt poet, fie că este creştin, fie că nu: o anumită doză de „har poetic” şi o anume experienţă care a dus către stilul şi originalitatea scrisului meu.

Deci eu încerc să arunc asupra realităţii înconjurătoare fascicolul celor înţelese şi trăite în relaţia mea cu Domnul, luminându-le astfel încât să strălucească El. Deci nu neapărat trăirile mele contează, ci proiectarea lor pe caleidoscopul unei realităti de cele mai multe ori potrivnică.

Frumusetea alcătuirii este un scop, e adevărat, altfel nu am putea vorbi despre poezie, dar nu e ultimul. Eu trăiesc şi scriu pentru Domnul meu, dar nu vreau să-L ţin doar pentru mine şi ai mei.

E adevarat ca am un stil care te poate face să crezi că se deschide foarte multor interpretări şi nici uneia, dar te asigur că pot explica fiecare metafora, sensul şi provenienţa ei ideatică. Ştiu exact ce vreau să spun în ceea ce scriu, chiar dacă metaforele (prin definiţie) ocolesc în tot felul de chipuri şi doar mângâie ceea ce vor sa spună…”


Ce ai face tu?

decembrie 8, 2007

Un prieten mi-a trimis odată o întrebare. Vă spun sincer, nu am găsit repede răspunsul. L-am tot rugat să-mi dea indicii. S-ar putea ca unii dintre voi să cunoască răspunsul. Pe aceştia îi rog să se abţină. Cine crede că are nevoie de indicii, să-mi spună.

Ce ai face tu?

Aşadar eşti singur în maşină şi conduci într-o noapte furtunoasă; când treci pe lângă o staţie de autobuz, vezi 3 persoane aşteptând autobuzul:

1. o bătranică bolnavă, care pare pe moarte;
2. un vechi prieten care odată ţi-a salvat viaţa;
3. cel sau cea despre care gândeşti că ar putea fi iubitul/iubita ideal/a şi pe care îl/o cauţi de multă vreme.

Pe care dintre ei l-ai lua în maşină, dacă ar exista posibilitatea ca lângă şofer să stea un singur pasager?

Gândeşte-te bine înainte să continui…

Poţi să iei bătrâna, întrucât ea e pe moarte; sau poţi să îl alegi pe vechiul tău prieten care ţi-a salvat viaţa, arătându-ţi astfel recunoştinţa… Dar şansa de a găsi partenerul ideal s-ar putea să nu ţi se mai ofere niciodată.


Impresii poetice

noiembrie 21, 2007

A cincia „replică”

Câtă viaţă încape într-un gând?

„Gândesc, deci exist.” spunea filozoful. A uitat să ne spună însă cât din noi există gândind, şi cât, făcând altceva. Isus spune, în Matei 22:37: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” Cugetul e doar o parte din ce are omul disponibil. Deci într-un gând intră cam1/3 din viaţă, restul o iau „inima” şi „sufletul”.

TS:
Câtă viaţă încape într-un gând?
IP:
M-am întrebat şi eu de multe ori,
Dar n-a ramas din toate decât semnul
De întrebare, tandru, uneori,
Iar alteori în cruce, ca blestemul.

***
beau apa aceasta ca pe un zid transparent
răcoresc partea aceea din mine care frigea
apoi îmi tolănesc indiferenţa şi plâng
sub fiecare fântână sub fiecare ţărână

dacă uneori ies şerpi şi năpârci iveala durerii
e mai însemnată uneori şi mă întreb dacă să mă întreb
apoi catadicsesc celelate secete să vină şi ele
viaţă din abundenţă curgerea spre vadul cu flori
trebuie să răspund pentru toate acestea
cu toată inima ta cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău
nu viaţa contează numai iubirea că ea scoate untul din tine
alergătorule


Impresii poetice

noiembrie 5, 2007

De ce am scris asta…? Nu ştiu. Am vrut să scriu şi m-am gândit la autosuficienţa celor mai mulţi dintre noi. Noi, care ne mulţumim cu orice fel de lipsă de răspunsuri, atunci când ne este asigurată supravieţuirea zilnică… Poate chiar bunăstarea…

***
poate prea singur poate prea trist
poate prea vânturat de furtuni şi prea gol
alergând între un sentiment şi altul cum corbii
aleg între un cadavru şi altul pe câmp
după o luptă când nimeni nu mai măsoară
adâncimile ploii înălţimile cerului

pui întrebări deşi niciodată nu ai dorit
vreun răspuns îţi place să te legeni
la un capăt la celălalt atârnă înţelesul
îţi place să nu mai fie nimeni cu tine
când ţi-e dor de câte cineva