Palmele Duhului Sfânt şi poezia creştină

februarie 16, 2008

megatron.jpgÎmi place entuziasmul multor tineri care încearcă să scrie, să descrie şi să se descrie prin poezie. Dar vine un moment când, dacă ei continuă, iar scrisul lor nu rămâne o activitate cu iz de bancă de biserică, constată că exact aceleaşi sentimente le pot avea şi acasă, şi în parc, şi la dejun, şi la prânz, şi la cină, atunci când liniştea sau zgomotul, bucuria sau suferinţa, dragostea sau amărăciunea lipsei ei, vor depăşi bariera tăcerii.

Poezia adevărată se trăieşte, se bea şi se mănâncă, fiindcă este una dintre feţele cele mai strălucitoare ale diamantului numit viaţă. Poate fi întoarsă cu faţa la orice, va reflecta orice cu puterea întregii vieţi, dar, ca această reflectare „să ia ochii”, ea trebuie şlefuită.

Nu e suficient „un gând” care să ne dea începutul sau sfârşitul unei poezii, nu e suficientă „turnarea cu tolcerul”, cum se exprima cineva, mai e nevoie şi de modelarea acestui tolcer.

Nu e suficient „să luam cuvântul”, mai trebuie să şi spunem cu el. Domnul Isus „a luat cuvântul”, apoi „a spus”… Poezia poate fi un fel de spunere a cuvântului, a Cuvântului, a Logosului „luat”, asumat.

În atmosfera Duhului lui Dumnezeu eu pot să lucrez la strung, pot controla biletele în autobuz, pot sta la masă cu familia, ori pot sta în biserică. Sau pot crea. Iar creaţia mea va fi ca El: mângâietoare, orice trăire ar reflecta ea…
 
Duhul Sfant are palmele fine, să poată mângâia eficient pe oricine, oricat de sensibil i-ar fi obrazul. Ori să-i dea câteva palme, după caz…

De ce n-ar fi poezia scrisă de cei plini de El, asemenea Lui? Adica fină, slefuită până la strălucire…?

De ce n-ar fi spusa poetului creştin doritoare de perfecţiunea palmelor Duhului Sfânt? 

Reclame

Doamne, ţine-l…, să-i dau!

februarie 16, 2008

Aţi văzut oameni loviţi, răniţi de „rugăciuni” de genul ăsta şi nu numai de rugăciuni, desigur, rostite doar în taina inimii unora, doar în inconştienţa lor egoistă…?

Se întâmplă uneori să stai undeva unde Domnul te vrea, fiindcă Domnul te vrea. Dar un altul crede că el e cel care te-a adus acolo şi ca atare, când îi vine lui pe interes, te zvârle.

Dacă stai totuşi, hotărât să înduri, el mai abitir îţi dă, până pleci singur. Şi se mai şi justifică explicând cu un cinism de râs, că nu vrea decât să înveţi… răbdarea!

Ei, vă daţi seama ce spectacol poate deveni ăsta când cel care dă este un chipurile pastor, de fapt un om expirat căruia Dumnezeu îi tot arată că trebuie să plece, dar el se cramponează de coarnele altarului şi ţipă din toţi împuţinaţii lui rărunchi că are sprijin american şi nu poate pleca.

Am mai pomenit acum câtva timp despre asta. Acum se pare că deznodământul se produce. Se pare că cel înţelept va ceda. Fiindcă dacă eşti lovit, ai şanse să înveţi răbdarea, dar nu dacă ţi se ia şi gâtul.

Da, Domnul are locul său binecuvântat pentru fiecare. Şi poate că e chiar nevoie să învăţăm răbdarea, uneori. Dar vai de cel prin care vine suferinţa!

Cristi a plecat de atunci. Marius pleacă acum. El rămâne cu ajutorul americanilor, până vor înţelege şi ăia cu cine au de-a face.

Eu nu mai am ce pierde.


Convorbire despre ClaS

februarie 16, 2008

clas1.jpg

Discutam deunăzi cu un prieten pe mess. Ne este tovarăs de poezie pe ClaS. Am ajuns repede la subiectul comun: poezia şi ClaS. I-am cerut permisiunea să public fragmentul cu pricina din discuţia noastră:
 
x: …se naşte în mine şi mai multă pasiune pentru poezie
Ionatan Pirosca: ei, cu asta ma bucuri
x: ştii, eu realizez că m-am maturizat foarte mult visa-vis de poezie
Ionatan Pirosca: mă bucur să aud, e cea mai bună poziţie pentru cineva care chiar vrea să scrie, maturitatea
x: mă gândeam înainte de a va cunoaşte, că poezia modernă sărăceşte de fapt adevărata poezie, şi când colo cel sărăcit eram eu, că nu o cunoşteam, e mult mai complexă…
Ionatan Pirosca: da, aşa e
x: şi când mă gândesc că eram gata să vă las baltă…
Ionatan Pirosca: tu hotărăşti asta
x: era vorba despre trecut
Ionatan Pirosca: a, pe când se tăcea mai mult
x: acum numai dacă nu pot fac asta, şi nu cred ca o voi face fără să revin măcar din când în când
Ionatan Pirosca: ei, da’ de ce să pleci, dacă tot revii?
x: ha ha ha


Un Psalm al Elisei, inspirat de psalmii lui David

februarie 16, 2008

E harfa atârnată-n sălcii
Şi vin din noapte şi furtună,
Primeşte-mă la Tine, Doamne,
Şi fă să fie vreme bună…

De vrei, tacerea mea să fie
O rugăciune către Tine
Citeşte  Tu în suflet plânsul
Şi-ascunde-mă cum ştii mai bine.

Alină rănile durute
Şi arătate numai Ţie,
Şi nu lăsa durerea mută
Să mă-nfăşoare pe vecie…

Adu lumina pe cărare
Şi revărsări de zori să fie…
Şi toate rănile trecute
Vor fi cântări de bucurie!

 Elis