Al Tău bal

Ianuarie 9, 2010

Al Tău bal

Cum nu se miră umbra mea de mine,
Oricât, în soare cald, m-aş răsuci,
Aşa nu-mi sunt privirile-Ţi străine,
Aşa mi-eşti drag şi tot aşa mă ştii.

Pe ochiul meu vin ape dimpreună
Cu mincinoase trestii şi bâtlani.
Tu mă ascunzi ca ziua-n săptămână
Şi ca pe-o săptămână între ani.

Să nu mai văd decât semeţe creste
Care în soare numai vieţuiesc.
Şi nu mai sunt, căci umbră nu mai este,
Cu supla-Ţi siluetă mă-nfrăţesc.

Tu mă faci stânca din care izvor
Ţâşneşti lovind toiagul mântuirii.
Eu n-oi seca, chiar dacă am să mor
Umplând cu mine rânduiala firii,

Ci voi uda o nouă formă-n cer
O altă stare într-un alt real…
O, Doamne, -mbracă omul cu mister
Şi îl invită azi la al Tău bal.

Anunțuri

Aroma de pământ a ierbii mele

Iunie 17, 2009

Eu nu mă tem decât de cel ce sunt
Şi de aroma de adânc a ierbii mele
Când iese înverzită din pământ,
Se-ndreaptă pentr-o clipă către stele,
Apoi rămâne să se înfiripe
În cel mai trist ungher al unei clipe.

Şi de-nţelegerea mea şuie mă tot tem
Cum teme-se columba de hultani.
Sau zisa mincinoasă de-un om demn
Şi viaţa lui de prea mărunţii ani.
De-alunecarea-n hăuri şi păcat
Mă tem atât, cât cerul e de-nalt.

Tu, Doamne, ia-mi de mână mersul cel
Ce-a mai rămas din grea călătorie
Şi felul meu, din felul cel de fel
Ieşire din pământ, dar slavă Ţie!
Şi lin îndreaptă, verde, către stele
Aroma de pământ a ierbii mele.


Locuiţi de Dumnezeu

Februarie 10, 2009

Omul nu işi este viaţa, ci o are. O posedă o vreme. Domnul Isus Şi-a încredinţat duhul în mîinile Tatălui, când a fost răstignit. Duhul omului nu va rămâne veşnic în el. În lutul Adam, Dumnezeu a suflat suflare de viaţă… Ceva ce nu era de lut. Viaţa cărnii noastre nu e carne. Psihicul nostru nu e „materie superior organizată”, cum ne învăţau în şcoală pe vremuri. Sufletul omenesc nu poate fi recuperat de omenesc. Nu au aceleaşi coordonate existenţiale. Carnea e lut devenit păcătos, neveşnic. Nu există şanse sa fie recuperată prin carne şi faptele ei. Fiindcă duhul din ea nu e ea. Viaţa poate fi recuperată doar de duh. Adică de aceeaşi entitate care a dat-o. Suflarea de viaţă era emanaţia Duhului. Dumnezeu este duh. El suflă viaţă. Suflarea asta animă carnea, lutul. Apoi El îşi retrage darul. Urmările păcatului omenesc distrug carnea, oricât am incerca s-o păstrăm şi s-o dregem. Omul, chiar dacă nu se consideră păcătos, tot îmbătrâneşte şi, în final, moare. Ce l-a adus aici? Ceva care alterează lutul. „…omul nu e decât carne păcătoasă” spune Dumnezeu. El nu e viaţa lui, el o are. Dar o poate perverti. Legătura cu lutul păcătos o murdăreşte şi o condamnă la despărţirea de Dătător.

Singurul Om fără păcat, Isus Hristos, purta cu Sine singura frământătură de lut necorupt rămasă în univers. De aceea distrugerea ei a însemnat cu totul altceva decât ar însemna moartea unui om obişnuit. De aceea moartea Lui are valoare mântuitoare. Eliberarea vieţii dintr-o carne fără păcat refăcea un echilibru cosmic: viaţa a fost încredinţată iniţial unui lut fără păcat şi trebuia să se întoarcă de la un lut fără păcat, la  Cel care a încredinţat-o. Cum se răsfrânge asta asupra mea? Prin credinţă, nădejde şi dragoste. Devenind conştient de perisabilitatea cărnii mele, caut instinctiv un punct de sprijin. Singurul e viaţa mea, care nu e a mea, fiindcă e legată de perisabil. Dacă eu cred în Singurul Om care a reîntors la Dumnezeu viaţă curată, cred în puterea recuperatoare a lui Dumnezeu. Voi recunoaşte starea mea păcătoasă, dar voi avea asigurarea că va fi iertată şi voi avea îndrăzneala să cer relegarea de Dumnezeu şi să desprind viaţa mea de carnea mea, pentru a I-o retroceda curată, nepătată, aşa cum a dat-o. Pentru asta a fost nevoie de Omul Isus Hristos. Când El striga „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” vedea viata din El reîntorcându-se la Tatal. Moartea Sa era ceva ce nu făcea El, ci Tatăl. Asta ca, în cazul morţii noastre, să avem parte de împlinirea vieţii prin reîntoarcere la  Cel care a dat-o, nu de desplinirea a ceva făcut bine şi veşnic de Dumnezeu: desfacerea forţată a facerii dintâi a lui Adam cel perfect, creat să dureze, dar care a ales neascultarea, compromiţând lucrarea divină şi aruncând-o în vremelnic. Pentru că păcatul e o paranteză în veşnicie. Ceea ce numim „istoria omului”, asta e.

Isus a ales ascultarea. A ales sa se sfârtece El, fără motiv, pentru a anula puterea sfârtecării. Cum spuneam, procesul se desăvârşeşte, la nivel personal, prin credinţă. Daca eu cred asta, atunci voi acţiona în sensul acestei credinţe. Adica voi vedea starea total coruptă şi vrednică de distrugere a propriei cărni: toţi murim, de ce să ne ascundem de asta? Apoi vom înţelege acţiunea regeneratoare a jertfei de pe Golgota: viaţa şi-a ragăsit posibilitatea de reîntoarcere la Dumnezeu, şansa asta există şi pentru mine, iar El doreşte şi sprijineşte această recuperare. Viaţa mea ştie acum ce vrea. Tânjeşte după sursa ei, fuge de păcatul cărnii, se desprinde, mereu mai puternic, de tot ce o lega de lutul păcătos. Nu, nu e doar puterea exemplului. Isus a deschis Calea. El e uşa. Prin El se poate accede la Dumnezeu. Moartea pe care a învins-o El nu e moartea cărnii, ci perpertuarea stării de corupere a vieţii şi aruncarea ei definitivă în haosul păcatului…


Trăişte-ţi veşnicia!

Ianuarie 29, 2009

Ce e Cuvântul, la Dumnezeu?

Este Însăşi Fiinţa Lui. Măreţia a ceea ce apostolul Ioan numea, spunând că „La început era Cuvântul…”, nu poate fi cuprinsă în cuvintele noastre. Mintea omenească nu are acum capacitatea necesară să se apropie de natura exactă a ceea ce i-a dat naştere. Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exod 33:20). „Faţa” Lui este prezenţa Lui în plenitudinea manifestărilor ei, este flacăra în mijlocul căreia orice substanţă de altă natură decât focul îşi pierde sau îţi modifică propria-i alcătuire.

De mii de ani, generaţie după generaţie, oamenii au tot dat ocol ideii de Dumnezeire. Filozofii sofisticate  au căutat să-i creioneze un chip de care să se poată apropia, fără a fi mistuiţi aceia care au mizat pe umila stare a minţii omeneşti. Religiile au pus accentul pe „încălzirea” fiinţei la apropierea de această Flacără. Dar întotdeauna au rămas departe.

Să ne închipuim că ne plimbăm pe marginea unei fântâni şi încercăm să vedem apa din adânc. Numai că adâncimea e aşa de mare, că orice efort e zadarnic. E aşa de mare distanţa până la izvorul apelor ei, că oglinda proaspătă şi răcoritoare atât de râvnită, pare a nici nu fi. În aceste condiţii, apostolul Pavel scrie Efesenilor (şi nouă) aceste cuvinte: „Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti…”   (Efeseni 1:17-20)  Trebuie o funie! O funie suficient de lungă şi o găleată. Dovada existenţei şi a calităţii apei din adânc nu poate fi făcută decât aducând la lumina zilei ceva din ea.

Cei mai mulţi oameni însetaţi vor să bea şi să se sature. După goane îndelungi prin pustiurile toride ale zilelor, epuizaţi de himerele atracţiilor lucitoare, de oglinzile false ale satisfacţiilor inconsistente sub aspect esenţial, însemnând oarece doar la nivelul senzaţiilor atât de trecătoare şi a unei mulţumiri de sine nejustificată sub aspectul ieşirii necondiţionate din scena lumii, cei mai mulţi oameni devin adepţii unei conduite de tipul „Trăieşte-ţi clipa”. Egoismul presupus de adoptarea acestui mod de a concepe viaţa nu are absolut deloc de-a face cu creştinismul, care cheamă în mod permanent şi fără a îngădui dubii, către altceva, cu totul altceva, ceva surprinzător, inimaginabil pentru gândirea comună condusă de un aprig instinct de supravieţuire a suportului material al vieţii, care, cu toate eforturile vreunei fiinţe, are clipele numărate. Acest „altceva” strigă clar „Trăieşte-ţi veşnicia!”   

Am băut din această Fântână!, le strig acestor oameni. E apă vie aici!  E altceva! Gustaţi! „El este şi răsplăteşte pe cei ce-L caută…”. „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!” 


Psalmul de sub perfuzor 4

Iunie 24, 2008

De când am învăţat frigul, cerul e bolnav de pojar… Stă internat în amintirile mele şi bate din aripi. Are mai multe adâncimi decât oricât aş putea cădea eu vreodată şi îmi spune despre ele că sunt suiş. Apoi învăţ să iernez.

Doamne, fă ochii în patru, că tare-s bolnav: nu tu felinar, nu tu feştilă, măcar o scânteie albastră, nu Tu… Încep să flutur culorile cu sorbituri mici, ca pe iaurt. La ora de vizită vine mormântul şi mă întreabă dacă sunt bine, se interesează cât de roz am visat.

De ce să mă tem? Apa e plină de urme de paşi. Pământul, la fel. Dacă toate ar începe deodată să cânte, Domnul ar apărea iar. Eu aş face valurile mai mici, apoi m-aş dez-mici şi m-aş dezmetici, iar El ar potoli furtuna.

E bine când El potoleşte furtunile, ce bine e când răsare… Pleacă tot omul la treburi şi seara vine cu pâinea, de-atâta zi-ntreagă.

Dacă n-ar fi şi iarnă în lume, n-am face pârtii. Sau om de zăpadă, sau sănii… Doamne, deschide un strop de ninsoare şi vom vedea…


Cine este Dumnezeu pentru mine?

Martie 18, 2008

 

Atât de des ni se întâmplă să ne lovim de tot felul de gânduri străine despre Dumnezeu, şi uneori atât de legitime ni se prezintă acestea, că apare urgent nevoia unei reconfirmări a propriei noastre credinţe, a unei repoziţionări ca a lui Ilie la intrarea peşterii de la Miţpa.

Într-o astfel de situaţie fiind la un moment dat, a trebuit să-mi aduc aminte de ce şi cum cred eu, să-mi îmbrăţişez iarăsi Domnul şi încă o dată să-i simt „susurul blând şi subţire”…

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu şi Cuvântul era cu Dumnezeu” spune apostolul Ioan în debutul evangheliei sale. Iar în Apocalipsa 19:13 explică: „Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu.”

Ideea de Logos, termen pe care îl foloseşte Ioan, cuprinde înţelesul de cuvânt care acţionează, care trăieşte, care creează, mai degrabă decât de cuvânt rostit. David spune în Psalmul 33:9 „Căci el zice, şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă.”

Dumnezeu Îşi pronunţă Numele. Numele Său este Cuvântul Său. Din El, în El şi pentru El sunt toate lucrurile” Aşa cum eu şi cuvântul meu una suntem, atunci când nu umblu cu minciuni, aşa Dumnezeu şi Cuvântul Său una sunt. Dar cuvântul meu poate doar oglindi realitate. Dumnezeu prin Cuvântul Său creează realitate. Creează viaţă.

El Se rosteşte pe Sine, Îşi proclamă Fiinţa Sa. „Eu sunt cel ce sunt”. Dar rostirea Sa e vie. E altă Persoană în Cea dintâi! Este Cuvântul lui Dumnezeu. Este Fiul Său.


Sfârşit de drum

Martie 14, 2008


Cu crucea-n piept, în aerul târziu
Vedeam cu mine ce era de viu…
Eram un om tăcut, călătoriu,
Cu crucea-n piept, în aerul târziu.
 
Şi se făcea la capăt c-am ajuns
De alergare, foamete şi plâns.
În faldurile vremii eram strâns
Şi se făcea la capăt c-am ajuns.
 
Abia atunci am pus desaga jos
Şi-am scos din ea un dar sărăcăcios…
Mi-am dăruit viaţa lui Hristos.
Abia atunci am pus desaga jos.
 
De cântec n-apucai să mă mai ţin
Că l-a-nşfăcat din mine-un heruvim
Şi l-a cântat pe tot, cum ar cânta
Balada învierii cineva…