Dacă n-ar fi pajişte pe pământ

iulie 11, 2009

***

dacă n-ar fi pajişte pe pământ
aripile fântânilor n-ar mai visa stânjenei
nici movul nu s-ar mai odihni deasupra petalelor lor
întrebând pe fiecare călător despre câmpii

iar dacă vii
o pajişte va înghiţi singurătatea însetării
tu cu fântâna ta în care ploile lui Dumnezeu năvălesc
stropind în jur libertatea bună-dimineţii
de a saluta pe fiecare cu sine
pe fiecare cu inima lui


Să nu vi se tulbure inima!

septembrie 13, 2008

Ce sunt creştinii? Nişte persoane ciudate, prinse între două realităţi şi consumându-se între ele ca o unsoare-ntr-o balama? Problemă de opţiune!

Creştinii sunt oameni credincioşi. Sau aşa se presupune. Ar trebui să întâlnim la ei caracteristicile lui Hristos. Smerenie, răbdare, pace… Ne uităm lung împrejur, într-o ţară „creştină” şi ni se face lehamite. Găsim de toate, de la ţâfnă pioasă până la indolenţă crasă, ură, beţie, lăcomie, pofta după bunul altuia (începând de la imaginea lui, de parcă am fi oglinzi, până la banii sau perechea lui/ei), şi nu mai spun…

Toate astea răpesc omului liniştea. Înghesuiţii între cele două realităţi, iau ce le pică în mână (sau ce-şi adună acolo, mai licit, mai ilicit) şi uită că nu e deloc duh, mâna lor. Că e carne neputincioasă şi lesne de înjugat la tot felul de care şi pe tot felul de cărări. Unii se orientează aşa de bine, că merg chiar şi pe câte şapte (cărări)…!

Şi uite-aşa, o întreagă naţiune „creştină” trăieşte şi moare pe propriile ei ruine vechi de două mii de ani, înşelându-se pe sine cu popi şi pomene, salvatori iluzorii de tot felul de culori politice sau comentatori deştepţi şi cocote cocoţate pe ecranele televizoarelor, toţi făcându-se felii translucide de real congelat între care poporul consumat sucombă subit. Unde e pacea, naţiune? Avem Pactul Nord-Atlantic de partea noastră! Dar eu citesc spusa lui David în Psalmul 124 că „de n-ar fi fost Domnul de partea noastră, când s-au ridicat oamenii împotriva noastră, ne-ar fi înghiţit de vii…”

Acum să stăm strâmb, sau să facem ceva, orice, dar să judecăm drept: cine, în România de azi şi „creştină” de mult, n-ar fi gata să „înghită de viu” pe celălalt pentru un ban în plus, pentru o poziţie politică, ori pentru un metru pătrat de pământ?

Dar nu mă tem. De ce m-aş teme? Nu aparţin realităţii ăsteia carnivore. Cei care se înghit unii pe alţii sunt dincolo, trăind sub sabia propriei lor amăgiri. Mie Hristos îmi spune: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine.” (John 14:1) şi „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” (John 14:27)


În calme-nvăluiri

iulie 23, 2008

În calme-nvăluiri de timp, purtat
Pe umeri parcă de arhangheli trec.
Ieşit din încleştări ca din înec
În închinare nouă mă prefac.

Nu bate vânt, da-s aplecat deja.
În suferinţa Ta am înţeles
Că e-n durere un şăgalnic sens
Cum este-n toiul cerului o stea.

Un preţ aveam şi-o plată s-a cerut,
Şi-n aer am fost scris cu ciob suflat
Cu aurul din Nume de-mpărat…
Dar în adâncul meu… tot ciob de lut!

Atâta doar: când calde-nvăluiri
Răstoarnă-n frunza minţii clorofila,
Iar gândurile-şi obosesc şenila
De-atât şoptitele mărturisiri,

Mă torn şi eu cum ai Turnat atunci
În cupa vin ales pentru o cină,
Şi în noptarea morţii o lumină
Şi mieii de iubiri în leii prunci.


Liniştea dintre două tăceri

decembrie 16, 2007

Mesaj postat pa ClaS la data de 02 mai 2001

Dragi prieteni, dragă Alin, 
mă gândesc cât de bine ne-ar stă împreună, punând la cale ţara poeziei creştine… Mă gândesc la întâlniri periodice în jurul aceleiaşi mese, la „tabere de creaţie” undeva la munte, la un festival de amploare cu multă poezie creştină, care să pună pe gânduri, bă chiar pe jar, ţara asta unde omul e născut poet… Din păcate, rămân cu gândul şi cu rugăciunea. Toate astea costă, iar eu nu am cum să fac altceva decât să visez în continuare.
 
Îndrăznesc să lansez o invitatie: haideţi să ne rugăm zilnic, la o oră pe care s-o stabilim de acord, pentru aceste lucruri. Am încredinţarea că nu va fi în zadar şi le vom primi.

Mulţumesc, A, că tratezi cu seriozitate şi entuziasm eforturile noastre comune de a învăţa să ne închinăm într-o limbă specială care este poezia. Sunt convins că vei ajunge şi tu să trăieşti în acea stare a fiinţei unui îndrăgostit de poezie când nu te vei mai putea desprinde de condei, aşa că va trebui să scrii mereu, fiidcă scrisul e undeva în tine şi doare dacă nu spune. Eu nu scriu nici mult, nici des, dar nici nu sunt în stare să fug de scris. Vei vedea…
 
Ştiu, şi mie mi-e clar că scriu altfel decât înainte, iar asta mi se întâmplă cu voia mea. Deşi nu ştiu exact de ce, poate că de la o vârstă încolo trebuie să faci proză. Dar fiincă sunt un poet (şi încă unul de respiraţie scurtă!) încerc să „prozaizez” cam cum ai văzut. În ce priveşte lungimea versului, cred că e vorba tot de tentaţia prozei.
 
Până acum am mai multe cărţi scrise din care nu au apărut decât cele pe care le ştii. Nu cred însă că dacă ar fi apărut toate în ordinea în care le-am scris ţi-ar fi schimbat schimbat mult observaţia cu privire la „vârstele poetice”.
 
Şi mai e o tentatie manifestată cel puţin că intenţie, în modul meu prezent de a scrie. Nu o numesc, aştept să văd dacă e destul de clar prezentată ochilor cititorilor… Dacă se simte în poezie…
  
Legat de numele „Liniştea dintre două tăceri”, el este dat de titlul uneia din poeziile din carte pe care o adaug aici. Se pare că ai darul să mă provoci. Deci iată ce înseamnă

Liniştea dintre două tăceri:
  
  Credinţa e liniştea dintre două tăceri
  pe care pot trece convoaie, poţ lasă urme,
  poţ fi războaie, dar nicidecum nu o poţ birui.
  Desigur, şi acest poem este tot o credinţă mai mică,
  o pârtie pe care vântul alunecă spre toamnă
  cu frunzele după el, cu frunzele după el.
  
  Ce trist, că trebuie să se închege undeva timpul
  acestă care curge acum! Cel mai bine e
  când se leagă şi se leagănă în credinţă, nu ca norii
  care fac forme de apă zburătoare, corozivă,
  şi ascund soarele, îl mănâncă, şi trimit aripă
  de umbră sub copaci, sub oameni, sub munţi.
  
  Apoi cresc licheni şi muşchi şi e răcoare
  ca-n casele de pământ de pe pământ şi e înrobitor
  ca-ntr-o poveste cu zâne şi zmei. Litania orei
  abia dacă se mai aude, clopotele secundelor
  au tot bătut, acum aproape că tac, aproape că mor,
  unul după altul, clopotele secundelor.
  
  Cum sună, dragă, omul care nu vrea să înveţe
  îndăinuirea? Ca un chimval zăngănitor, că o aramă
  sunătoare, că o cratiţă goală aruncată pe pietre,
  iar ecoului lui datu-i-s-a nevrednicirea să caute mereu
  cu mâinile în lut, liniştea dintre două tăceri,
  căpătâiul fiinţei, liniştea dintre două tăceri.
  
  Cam asta-i!
  Îţi mulţumesc pentru urări, şi ţie asemenea, şi
  Fiţi binecuvântaţi
  Ionatan