Ca şi la alinierea planetelor

iulie 14, 2009

***
ca şi la alinierea planetelor
gândurile noastre se învinovăţesc
sau se dezvinovăţesc între ele
Dumnezeu face semn cu eclipsa că e aici
între şipotirea din iarbă şi boturile căprioarelor însetate
El e mereu între noi şi iubirile noastre
ca un mărgean între ostrov şi ocean
El e frumuseţea iubirilor noastre
şi bea sana cu noi şi mănâncă covrigi
exact ca la alinierea planetelor
atunci când Îl strigi
El explodează în inima ta un surâs
de se tot bucură via din vale până-n cules


De cât nisip este nevoie pentru gândul tău?

februarie 11, 2008

Am invitat pe cineva special… Nici nu ştie. Nici ce mi-a sugerat, nu ştie. Probabil că nu va şti niciodată. Ca nisipul…

Vă amintiţi? Când Domnul nostru scria pe nisip, care gând îl punea El acolo? Era bucurie în gândul acela, era tristeţe…? Sigur era pace. Şi era iertare. Şi era salvare. Era frumuseţea care salva lumea…

Era de nisip lumea, dar atâta frumuseţe adăpostea! Urâtul, murdăria şi moartea erau acoperite cu nisipiul unei realităţi peste care se scria altceva. Peste pieritor şi aparent se scria ceva veşnic:

– Du-te şi să nu mai păcătuieşti!

„Du-te” este treaba noastră”. Este nisipul nostru.

„Să nu mai păcătuieşti” este scrisul Său pe nisipul acesta…


Atâta seară

februarie 1, 2008

Atâta seară-n gând s-a adunat
Că şi cântarea-i roşie de-apus…
Atâta deal în mine ai urcat,
Şi-Ţi pregătisem şi o cruce sus,
Că nu mai ştiu dacă sunt eu sau nu
Cel ce se roagă şi Îţi spune Tu!
Şi nu mai ştiu, înlănţuit de lut,
Cum e apusul de la început. 

Nu merit ochiul Tău răscolitor
De viaţa mea ca de ceva iubit.
Nu am în închinare atât dor,
Nici în retine nu-i atât privit
Cât să-nţeleg ce limpede aşterni
Un alb pe-un crin, sau drumul sub un pas,
Zăpadă hrănitoare peste ierni,
Timpul în ani şi orele în ceas.

Mereu orbit de zarea fără mal,
Culeg din ierburi însemnări de melc.
Şi mi le fac alean, marş triumfal,
Ori o citire şi-un neînţeleg…
E vântul meu atât de scurt când vreau
O velă să înalţ şi să colind,
Că fără Tine, -n loc în larg s-o iau,
Mă adâncesc în valul clocotind…


Eu şontâc şi un pătrăţos cu glugă

ianuarie 31, 2008

Chiar vrei să te ascunzi? Tragi gluga pe ochi şi te faci că nu te mai vedem? Sincer, mă amuză ideea… Poate că ţi se pare blogul un abuz asupra ta pe care tu însuţi îl faci, dar de tine nu vei scăpa. Pentru că Dumnezeu se foloseşte de tine ca să fii tu şi ca să fie El pe wordpress. Şi ca să fim noi…

Am vorbit iarăşi cu gândul meu şi se făcea că nu-mi venea a crede. Cum spun bătrânii: ai văzut copil cuminte, babă frumoasă şi pătrăţos cu glugă?

Uite ce spunea gândul ăla al meu…:


Gândul care vine seara pe drum

decembrie 12, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 6 martie 2001

Dragi prieteni,

De câtva timp lucrez la o carte de poezii care se cheamă „Liniştea dintre două tăceri”. Încerc să scriu altfel decât până acum şi nu ştiu sigur dacă e bine. Părerile voastre critice m-ar ajuta. Deşi nu sunt foarte convins că voi stimula discuţia cu acest demers, voi încerca. Dar nu acesta e singurul motiv, nici principalul, ci pur şi simplu nevoia de confruntare cu aprecierile cititorilor. Voi nu simţiţi astfel de nevoi?

(…)

Astăzi am scris această poezie pe care v-o prezint. Puteţi spune ce credeţi despre felul ăsta de a scrie, gândindu-vă ca v-aş cere bani pentru o carte de genul ăsta şi că ar trebui să vă imprumutaţi, dacă aţi vrea să o citiţi… Se merită să citiţi aşa ceva? Nu se merită? Care sunt defectele şi care sunt calităţile (dacă sunt!) ale textului?

Aştept în continuare şi vă mulţumesc. Iată textul:

Gândul care vine seara pe drum

Un gând care vine seara pe drum ca un om obosit,
cauta o chilioară, o scorbură, ceva, să se culce.
Şi nu tremură nici o frunză în preajmă, nici un mal de apă
curgătoare, împrejmuitoare, aşa sunt eu fără Tine, aşa
este inima mea părăsită din nedragoste şi amar.
De ce car în sacosa cuiele astea, că a fost demult…?

Mai ai aripi de mâncare, gândule, în bocceluţa ta?
Aici, pe o buturugă ar fi bine, sub cerul liber, sub cerul liber,
ar fi bine să înserezi, să întristezi… Aici ar fi bine.
Aerul face o piruetă şi se duce. Era alb şi încordat ca un arc.
Nu ştiu dacă îl durea ceva, n-a vrut sa-mi spună.
Doar atât: „Am fost acolo, tot eu eram când s-a facut noapte.”

Şi treceau zilele şi anii, se apropia taina, gândul aproape
că înţelegea că nu de frig tremura aşa, dar nu ştia exact de ce,
nici doctorii cei mari nu ştiau, numai Dumnezeu.
Se vedea venind încet pe un drum şi îngăima:
„Trebuie să mai văd şi altceva, trebuie să mai văd şi altceva.”
Dar nu avea voinţă. „Unde sunt voinţa şi înfăptuirea?”

Aşa a venit până aici, cu mine după el şi cu Dumnezeu
învelindu-l. Un ghem aprins de vreascuri ude, atâta a mai putut
să faca el. Restul, a facut Dumnezeu. Miraţi-vă cât vreţi
şi râdeţi cât vreţi. Voi, care faceţi singuri ceva ce piere.
Voi, care treieraţi furtuna. Care mâncati dimineaţa, la prânz
şi seara, în lătrăturle câinilor voştri de pază!

Urmele muşcăturilor lor încolţesc în răsărit şi rodesc la apus,
iar labele lor taie marea. Nu e orb, să nu se lase călăuzit
de câinele lui prin cartierele nopţii. Pe mine
m-a adus Dumnezeu până aici, nu vreau să merg singur
mai departe. Doar gândul oboseşte, uneori. Atunci plânge. Asa,
ca ucenicii către Emaus. Aşa, ca dinspre moarte spre viaţă. Aşa.

Ionatan Piroşca


Vina lui Iov

decembrie 4, 2007

Iov a fost mai puţin vinovat înaintea Domnului decât prietenii săi. De ce? Doar el a fost acela care l-a acuzat pe Dumnezeu…. Prietenii lui I-au luat apararea…

Dar tocmai de aceea!
 
Noi putem acuza pe Dumnezeu, ne recunoaştem astfel incapacitatea să înţelegem şi să suferim. Cei care-I iau apararea lui Dumnezeu însă, greşesc fundamental, considerându-se capabili să-L înţeleagă şi să-L explice pe Dumnezeu. A concepe un Dumnezeu care are nevoie de apărarea noastră înseamna a-L „ajusta” pe Însuşi Domnul cerului şi al pământului, si a etala o sfinţenie pe care nu o putem avea decât tot de la El…

Impresie poetică

***
carele cu inimi au ajuns la poarta ţării
unele muşcă altele plâng altele se-nchină
o ramură de măslin şi-a ridicat albina
răsăritul dă să crape de aşteptare
o înviere chiuie în grădini
peisajul ăsta l-am mai văzut spune Domnul
dă mormântul mai încolo să trec

dacă doare dă-te şi tu omule nepriceput
ai putea stropi numai cu parfum orice cale
pe care am trecut dacă ai vrea spune Domnul
şi ridică dopul să vadă câtă iubire a mai rămas


Impresii poetice

noiembrie 21, 2007

A cincia „replică”

Câtă viaţă încape într-un gând?

„Gândesc, deci exist.” spunea filozoful. A uitat să ne spună însă cât din noi există gândind, şi cât, făcând altceva. Isus spune, în Matei 22:37: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” Cugetul e doar o parte din ce are omul disponibil. Deci într-un gând intră cam1/3 din viaţă, restul o iau „inima” şi „sufletul”.

TS:
Câtă viaţă încape într-un gând?
IP:
M-am întrebat şi eu de multe ori,
Dar n-a ramas din toate decât semnul
De întrebare, tandru, uneori,
Iar alteori în cruce, ca blestemul.

***
beau apa aceasta ca pe un zid transparent
răcoresc partea aceea din mine care frigea
apoi îmi tolănesc indiferenţa şi plâng
sub fiecare fântână sub fiecare ţărână

dacă uneori ies şerpi şi năpârci iveala durerii
e mai însemnată uneori şi mă întreb dacă să mă întreb
apoi catadicsesc celelate secete să vină şi ele
viaţă din abundenţă curgerea spre vadul cu flori
trebuie să răspund pentru toate acestea
cu toată inima ta cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău
nu viaţa contează numai iubirea că ea scoate untul din tine
alergătorule