Al Tău bal

ianuarie 9, 2010

Al Tău bal

Cum nu se miră umbra mea de mine,
Oricât, în soare cald, m-aş răsuci,
Aşa nu-mi sunt privirile-Ţi străine,
Aşa mi-eşti drag şi tot aşa mă ştii.

Pe ochiul meu vin ape dimpreună
Cu mincinoase trestii şi bâtlani.
Tu mă ascunzi ca ziua-n săptămână
Şi ca pe-o săptămână între ani.

Să nu mai văd decât semeţe creste
Care în soare numai vieţuiesc.
Şi nu mai sunt, căci umbră nu mai este,
Cu supla-Ţi siluetă mă-nfrăţesc.

Tu mă faci stânca din care izvor
Ţâşneşti lovind toiagul mântuirii.
Eu n-oi seca, chiar dacă am să mor
Umplând cu mine rânduiala firii,

Ci voi uda o nouă formă-n cer
O altă stare într-un alt real…
O, Doamne, -mbracă omul cu mister
Şi îl invită azi la al Tău bal.


Aroma de pământ a ierbii mele

iunie 17, 2009

Eu nu mă tem decât de cel ce sunt
Şi de aroma de adânc a ierbii mele
Când iese înverzită din pământ,
Se-ndreaptă pentr-o clipă către stele,
Apoi rămâne să se înfiripe
În cel mai trist ungher al unei clipe.

Şi de-nţelegerea mea şuie mă tot tem
Cum teme-se columba de hultani.
Sau zisa mincinoasă de-un om demn
Şi viaţa lui de prea mărunţii ani.
De-alunecarea-n hăuri şi păcat
Mă tem atât, cât cerul e de-nalt.

Tu, Doamne, ia-mi de mână mersul cel
Ce-a mai rămas din grea călătorie
Şi felul meu, din felul cel de fel
Ieşire din pământ, dar slavă Ţie!
Şi lin îndreaptă, verde, către stele
Aroma de pământ a ierbii mele.


Locuiţi de Dumnezeu

februarie 10, 2009

Omul nu işi este viaţa, ci o are. O posedă o vreme. Domnul Isus Şi-a încredinţat duhul în mîinile Tatălui, când a fost răstignit. Duhul omului nu va rămâne veşnic în el. În lutul Adam, Dumnezeu a suflat suflare de viaţă… Ceva ce nu era de lut. Viaţa cărnii noastre nu e carne. Psihicul nostru nu e „materie superior organizată”, cum ne învăţau în şcoală pe vremuri. Sufletul omenesc nu poate fi recuperat de omenesc. Nu au aceleaşi coordonate existenţiale. Carnea e lut devenit păcătos, neveşnic. Nu există şanse sa fie recuperată prin carne şi faptele ei. Fiindcă duhul din ea nu e ea. Viaţa poate fi recuperată doar de duh. Adică de aceeaşi entitate care a dat-o. Suflarea de viaţă era emanaţia Duhului. Dumnezeu este duh. El suflă viaţă. Suflarea asta animă carnea, lutul. Apoi El îşi retrage darul. Urmările păcatului omenesc distrug carnea, oricât am incerca s-o păstrăm şi s-o dregem. Omul, chiar dacă nu se consideră păcătos, tot îmbătrâneşte şi, în final, moare. Ce l-a adus aici? Ceva care alterează lutul. „…omul nu e decât carne păcătoasă” spune Dumnezeu. El nu e viaţa lui, el o are. Dar o poate perverti. Legătura cu lutul păcătos o murdăreşte şi o condamnă la despărţirea de Dătător.

Singurul Om fără păcat, Isus Hristos, purta cu Sine singura frământătură de lut necorupt rămasă în univers. De aceea distrugerea ei a însemnat cu totul altceva decât ar însemna moartea unui om obişnuit. De aceea moartea Lui are valoare mântuitoare. Eliberarea vieţii dintr-o carne fără păcat refăcea un echilibru cosmic: viaţa a fost încredinţată iniţial unui lut fără păcat şi trebuia să se întoarcă de la un lut fără păcat, la  Cel care a încredinţat-o. Cum se răsfrânge asta asupra mea? Prin credinţă, nădejde şi dragoste. Devenind conştient de perisabilitatea cărnii mele, caut instinctiv un punct de sprijin. Singurul e viaţa mea, care nu e a mea, fiindcă e legată de perisabil. Dacă eu cred în Singurul Om care a reîntors la Dumnezeu viaţă curată, cred în puterea recuperatoare a lui Dumnezeu. Voi recunoaşte starea mea păcătoasă, dar voi avea asigurarea că va fi iertată şi voi avea îndrăzneala să cer relegarea de Dumnezeu şi să desprind viaţa mea de carnea mea, pentru a I-o retroceda curată, nepătată, aşa cum a dat-o. Pentru asta a fost nevoie de Omul Isus Hristos. Când El striga „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” vedea viata din El reîntorcându-se la Tatal. Moartea Sa era ceva ce nu făcea El, ci Tatăl. Asta ca, în cazul morţii noastre, să avem parte de împlinirea vieţii prin reîntoarcere la  Cel care a dat-o, nu de desplinirea a ceva făcut bine şi veşnic de Dumnezeu: desfacerea forţată a facerii dintâi a lui Adam cel perfect, creat să dureze, dar care a ales neascultarea, compromiţând lucrarea divină şi aruncând-o în vremelnic. Pentru că păcatul e o paranteză în veşnicie. Ceea ce numim „istoria omului”, asta e.

Isus a ales ascultarea. A ales sa se sfârtece El, fără motiv, pentru a anula puterea sfârtecării. Cum spuneam, procesul se desăvârşeşte, la nivel personal, prin credinţă. Daca eu cred asta, atunci voi acţiona în sensul acestei credinţe. Adica voi vedea starea total coruptă şi vrednică de distrugere a propriei cărni: toţi murim, de ce să ne ascundem de asta? Apoi vom înţelege acţiunea regeneratoare a jertfei de pe Golgota: viaţa şi-a ragăsit posibilitatea de reîntoarcere la Dumnezeu, şansa asta există şi pentru mine, iar El doreşte şi sprijineşte această recuperare. Viaţa mea ştie acum ce vrea. Tânjeşte după sursa ei, fuge de păcatul cărnii, se desprinde, mereu mai puternic, de tot ce o lega de lutul păcătos. Nu, nu e doar puterea exemplului. Isus a deschis Calea. El e uşa. Prin El se poate accede la Dumnezeu. Moartea pe care a învins-o El nu e moartea cărnii, ci perpertuarea stării de corupere a vieţii şi aruncarea ei definitivă în haosul păcatului…


Trăişte-ţi veşnicia!

ianuarie 29, 2009

Ce e Cuvântul, la Dumnezeu?

Este Însăşi Fiinţa Lui. Măreţia a ceea ce apostolul Ioan numea, spunând că „La început era Cuvântul…”, nu poate fi cuprinsă în cuvintele noastre. Mintea omenească nu are acum capacitatea necesară să se apropie de natura exactă a ceea ce i-a dat naştere. Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exod 33:20). „Faţa” Lui este prezenţa Lui în plenitudinea manifestărilor ei, este flacăra în mijlocul căreia orice substanţă de altă natură decât focul îşi pierde sau îţi modifică propria-i alcătuire.

De mii de ani, generaţie după generaţie, oamenii au tot dat ocol ideii de Dumnezeire. Filozofii sofisticate  au căutat să-i creioneze un chip de care să se poată apropia, fără a fi mistuiţi aceia care au mizat pe umila stare a minţii omeneşti. Religiile au pus accentul pe „încălzirea” fiinţei la apropierea de această Flacără. Dar întotdeauna au rămas departe.

Să ne închipuim că ne plimbăm pe marginea unei fântâni şi încercăm să vedem apa din adânc. Numai că adâncimea e aşa de mare, că orice efort e zadarnic. E aşa de mare distanţa până la izvorul apelor ei, că oglinda proaspătă şi răcoritoare atât de râvnită, pare a nici nu fi. În aceste condiţii, apostolul Pavel scrie Efesenilor (şi nouă) aceste cuvinte: „Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti…”   (Efeseni 1:17-20)  Trebuie o funie! O funie suficient de lungă şi o găleată. Dovada existenţei şi a calităţii apei din adânc nu poate fi făcută decât aducând la lumina zilei ceva din ea.

Cei mai mulţi oameni însetaţi vor să bea şi să se sature. După goane îndelungi prin pustiurile toride ale zilelor, epuizaţi de himerele atracţiilor lucitoare, de oglinzile false ale satisfacţiilor inconsistente sub aspect esenţial, însemnând oarece doar la nivelul senzaţiilor atât de trecătoare şi a unei mulţumiri de sine nejustificată sub aspectul ieşirii necondiţionate din scena lumii, cei mai mulţi oameni devin adepţii unei conduite de tipul „Trăieşte-ţi clipa”. Egoismul presupus de adoptarea acestui mod de a concepe viaţa nu are absolut deloc de-a face cu creştinismul, care cheamă în mod permanent şi fără a îngădui dubii, către altceva, cu totul altceva, ceva surprinzător, inimaginabil pentru gândirea comună condusă de un aprig instinct de supravieţuire a suportului material al vieţii, care, cu toate eforturile vreunei fiinţe, are clipele numărate. Acest „altceva” strigă clar „Trăieşte-ţi veşnicia!”   

Am băut din această Fântână!, le strig acestor oameni. E apă vie aici!  E altceva! Gustaţi! „El este şi răsplăteşte pe cei ce-L caută…”. „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!” 


Psalmul de sub perfuzor 4

iunie 24, 2008

De când am învăţat frigul, cerul e bolnav de pojar… Stă internat în amintirile mele şi bate din aripi. Are mai multe adâncimi decât oricât aş putea cădea eu vreodată şi îmi spune despre ele că sunt suiş. Apoi învăţ să iernez.

Doamne, fă ochii în patru, că tare-s bolnav: nu tu felinar, nu tu feştilă, măcar o scânteie albastră, nu Tu… Încep să flutur culorile cu sorbituri mici, ca pe iaurt. La ora de vizită vine mormântul şi mă întreabă dacă sunt bine, se interesează cât de roz am visat.

De ce să mă tem? Apa e plină de urme de paşi. Pământul, la fel. Dacă toate ar începe deodată să cânte, Domnul ar apărea iar. Eu aş face valurile mai mici, apoi m-aş dez-mici şi m-aş dezmetici, iar El ar potoli furtuna.

E bine când El potoleşte furtunile, ce bine e când răsare… Pleacă tot omul la treburi şi seara vine cu pâinea, de-atâta zi-ntreagă.

Dacă n-ar fi şi iarnă în lume, n-am face pârtii. Sau om de zăpadă, sau sănii… Doamne, deschide un strop de ninsoare şi vom vedea…


Cine este Dumnezeu pentru mine?

martie 18, 2008

 

Atât de des ni se întâmplă să ne lovim de tot felul de gânduri străine despre Dumnezeu, şi uneori atât de legitime ni se prezintă acestea, că apare urgent nevoia unei reconfirmări a propriei noastre credinţe, a unei repoziţionări ca a lui Ilie la intrarea peşterii de la Miţpa.

Într-o astfel de situaţie fiind la un moment dat, a trebuit să-mi aduc aminte de ce şi cum cred eu, să-mi îmbrăţişez iarăsi Domnul şi încă o dată să-i simt „susurul blând şi subţire”…

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu şi Cuvântul era cu Dumnezeu” spune apostolul Ioan în debutul evangheliei sale. Iar în Apocalipsa 19:13 explică: „Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu.”

Ideea de Logos, termen pe care îl foloseşte Ioan, cuprinde înţelesul de cuvânt care acţionează, care trăieşte, care creează, mai degrabă decât de cuvânt rostit. David spune în Psalmul 33:9 „Căci el zice, şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă.”

Dumnezeu Îşi pronunţă Numele. Numele Său este Cuvântul Său. Din El, în El şi pentru El sunt toate lucrurile” Aşa cum eu şi cuvântul meu una suntem, atunci când nu umblu cu minciuni, aşa Dumnezeu şi Cuvântul Său una sunt. Dar cuvântul meu poate doar oglindi realitate. Dumnezeu prin Cuvântul Său creează realitate. Creează viaţă.

El Se rosteşte pe Sine, Îşi proclamă Fiinţa Sa. „Eu sunt cel ce sunt”. Dar rostirea Sa e vie. E altă Persoană în Cea dintâi! Este Cuvântul lui Dumnezeu. Este Fiul Său.


Sfârşit de drum

martie 14, 2008


Cu crucea-n piept, în aerul târziu
Vedeam cu mine ce era de viu…
Eram un om tăcut, călătoriu,
Cu crucea-n piept, în aerul târziu.
 
Şi se făcea la capăt c-am ajuns
De alergare, foamete şi plâns.
În faldurile vremii eram strâns
Şi se făcea la capăt c-am ajuns.
 
Abia atunci am pus desaga jos
Şi-am scos din ea un dar sărăcăcios…
Mi-am dăruit viaţa lui Hristos.
Abia atunci am pus desaga jos.
 
De cântec n-apucai să mă mai ţin
Că l-a-nşfăcat din mine-un heruvim
Şi l-a cântat pe tot, cum ar cânta
Balada învierii cineva…


Blogul lui Hristos

februarie 13, 2008

Ce-ar fi, mă gândeam eu, dacă bloggerii pocăiţi ar face împreună un singur blog în lumea virtuală, aşa cum fac împreună un singur trup în lumea spirituală, trupul lui Hristos…

Şi dacă acesta s-ar numi „Blogul lui Hristos”.

Tot felul de indivizi vin cu tot felul de bloguri: al lui Eminescu, al lui Ceauşescu, al lui Creangă sau al lui Vlad Ţepeş, de ce n-am face şi noi „Blogul lui Hristos”?

Dacă suntem   „cu aceleaşi gânduri, simţind cu alţii, iubind ca fraţii, miloşi, smeriţi” (1 Petru 3:8) şi sfinţim în inimile noastre pe Hristos ca Domn şi „totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţă şi teamă” (1 Petru 3:15), şi nu l-am ţine pe wordpress, ci pe Golgota, ca dacă e să se suie undeva, atunci să fie o cruce sus, nu ar fi o utopie, nu?

Ce ar cuprinde blogul lui Hristos?  

„Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.” (Filipeni 4:8) Da, Petru şi Pavel ştiau să facă bloguri!

Domnul nostru s-a rugat: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.”

El ştia cum e cu blogurile. Ştia cât de mulţi oameni se vor amăgi pe ei şi vor amăgi pe alţii cu închipuiri de viaţă, nu veşnică, ci virtuală, o viaţă altceva, o înşelătorie care le va da impresia că s-au transferat într-un fel de veşnicie personală secretă, inatacabilă, inestricabilă, aproape ocultă.

De ce n-am face „blogul lui Hristos?” Un loc unde fiecare să-şi aducă iubirea pentru El şi pentru fraţii lui, iubirea faţă de semeni, faţă de oamenii lumii acesteia care nici măcar nu ne recunosc a fi de-ai lor, şi e normal să nu ne recunoască… Pentru că:

„Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu Sunt din lume, dupăcum Eu nu Sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.

Ei nu Sunt din lume, dupăcum nici Eu nu Sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.

Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume. Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.

Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi Suntem una, Eu în ei, şi Tu în Mine; -pentruca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.

Tată, vreau ca acolo unde Sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.

Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.”


Cocoşelul fotbalist

februarie 5, 2008


Nu e greu să îi faci pe unii să se joace, chiar dacă ei nu ştiu că e joacă… Oamenii aleargă după mingiile lor, se agită, se înfoaie, se umflă-n pene, se luptă cu viaţa, se chircesc în îngrijorare şi ură, sau se lăţesc în orgolii şi pofte, inconştienţi că mingea asta de viaţă le-a dat-o cineva şi că va veni vremea să marcheze golul final al întregului joc…

Miza e uriaşă. Abia atunci când vor abandona mingea vor vedea. Când arbitrul va fluiera pentru ultima dată, iar ei vor pleca dezamăgiţi de scurtimea partdei, către vestiare… E o partidă pierdută? Una câştigată?

Prietenul meu Zaharia mi-a trimis filmuleţul ăsta. M-a amuzat, e drept, dar m-am gândit: când mingea e de la Dumnezeu, iar noi suntem cocoşeii care ne jucăm cu ea un timp comparabil de scurt, ca să o abandonăm apoi, uneori chiar înaintea „loviturii decisive”, mai avem timp să ne gândim ce ne aşteaptă la cabine? 


Impresii poetice

noiembrie 24, 2007

A zecea replică

Până unde ţine un suflet de om?

Cine l-a măsurat vreodată, sufletul…? Unii au vrut să-l prindă-ntr-o cutie de-i zice craniană, alţii i-au spus „inima omului” şi nu i-au spus rău, dar până unde ţine el? Unii spun că dispare când mori, alţii spun că se mută. Eu cred că merge înainte, după cum i-a fost calea. Sufletul poate fi trecerea de la primul către cel de-al doilea Adam, dar şi pieirea lui în irosire veşnică. Până unde ţine sufletul tău?

TS:
Pana unde ţine un suflet de om?
IP:
Am tot mers între mine şi umbră,
Am tot rupt cai adânci călărind,
Colo-n vai, face ura o tumbă,
Colo-n deal este plânsul, iubind.

***
că i-am spus mă sufletul meu de ce faci ochii ăia mari când mă vezi
el cotrobăia ceva la răsărit căuta un drum sufletul e cercetaşul aprig
în toate războaiele el e întâi uneori îl las la vatră să are uneori
dezertează e un obicei prost când nu i s-a dat raţia de încredere
gamela cu speranţă i s-a spart mă sufletul meu
doare tare singurătatea dar e prea îngust pe aici

e prea îngust prin viaţă de-aia dai pe de lături ca inundaţia
nu ai vreme de stat trebuie să mergi înainte trebuie să
pregăteşti venirea mea nu-i aşa trebuie să iubeşti
da da trebuie să iubeşti de aia ai luat grenada aia de inimă
şi arunci cu ea în Dumnezeu


Impresii poetice

noiembrie 21, 2007

A cincia „replică”

Câtă viaţă încape într-un gând?

„Gândesc, deci exist.” spunea filozoful. A uitat să ne spună însă cât din noi există gândind, şi cât, făcând altceva. Isus spune, în Matei 22:37: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” Cugetul e doar o parte din ce are omul disponibil. Deci într-un gând intră cam1/3 din viaţă, restul o iau „inima” şi „sufletul”.

TS:
Câtă viaţă încape într-un gând?
IP:
M-am întrebat şi eu de multe ori,
Dar n-a ramas din toate decât semnul
De întrebare, tandru, uneori,
Iar alteori în cruce, ca blestemul.

***
beau apa aceasta ca pe un zid transparent
răcoresc partea aceea din mine care frigea
apoi îmi tolănesc indiferenţa şi plâng
sub fiecare fântână sub fiecare ţărână

dacă uneori ies şerpi şi năpârci iveala durerii
e mai însemnată uneori şi mă întreb dacă să mă întreb
apoi catadicsesc celelate secete să vină şi ele
viaţă din abundenţă curgerea spre vadul cu flori
trebuie să răspund pentru toate acestea
cu toată inima ta cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău
nu viaţa contează numai iubirea că ea scoate untul din tine
alergătorule


Impresii poetice

octombrie 31, 2007

Suntem pe ultima sută de metri ai istoriei. De unde ştiu asta? De la însăşi istoria! Scriptura doar ne-a făcut atenţi… Oare nu seamănă zilele cu o aşteptare înfrigurată a ceva? Oare nu se precipită toate lucrurile, până şi natura, spre un deznodământ implacabil?
Vrem să vedem sau nu vrem să vedem aceasta, istoria omenirii are un drum clar către o finalitate anume. Viaţa ta poate bâigui în căutarea a tot felul de fericiri iluzorii, se întreabă mai mult sau mai puţin conştient, sau nu se întreabă deloc, privind la propriul orizont: oare când voi ajunge acolo?

Eu cred că trăim în vremea sfârşitului. Nu a sfârşitului vieţii noastre, neapărat, ci a istoriei lumii intrate în colaps. Singurii supravieţuitori vor fi, în mod paradoxal, prigoniţii, cei împotriva cărora se vor mânia neamurile, fiindcă ei contrazic mersul vieţii către propia ei pieire. Ei predică viaţa veşnică. Ei vor intra în viaţa veşnică. Îţi spune ceva sintagma asta? „Ţinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte” are un preţ întotdeauna. În toate poveştile care vorbesc despre asta, eroul trebuie să-l plătească. Vrei să fii un astfel de erou? Vrei să ştii care e preţul vieţii fără de moarte?

„Nu e nimic interesant acolo”, spunem privind o draperie care acoperă o fereastră. Când dăm însă draperia la o parte, realitatea minunată a unei zile de vară ne face să deschidem şi fereastra. Aşa e cu sfârşitul istoriei. Draperia propriei noastre vieţi preocupată prea mult de ea însăşi ne acoperă de tot realitatea veşniciei. Cât ştim despre realitatea asta? Măcar ştim că există, ca să vrem înlăturarea draperiei, care este iubirea noastră de noi înşine? Mai mult, ne dorim deschiderea ferestrei care ne opreşte să ne contopim cu această realitate?

Suntem pe ultima sută de metri ai istoriei. Istoria e cu mâna pe clanţa uşii de la ieşire. Noi unde suntem? Intrăm în fiecare zi a vieţii noastre ca nişte regi definitivi, ni se pare că o controlăm şi că facem numai ce dorim noi. Dar istoria nu face ce vrem noi. Ea are repere şi jaloane clare, măsurate nu în anii mei sau ai tăi, ci în generaţii şi generaţii, are o esenţă globală şi oarecum abstractă, dincolo de care e un Plan care ni s-a descoperit parţial… Un Plan în care ni se vorbeşte despre înşelare, ură şi durere ca preţ pentru „viaţa fără de moarte şi tinereţe fără bătrâneţe”.

Există un moment al sfârşitului şi există o vreme a sfârşitului. Ce ştim despre toate acestea?
Existăm noi, eu şi tu, ţinănd în mîini alegeri zilnice de care depinde ce? Potopul de desfrâu omenesc, sau prigoana şi moartea ca preţ al dedicării pentru idealul vieţii veşnice?
Nu istoria ne lipseşte, o trăim secundă cu secundă, ci Planul ei, care ţine de o altă realitate decât a istoriei. Care o trăieşte transcendând-o, Cel prin Care, în Care şi pentru Care sunt toate lucrurile, Cel care a „scut-circuitat-o” la un moment dat cu veşnicia Sa.

Încotro te îndrepţi, omule? Către istorie? Către veşnicie?

***
străbaţi cu pasul strâmb străzile foamei
si setei după înţelesul zilei tale
istoria îţi dă ghes să pleci în rotocoalele aurii ale somnului
străbaţi cu pasul strâmb străzile toamnei
de tine incendiind o desfrunzire suspectă

nu mai întrebi nimic ca să nu mai fii întrebat
de toată lumea asta care te doare pe dinăuntru
ca o apendicită a frunzei nefardată ieşită
în întâmpinarea ecoului tău

nu ţi se mai răspunde nimic pur şi simplu
istoria se închide la ora cinci ca orice alimentară
tu eşti înăuntru ai vrea prin obloanele trase
tinereţea fără bătrîneţe şi viaţa fără de moarte
să-ţi mai spună poveşti dar e frig e prea frig
în orice anotimp de la gura tristă a sobei


În poză nu mi-e frică de nimic

septembrie 5, 2007

om1.jpgDaniel

Una dintre caracteristicile bolii mele este că în fotografie nu tremur. Acolo nu mi-e frică de nimic.

Într-o zi, un copilaş de vreo patru anişori (mi-am adus aminte citind aici), după ce m-a privit îndelung, a deliberat în sinea lui, apoi m-a întrebat: „Nenea, da’ ţie ţi-a fost frig şi ai rămas aşa”?

Altă dată (eram pentru prima oară într-o biserică baptistă din alt oraş) un om în toată firea, cam de-o seamă cu mine, s-a aşejat alături, pe bancă. L-am simţit oarecum stânjenit, dar eram atent la ce se întâmpla acolo şi nu i-am dat atenţie. La un moment dat am fost invitat să spun o poezie. Când m-am întors la locul meu, el mi-a luat înfrigurat cartea din care citisem (nu mai ştiu care dintre volumele mele era), a fruzărit-o atent, apoi m-a întrebat arătând spre numele de pe copertă: „Dumneata eşti aici?” I-am confirmat.

La ieşire m-a invitat la masă. Acolo mi-a mărturisit: „Când m-am aşezat prima oară lângă tine şi am văzut cât de tare tremurai, mi-am spus: Doamne, da’ beat e ăsta!” Acum este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei şi un admirator înfocat (el al meu si eu al lui!).

Ce anume a făcut deosebirea între explicaţia pe care şi-a formulat-o copilul şi aceea pe care şi-a dat-o prietenul meu cu privire la aceeaşi realitate? Oare nu cumva, cu cât adunăm mai multă „experienţă” de viaţă, ne încărcăm şi cu noroiul ei? Din motivul ăsta ne cere Isus Domnul să ne facem ca şi copiii pentru a intra în Împărăţie?