O pâine pe masă

iunie 23, 2009

(Din volumul „Tabla înmulţirii cu cerul”, apărut în anul 1998)

O pâine pe masă, clintită în rugă,
zi de zi, Doamne, Îţi mulţumesc pentru ea:
se pleacă-ntr-o parte şi-n alta, ca să ajungă,
mereu împărţindu-se între mine şi inima mea!

O pâine pe masă, ca un crucifix de mâncare,
zi de zi, Doamne, când mă închin.
O floare ca o jertfă în legănare
îşi dăltuie rădăcina-ntr-un spin!

În întoarcere către zâmbet, nu ştiu cum,
mi s-a întâmplat o lacrimă tremurând:
peste toate, o crâmpeie, acum,
de albie fără meandre şi prund…

Încerc să cuprind pâinea crescută pe masă:
mi se înghesuie gândul în faţă, ca un dor.
N-am să mai fiu, Doamne, niciodată acasă
în trupul cel trecător!

Pe plaja palmei o firimitură asudă
la amintirea unui bob de grâu
răsădit în liniştea ce inundă
nădejdea eliberată din frâu.

O pâine pe masă, rugată –
ceas de ceas, Trupul care se frânge…
Doamne, inima mea niciodată
altceva n-o să mănânce!


Crăciunul a avut (un) loc

decembrie 20, 2008

În inima lumii, între oameni şi durerile lor, dezmângâing orgolii şi întorcând orologiile istoriei cu faţa către veşnicie, pledând pentru pace într-un loc al necazului şi pentru lumină în case şi în minţi întunecate, prinţul Crăciunului înseamnă şi azi promisiune de zefir peste mări înfuriate şi alunecare de mir pe răni… De ce caută lumea altceva?


Între Crăciun şi nicovală

decembrie 17, 2008

În preajma Crăciunului şi mai ales de la Crăciun încolo, până după anul nou, e ca o suspendare. Nu, nu de îngeri cântând colinde, ci de noi. De sufletele noastre căutându-şi rosturi, mai angrenate ca oricând în tot felul de lupte spirituale şi mai dispuse ca oricând să cedeze, să facă loc deznădejdilor, vinovăţiei, nesiguranţei, îndoielilor de tot felul.

E cineva care şi-a pregătit nicovala minciunii şi amărăciunii şi, precum strugurii în teasc sau grâul pregătit de pâine, suntem zdrobiţi, rupţi, cernuţi între colinde de Crăciun şi ispite care de care mai subtile, menite să ne încerce determinarea credinţei şi a atitudinii, până acolo că nu mai putem gusta sărbătoarea.

Între bucuria sărbătorii şi cavalcada celui rău e ca între ciocan şi nicovală: dacă nu ştii să te fereşti la timp, te loveşte. Mai bine spus, e ca între… Crăciun şi nicovală! Singura scăpare e rugăciunea. Rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.


Crescătoria de balene

septembrie 10, 2008

Sunt un personaj tare ciudat. Mă întreb uneori cine, în afară de Dumnezeu, mă poate suporta. Fiindcă mai înainte de asta trebuie să mă înţeleagă, iar de înţeles, nu mã înţeleg nici eu. De exemplu, atunci când mă contrazice cineva…

Dacă e o persoană la care ţin şi pe care nu vreau să o contrazic, dar nici nu am cum să-i dau dreptate, fug… Îmi aleg o altă realitate în care mă izolez şi unde îmi pot vedea de ale mele fără să mai fiu deranjat. Chiar dacă sunt acuzat de „scăpări de atenţie”, aiurealã, indolenţă, etc.

Oare câţi nu facem aşa atunci când ne mustrã Dumnezeu? Nici nu e nevoie să fugim ca Iona, dar nimerim mereu în burta câte unui chit interior, de unde numai pocăinţa şi ascultarea de El ne mai scapã. Doamne, şi ce crescãtorii de balene din astea sunt conştiinţele noastre!


Ce nu sunt…

august 2, 2008

O, Doamne, ceva ce nu sunt mi se-ntâmplă,
Cum iarna se-ntâmplă-n câmpii.
În văile mele fantasmele surpă
Terenuri cu holde şi vii.

Îmi fii împreună cum aripii zborul
Când vulturul vrea către cer,
Măsoară-mă-n arcul ce-şi strună fiorul
De dor împlinit şi mister.

Culeg răsuciri de aer albastru
Deasupra de ape adânci…
Aş vrea să rămân lunecuşul măiastru
Al zilei pe care-o porunci,

Dar sunt, Doamne bun, întâmplată plutire
Şi sunt ce nu sunt şi te rog
Dă inimii mele de mine de ştire
Şi ia-mă pe mine zălog…


Realul separat

august 1, 2008

Câte îngrămădim într-o zi, în adâncul sufletului nostru? Bucurii şi tristeţi, pripeli şi amânări, inexplicabile uneori, nesiguranţe şi rigidităţi de stâncă, şi din toate Dumnezeu face om… Memoria învineţită de loviturile timpului ce a trecut vijelios peste ea, trupul purtându-şi mai frumos sau mai puţin frumos ocara anilor şi binecuvântarea lor…

Şi dacă într-o zi se-adun-atâtea, câte se pot aduna într-o viaţă? Şi cum evoluează prin tot Duhul Sfânt. mângâind şi mustrând şi croind un real separat, realul acelora care sunt în lume, dar nu sunt din ea, cum nu e lumina soarelui din huma pe care o îmbălsămează, deşi peisajul întreg o soarbe ca pe-o respirare.

Rugăciunea Domnului Isus

Ioan 17:11-17: „Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum Suntem şi noi. Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat; şi nici unul din ei n-a pierit, în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Dar acum, Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe când sunt încă în lume, ca să aibă în ei bucuria Mea deplină. Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, dupăcum Eu nu sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, dupăcum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”


Smerenia, ori o afli singur, ori nu te învaţă nimeni

iulie 25, 2008

După nopţi dormite mai mult sau mai puţin, pierdute mai mult sau mai puţin, vine ziua cu demonii ei, dar şi cu credinţa ei, cu luptele ei, cu bucurii şi amărăciuni neaşteptate…

Aseară cineva îmi spunea că a renunţat să mai lupte, că a făcut tot ce a putut şi degeaba, Dumnezeu a rămas orb şi surd la rugile înălţate… Că nu mai are putere decât să stea între două lumi, atras/ă de amândouă deopotrivă, dar şi respingându-le, cu mare dezamăgire.

Mi-am recunoscut trăiri din vremuri amare, mi-am amintit de „flendura bătută de toate vânturile”, care eram. De descompunerea inceată a speranţei, ca a unui cadavru uitat pe câmpul de luptă.

Aseară am încercat să încurajez persoana respectivă… Mi se făcuse milă. Până mi-a vorbit despre cauza stării: orgoliul personal. Un mare orgoliu personal. Atunci m-am oprit. Smerenia ori o afli singur, ori nu te învaţă nimeni.


Scrise la Felix 05 (Vino zilnic)

iunie 15, 2008

Vino zilnic

Vino zilnic, Doamne, în popasul inimii mele,
Fă-ţi mare galilee din sentimentele ei
Şi cu pasul mersului Tău învaţă-le vele
Pe care să le adii ca frunzele pe alei.

Doamne, zilnic vino şi mă suspină deplin
Să nu mai ştiu nici eu că respir
Capătul ăsta de moarte şi chin
Peste carul inimii coviltir…

De n-ar fi zile pe lume, Tu tot ai veni,
Prinde-mă cu ochii deschişi şi înalţi,
Să ai unde, pe ape de vei porni,
Să Te descalţi.

Şi în cele mai din urmă mirări
În care postesc ucenicii spre zi,
Învaţă-mă să Te răspund la-ntrebări
Cu poezii.


Nu mă lăsa

mai 3, 2008

Nu mă lăsa cu dorul înjunghiat pe drum,
Nu mă strivi în vina unde-am prelins durere…
Întreabă-mă de mine, răspunde-mă acum,
Şi creşte-mă în Tine, s-ajung la înviere.
 
Oricât aş fi de faur, mă făureşte Tu,
Mă faptă din cuvintele-mi ce Ţi s-au închinat.
Ridică-mă-n genunchii ce-n lumea asta nu
Cunosc decât poziţia acelui preaplecat.
 
Şi-ntr-o cântare-anume, atunci când vei veni,
Aşează-mă, Isuse, şi lin mă acordează,
Să sune veşnicia cum sună, de copii,
O pajişte cu soare, când mama îi veghează.
 
Şi-n plecăciune zisa mi-o nărui şi Te rog
Dezmiardă Tu albastrul poemului ce-l scriu
Nu mă lăsa în lume un ciripit olog,
Ci zbaterea luminii în lutul cânepiu.


Rugăciunea

februarie 27, 2008

Pun rugăciunea să Te întrebe de mine,
Poteca ei o străbat în genunchi…
Când în totu-i tăcerea-n ruine,
Doar în Tine mă strâng în mănunchi.
 
De cuvânt mă cunun ca o umbră
Dezlegată din geruri şi gheţi.
În ecoul meu sângele-Ţi umblă
Ca o boare umblând dimineţi.
 
Şi cetirea în slove de aur
A rostirii ce-i numele meu
Surpe-se-n gândul Tău faur,
Nu ca azi, nu ca ieri, ci mereu…
 
Şi o pun rugăciunea să-ntrebe
Care drum către cer e mai lin…
Cel ce doare atunci când începe,
Şi păşeşte cu mine când vin.


Seninul vers

februarie 2, 2008

Seninul vers al soarelui când ia
Marama umbrei de pe lume şi,
Din nou copilăria să mi-o dea
Mă cheamă-n taină într-un colţ de zi,
Îl scrii cu felul Tău de alfabet
Cum scrii cetăţi şi împăraţi şi vii
Cu pas turnat în legi ca un profet,
C-un vis pe care numai Tu îl ştii.

Seninul vers aş vrea să mi-l acorzi
Mărinimie-a veşniciei, har,
Cum curg din purpuri calzii voievozi
În larg al înserării sanctuar.
Să mi-l înscrii cu focul Tău pe tot
Ce-a mai rămas din mine peste lumi.
O rugăciune, Doamne, să mai pot
Şi Tu să poţi din mine să minuni.

Seninul vers ce-odat’ s-o nesfârşi
Clipind din ingeri noi şi cântăreţi
Ce n-or mai sta în candela de-aci,
Văzduh suit pe afumaţi pereţi,
Ci liberi vor chema îndepărtări
De Dumnezeu şi le vor arăta…
Ajută-mi, Doamne, a privi în zări
În care e îndepărtarea Ta!


Poezie despre un vis

ianuarie 19, 2008

Umblet divin

Cutremur larg de cedri-i în cetăţi
Şi ape frânte curg în poarta lor.
Mă târguie arginturi dintre nopţi:
Tu le spui zile, eu le spun culori.

Aş mângâia privirea-ţi de pe vânt
Cu mori albastre şi cu grâu topit…
Dă-mi, Doamne, înc-o urmă pe pământ,
O pasăre ascunsă-n ciripit,

Un firicel de meterez sub nori
Din care turnul inimii să bea,
În împrejurul urmei să cobori,
Să-i tai conturul Tu, cu talpa Ta.

Şi adâncimea clipei să i-o-nscrii,
În care viaţa zi de zi să plouă
Din linişti harul unei poezii…
Iar urma mea să fie iarăşi două.


A treia zi de dus-întors

ianuarie 16, 2008

Psalmul de sub perfuzor 1

Doamne, închide un pic radioul vecinului şi ascultă-mă:

Acum câteva zile credeam că nu mai am mult de trăit.
Vedeam veşnicia aproape şi mă bucuram. Acum mă bat gânduri ciudate,
ca şi cum aş trăi… Nu prea mai ştiu ce să fac cu ele… Iartă-mă!

Când ne loveşte în plin câte o minune de-a Ta, e bine să ne oprim,
sau să mergem înainte? Eu vreau să rămân la picioarele Tale.
Adică nici înainte, nici înapoi, ci în sus. Să ne oprim în sus.

Doamne, când am încercat să măsor bucuria, aveam în mână un fulg
cât o piruetă de înger. Sau o piruetă de înger cât un fulg. Sau ceva alb. Oricum, mă ţineam cu toate puterile, ca de catarg. Vântul în jur încă răcnea.

Îţi mulţumesc că mă înveleşti în somn, ca pe fecioarele alea înţelepte. Îţi mulţumesc că mă vindeci oricum: de la Tine spre adâncul meu, sau de la Tine spre înaltul Tău. Dincolo de toate astea e Cuvântul. Mă rog cu El.

Şi privesc la minune cum priveşte îndrăgostitul la o fată frumoasă.
În ochii mei florile îşi caută roua. Faci cald împrejur să cred că e aşa de la sentimentele mele.

Eu cred, ca orice porumbel care îşi lasă zborul pe sus şi vine în drum după boabe…


Priveşte şi-n această rugăciune!

ianuarie 11, 2008

Clintind în jur a lujerilor moale,
adâncă sevă, Doamne, palma Ta
încet mă cată printre osuare
şi sigur sunt că Tu mă vei afla.

Nu-i închisoare frunza peste verde,
nici apa nu-i stăpână peste curgeri:
privirea cea din ochii-Ţi nu se pierde
-n neant ca mute, ale noastre plângeri.

Doar le culegi şi le măsori silinţa
şi adevărul omenesc al lor
să ştii cât dăltuit-a suferinţa
în ele aripi, şi cu ce topor…

Câtă credinţă a mişcat lumina
ce ni se cuvenea, pe ochii altor.
Sau cum ne-am împărţit pe ape pâinea,
gest curgător de luminos covor.

Şi cum, în rugăciune, desenat-am
străine chipuri vii, din preajmă luate,
cum, îngerii, deasupra lor chemat-am
şi le-am făcut ofrande legănate.

De-atâta înserare-i plină lumea
ca vasul cel cu mir de-ngropăciune…
Te rog, prin mine fă-Ţi un pic minunea:
priveşte şi-n această rugăciune!


Rugă de Crăciun

decembrie 23, 2007

la geamul inimii voastre

Rugă de Crăciun

În creştetul câmpiei crescut-au heruvimi
Şi nu e glas pe lume să-ngâne-a lor cântare.
În ceruri nalte pace şi pace în mulţimi
Şi litera luminii scriind în fiecare…!

Cum se închină umbra când vântul mută plopii,
Aşa străbat în albul ajunului de nea
Cum bate ram în geamuri colind şi mi-l apropii,
Şi-i caut mugurirea şi mă ascund în ea.

O taină înfrăţeşte văzut cu nevăzuturi,
Cum frate-i anotimpul cu iarna din alei,
Păşeşte-mă, Isuse, şi-Ţi lasă urma-n luturi
Cum brazi îşi pun parfumul în chihlimbarul clei.

Să ne urăm iubire atâta câtă este
În prunca veşnicie înclincheţind cărări
În care seara asta cu har şi stele creste
Cântării dăruieşte ca mii de răsuflări.

Aşa unit-ai îngeri şi glas ai scris cu ei
Pe ceruri literi suple de-o naştere de Fiu…
Sunt zările rămase din largul lor temei
Afară, ca uitarea din tot ce este viu.

Eu nu pot celebrare mai altfel ca-n genunchi
Şi bucurie nu pot o alta decât seara…
Mă fă, Isuse Doamne, cum paiele mănunchi
Pe care naşte-Ţi Pruncul şi Îi aşterni povara.


Timp de rugă

decembrie 22, 2007

Timp de
rugă

Timp de rugă dai, îl presari peste noi,
freamătă de el gândurile ca de veşti.
Când ne ridicăm din plâns amândoi,
parcă spun inimile noastre poveşti.

Faci semne de departe, cu mâna, semne de cui:
„Te-am salvat, te-am salvat, fii fericit!”
Trec ciocârlii prin mirarea unui freamăt haihui
când un spin îl desprind de pe fruntea-Ţi şi îl recit.

Timp de-nchinare ce susură când mă cuprinzi
în auzul cel nemişcat, necuprins, neştiut…
Toate petalele florii pe care mi-o-ntinzi
în jurul lacrimei mele s-au strâns şi-au încăput.

Pedestre minuni se apropie, merg pe genunchi
aşa, ca în faţa regelui lor, îndrăgostiţii.
Seve măsoară-nălţimea împărătescului trunchi,
pacea sădeşte din loc în loc verzi armistiţii.

Noi tot vorbim şi se face târziu şi se face mereu,
cresc în jur morile care visează grâu…
Corabia lumii a acostat astă seară şi cheu,
cheu de lumină şi alabastru este gândul-pârâu.

Timp de rugă dai, îl presari peste noi,
este împrimăvărare în toţi bobocii cuvintelor.
Doamne, când ne regăsim din plâns, amândoi,
între noi se înalţă sclipind Sfânta Sfintelor!


Impresii poetice

noiembrie 10, 2007

Greutatea rugăciunii

A mai auzit povestea asta o dată. Acum e a doua oară. A pus-o cineva pe Confesionala fără să specifice autorul sau sursa. Am încercat să o aranjez puţin, fiindcă mi-a deschis pofta de scris… Aşadar:

O femeie săracă „după vorbă, după port”, a întrat într-o zi în băcănia lui John. S-a apropiat de stăpânul magazinului într-un mod foarte umil şi l-a întrebat dacă nu ar putea sa-i dea pe datorie ceva de mâncare. Avea acasă pe soţul ei care era foarte bolnav… El nu putea munci, şi mai aveau şi o droaie de copii care trebuiau hrăniţi. John însa îi spuse că nu-i poate da nimic pe datorie, pentru că ea nu are credit la magazinul său. Lângă tejghea se mai afla un client care a auzit discuţia dintre cei doi. Acesta ii spuse băcanului că va acoperi el costurile pentru tot ce femeia va comanda pentru familia ei.

Băcanul îi ceru femeii lista cu cumpărăturile de care avea nevoie, iar ea, după ce stătu o clipă pe gânduri, scoase din geanta-i ponosită o bucăţică de hârtie pe care i-o înmână acestuia, grăbită şi bucuroasă.
„Uite cum procedăm”, zise băcanul, privind şmechereşte la clientul care se oferise să plătească, „tu, femeie, pui lista pe un taler, iar pe celălalt eu pun marfă până se echilibrează”.
Dar curând s-a întunecat la faţă, a făcut ochii mari de nedumerire şi nu şi-a putut înăbuşi mormăitul: „Nu-mi vine sa cred!” Cântarul stătea înclinat în partea cu hârtia, oricâtă marfă punea el în cealaltă. Clientul zâmbea, iar băcanul tot punea pe cantar alimente. În sfârşit, când nu mai încăpea nici un ac, iar femeia privea cu mulţumire pe binefăcătorul de alături, băcanul smulse înciudat bucăţica de hârtie, o privi cu mare uimire şi exclamă: „E doar o rugaciune!” Îi arătă celulalt ca şi cum ar fi avut nevoie de martori.
Femeia scrisese: „Iubite Doamne, Tu îmi cunoşti nevoile, aşa că eu le pun în mâinile Tale.”

În vreme ce John, băcanul, nu-şi putea reveni din şoc şi gesticula mereu, femeia şi-a luat aliumentele, i-a mulţumit acelui străiun generos, şi a plecat. Străinul a achitat cum promisese, explicând băcanului: „Nu fii necăjit, tu nu ai pagubă. Femeia asta a meritat toţi banii. Numai Dumnezeu ştie ce greutate are o rugăciune….”

***
nu vreau să treacă seara fără să aduc inimii porţia ei
oricât de goală mi-ar fi fost astăzi trăirea nu vreau
faldul disperării să acopere un colţ de geam gârbovit
după aspra lumină a locului unde eram când mureai

şi ai pus pe cântar moartea Ta eu am zburat deodată
un echilibru de cer mă ţinea transparent de se vedea
alinierea planetelor ca bornele kilometrice ale iertării
pe una din ele suferinţa nu face doi bani numai ruga
nici toată marfa lumii nu face doi bani numai ruga
planeta aia se cheamă credinţa mea credinţa lui
credinţa ta şi are îngeri pe jos şi are inel de logodnă
şi greutatea rugăciunii unui preaiubit


Impresii poetice

noiembrie 1, 2007

S-a făcut seară… Nu mai plouă. Mă rog şi mă culc.

***
seară terminată ca orice semn de mirare cu un punct
mi-am strâns catrafusele mi-am îmbelşugat ochiul
cu somnul unui om de la parter
mai întâi m-am rugat şi a venit răsfirarea cetăţii
am numărat crenelurile erau tot atâtea şi Te iubeam
cu toate nevoile mele de a nu mai fi singur

poate că de-aia vine toamna când în pomi
rămâne numai câte o frunză vine să-i ţină de verde
şi de urât şi de frumos şi de toate lucrurile
care lucrează împreună spre binele celor
ce Îl iubesc pe Dumnezeu

poate că de-aia vine El când în mine
nu mai e nimeni


Impresii poetice

noiembrie 1, 2007

În orice clipire de linişte şi răgaz văd pe Domnul meu în rugăciune. E o taină a luminii care intră şi iese în şi din orice culcuş de-mpărat. E o singurătate a inimii ce se frânge într-un dor neştiut de vâltoarea mulţimii. E inspiraţia oricărei iubiri adevărate…

***
singurătate preţul tău în aur
încurcă socotelile precupeţelor
sub toţi smochinii lumii ai lăsat câte o rugăciune
şi urma nardului din mir pe picioarele Tale mai ştie drumul durerii
singurătate ce mântui mulţimile de ele însele şi criptele de pietrele lor
nicidecum nu greşesc dacă Îţi spun înviere

fiindcă de acum înainte orice privire peste umăr poate fi o cărare
şi orice suflare de tei o înălţare la cer
numai eu mă-mprejur uneori


Pâinea, iubirea, ori frângerea?

octombrie 1, 2007

supper2.gifFiecare are problemele lui, fiecare suferă într-un fel sau altul sub amprenta vremurilor, ne găsim pe marginea unui vulcan care este propria noastra viaţă şi nu ştim cum să privim mai bine înăuntru… Iniţiativele noi ne obosesc, preocuparile mai intense nu sunt decât bătăi de cap de multe ori inutile, zbaterea pentru bucata de pâine atât de necesară trece uşor peste alte nevoi.

Iar bietul suflet aşteaptă, tot aşteaptă puţină atenţie, un crâmpei de mângâiere, împlinirea unui vis, ori căldura unui moment de bucurie. Ştiu, mulţi veţi spune că toate astea le avem duminica la biserică, sau stând pe genunchi cu Scriptura în mână în cămăruţa noastră… Este foarte adevărat.

Dar cum declanşăm această scumpă împărtăşire cu Duhul Domnului? Şi cum trecem apoi prin ierihonul încăpător de orbire şi durere al lumii? Lăsăm să treacă clipa sensibilităţii la orbirea altora – care seamănă atat de mult cu a noastră, cea dinainte de vindecare! – fără să facem nimic? Ne judecăm între noi, de multe ori cu o vigoare demnă de cauze mai bune, urmărind ce? Să luăm locul lui Dumnezeu?

Sau avem atâtea satisfacţii şi atât bine în toate cele ale noastre că simţim nevoia să dăm lecţii de noi, altora? Dureros… Când pâinea iubirii se frânge, ce ne interesează mai mult? Pâinea, iubirea, ori frângerea?