Punerea pe inimă poate fi o iubire

iulie 3, 2009

***

soţiei mele
punerea pe inimă poate fi o iubire
din care migrează durerile care-ncotro
ca frunzele în tomnatecă şiroire
sau ca un punct pus aiurea pe o

poate fi un turn în cetatea poverii
dusă de fiecare până la capăt
unde se-adună clopotele serii
iluminate de dangăt

era acolo şi-mi întorcea ce-şi-cum-ul
nedumeririlor mele învolburate
când i-am spus Doamne adună tu drumul
de mine rupt şi aruncat departe

iar El întinerea afara ca pe o poveste
şi mi-o spunea pe numele-ndrăgostirii
de gura sobei copilăriei ce este
silabisirea iubirii


Un ajutor potrivit

iulie 3, 2007

copy-of-scan-nou-093a.jpgNu sunt suficient de frumoase cuvintele noastre şi nici destul de expresive atunci când încercăm să descriem ceea ce înţelegem, uneori, studiind Cuvântul lui Dumnezeu. Străfulgerări de sensuri măreţe, sclipiri de perspectivă nesfârşită, fulguiri de sclipire divină, tot ceea ce numim revelaţie se revarsă din eternitate, influenţându-ne în mod fundamental, întărindu-ne credinţa, conducându-ne la o mai deplină apropiere de Dumnezeu, la o mai aleasă glorificare a Sa.
Într-un astfel de moment s-a aflat primul om, Adam, după ce a trecut în revistă, numindu-le, vieţuitoarele create de Dumnezeu. Ca fiecare dintre noi când ne aplecăm asupra minunilor lui Dumnezeu, Adam a devenit în proprii săi ochi atât de mic, de inconsistent, că trebuie să fi simţit o covârşitoare nevoie de ajutor, dar, în acelaşi timp, şi-a dat seama de diferenţa sa până la incompatibilitate faţă de toate celelalte organisme vii. A înţeles atunci limpede că el este „coroana creaţiunii”, dar a văzut şi diferenţa dintre lut şi Olar, dintre Creator şi creaţia Sa. Apoi, nepotrivindu-se cu nimic din ce el însuşi denumise, a înţeles că este ceva dumnezeiesc să fie unic, dar că nu este bine să fie singur.
Îi lipsea ceva esenţial lui Adam! Ca o poezie care-şi caută rima, omul suferea şi, împreună cu el, întreaga creaţie. Dar Dumnezeu pregătise, în planul Său, rezolvarea. El îl întocmise pe Adam după chipul şi asemănarea Sa. Ştia că: „Nu este bine ca omul să fie singur…” şi hotărâse: „…am să-i fac un ajutor potrivit pentru el”. (Gen 2:18)
Binele şi răul au, în perspectivă divină, dimensiuni absolute. Când Dumnezeu a decretat „nu este bine!”, să fim siguri că un rău etern, cosmic ar fi ameninţat creaţia dacă omul rămânea singur. Ceea ce mâinile Sale au creat, ceea ce purta amprenta chipului Său tainic avea nevoie nu numai să definească sau să se autodefinească, ci şi să determine. „Atunci…Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui Adam şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Şi omul a zis: « Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie (ebr. « işa », n.n) pentru că a fost luată din bărbat’(’iş”). (Gen. 2:21-24) Aceste cuvinte sugerează într-un mod extraordinar de succint şi de expresiv tot ceea ce am notat până acum aici. Astfel, Dumnezeu a colaborat cu omul la întocmirea lumii, la desăvârşirea personalităţii edenice a omului: prin întregirea fiinţei sale a lături de femeie, bărbatul devenea „una” din doi, aşa cum Dumnezeu Însuşi este Unul în trei persoane!
Dar cum s-a putut ca prin această fiinţă fragilă să se obţină echilibrul universului?
Ce lipsă anume înlătura Eva din economia creaţiei? Care era ingredientul ce desăvârşea opera lui Dumnezeu? Cum suna rima care făcea ca nemaiauzita Sa simfonie să răsune în armonie?
Constituia Eva acel ceva cosmic, etern, a cărui absenţă L-a făcut pe Dumnezeu să exclame: „Nu este bine!”?
Avem cărţi ale Bibliei care înfăţişează caracteristicile unor femei, caracteristici pe care Dumnezeu a găsit cu cale să le prezinte în mod pregnant. Estera şi Rut, ca de altfel toate personajele biblice, nu apar întâmplător pe paginile sfinte. Ele ne descoperă laturi ale personalităţii Evei, care se trag din acel ceva care, la porunca şi la dedicarea expresă a lui Dumnezeu, a desăvârşit ideea de uman.
Mai mult ca orice însă, aparent nepotrivindu-se cu celelalte cărţi ale Bibliei, interpretată în fel şi chip de-a lungul vremii, dar unanim recunoscute ca una dintre cele mai frumoase cărţi de poezie scrise vreodată. „Cântarea cântărilor” dezleagă în mod desluşit taina de care vorbeam. De la început şi până la sfârşit, această carte ne vorbeşte despre DRAGOSTE! Ea a fost adăugată de Dumnezeu revelaţiei Sale din Sfânta Scriptură, aşa cum Eva a fost adăugată lui Adam sau cum Biserica- Mireasa lui Cristos – va fi adăugată Mirelui la zidirea din nou a tuturor lucrurilor.
Femeia aducea în lumea lui Dumnezeu, prin însăţi existenţa ei, o calitatea care bărbatului trebuia să-i fie poruncită (Efes. 5:25). Ea era, în credinţa lui Dumnezeu, dragostea, singurul „ajutor potrivit”.
Aşadar, nu întâmplător cultura umană a tuturor timpurilor are în personalitatea femeii un inepuizabil izvor de inspiraţie. Şi tot cultura umană – care, ca toate celelalte domenii ale activităţii omeneşti, a fost pervertită de Satan (poate chiar mai mult decât celelalte, întrucât presupune, mai mult ca orice, creativitate)- cultura umană, deci, este cea care atacă şi degradează permanent chipul tainic al femeii, statutul ei de ajutor potrivit, acel „sine qua non” ETERN FEMININ.
Femeia însăşi îşi părăseşte adesea tronul ei de regină a dragostei…Atunci, ea trebuie recreată de Dumnezeu. Nu din Adam, căzut şi el, ci direct din Dumnezeu: din dragostea Sa… Aceasta e adevărata substanţă şi raţiune a existenţei ei.