Voi sunteţi lumina lumii

martie 31, 2008

Cetatea aşezată pe minte, ascunsă nu poate rămâne,
în plină lumină crenelurile ei împărăţesc.
Lumina din cer şi lumina din voi- într-o albă minune,
acolo, în pisc, se unesc.

Un sfeşnic imens, chiar dacă-i sfielnică încă
pala flăcării ce-mprăştie razele blânde-mprejur-
nimeni nu-l pune în obroc, să se frângă, în noaptea adâncă,
în al lumilor înverşunat contur.

Ar putea să cadă mulţi, avalanşă de conştiinţe orbite
de întuneric, în nopţile fără făclii.
Adevărurile, ar putea să fie şi ele ciuntite
de colţii întunecaţi din stihii.

Dar voi sunteţi lumina lumii, voi, cu faptele voastre bune,
lumini care nu lasă umbre în colţurile cele ascunse.
Voi, strălucind de dor şi de rugăciune,
de priviri în lacrimi pătrunse.

Nu lumina soarelui, sau a lunii, sau a  vreunei stele,
ci lumina lumii acesteia asaltată de întuneric
sunteţi voi, cu făcliile inimii cele
cu clipătul veşnic.

Doamne, nimic nu poate şterge lumina aceasta de pe noi:
norii, durerea, haita de ură ce se aţine
hăpăind pe alături fără milă, fără ostoi…
Că nu e de la noi: e de la Tine!
Apărută în cartea „Tabla înmulţirii cu cerul”, Brăila 1998


Atâta iubire, atâta bucurie

martie 29, 2008

Domnul tăcea în dragostea Lui
şi nu mai putea de bucurie pentru tine.
(Ţefania 3:17)

Atâta iubire, atâta bucurie
Cât să nu mai poată Dumnezeu…
Jucându-se ca-ntr-o copilărie
Din care am ţâşnit în lume eu.

Dimineţi de mireasmă fierbinte,
Cer din nou mângâiat de apus,
Vremea toată suind înainte
Şi în dânsa zâmbindu-Şi Isus.

O poveste de lunecă soare
Şi în flori parcă îngerii dor
De atâta parfum şi culoare
Câte-adânci de zăriri se cobor.

Şi totul Tu erai când bucurie
De dragoste atâta se-nteţea
De parcă rostul Său de temelie
Se mai putea şi nu Se mai putea.

Creindu-Şi-L Creindu-l cuvântare,
Articulând iubire-n deşteptări,
Cu o multicoloră colorare
M-ai desenat, Stăpâne, pe mirări.


În ce măsură poate fi literatura un mijloc de a-L prezenta pe Dumnezeu?

martie 29, 2008

continuare de aici

Răspuns:

Cred că întrebarea ar trebui pusă oarecum altfel. În ce măsură Se prezintă Dumnezeu oamenilor prin poeziile sau proza noastră? Şi implicit prin noi. Fiindcă numai un purtător de Dumnezeu va putea fi oglindă a lui Dumnezeu.Noi toţi, atunci când suntem locuiţi de Hristos, suntem purtătorii Lui de cuvânt. Putem oborda orice problemă, că peste tot va străluci Hristos.

Sf. Augustin spunea: „Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă ce vrei.”
De fapt, rostul oamenilor este acela de a-L glorifica pe Dumnezeu prin toate manifestările gândurilor lor. Mai ales prin creaţia lor de orice natură ar fi ea: ştiinţifică, socială, culturală. Cred că a da ce avem mai bun şi mai curat în noi, pentru îndeplinirea dezideratului enunţat este scopul pe care trebuie să-l avem în vedere, atunci cand facem orice alegere, noi, creştinii. Mai cred că, atunci când am ales cui vrem să slujim, această alegere ne va călăuzi umblarea către împlinire duhovnicească, dar şi formală.

Fiindcă e absurd să ne închipuim că Dumnezeu ne-a lăsat în lume doar pentru a-i măsura valurile. Un creştin are datoria sacră a Învăţătorului său: aceea de a forma şi reforma valorile acestei lumi astfel încât să poată merge pe ele, ca Petru, dar să nu se scufunde din prea puţină credinţă. De ce să nu se vadă în noi „puterea lui Dumnezeu”? Avem aşadar cu noi dorinţa Lui sfântă – care devine astfel obligaţie pentru orice creator – de a  urmări forma cea mai potrivită pentru a-L reprezenta în orice împrejurare a vieţii noastre.

Acolo unde se priveste inima, să arătăm o inimă neîmpărţită şi curată. Acolo unde se urmăreşte forma, să oferim ochilor o formă suficient de transparentă pentru a fi văzut Hristos. Dar suficient de atractivă, sub lupa maiestriei artistice, pentru a nu îndeparta pe privitorul avizat. Desigur, „avizarea” despre care vorbeam implică existenţa unui set de reguli care determină aprecierea gradului de eficienţă al obiectului analizat. Dacă este vorba despre o poezie, eficienţa ei înseamnă capacitatea de a naşte în mintea şi inima cititorului sau ascultatorului idei şi sentimente specifice, dar şi crearea unei stări de „beatitudine existenţială” ca descoperirea a ceva extrem de preţios, chiar dacă nu se poate, de multe ori, să se definească această stare… Poate doar printr-o întrebare: oare ce a simţit Dumnezeu când a creat lumea şi pe om? Ce înseamnă la El „a văzut că era bine”?


Cum trebuie să se raporteze creştinii la literatură în general?

martie 28, 2008

Ieri seară RTC (Radio Torent Creştin) a inclus în emisiunea sa de joia seara (ora 22) un aşa zis interviu cu mine. Vi-l voi arăta şi vouă în câteva episoade.

Întrebările sunt cele din titlu

 Răspuns :

Nu sunt în măsură să dau reţete. Fiecare se raportează la viaţă aşa cum a fost învăţat şi aşa cum i s-a descoperit pe parcurs.
Sunt iubitori de cartofi, de fotbal sau de literatură. Şi rămân ei, oameni integri, curajoşi, credincioşi şi sinceri, pe care nu îmi propun să-i schimb. Doar să-i îmbogăţesc, dacă aş putea. Să-i fac să iubească şi mai mult ceea ce iubesc… Iar dacă ceea ce iubesc este Hristos, atunci valoarea literaturii este decorată cu Hristos.

Pornind de aici înţelegem că nu există un standard al creştinilor, privitor la ataşamentul faţă de literatură. Desigur, Biblia şi literatura devoţională au constituit făgaşul suficient şi necesar de raportare la credinţa sa, a fiecărui creştin evanghelic. Dar cerinţele de trai, acel „sunteţi în lume” al Domnului, au dovedit că o bună mărturie se face oferind un pahar cu apă celui însetat, dar apa trebuie să fie limpede, paharul curat, iar mâna care oferă, îngrijită. Cine îţi va primi paharul, dacă „unghiile” tale sunt murdare, cu negru pe dedesubt?

Oamenii, în general, iubesc literatura. Fiindcă literatura este săpată în ei. De copii, poveştile mamei, versurile cântecelor de leagăn, jocurile pline de farmec ale primilor ani, au creat aproape tuturor oamenilor un calapod de imaginaţie cu o putere deosebită. Pe acesta se pliază apoi concepţia despre lume şi viaţă specifică fiecărui individ, concepţie care îi va determina raportarea la literatură.

Sunt creştini care nu citesc decât Biblia, considerând orice fel de altă carte, păcat. Nu aş vrea să vorbesc despre aceştia… Alţii consideră că Biblia e prea grea pentru ei şi citesc tot felul de alte cărţi. Alţii o consideră la fel cu celelalte… M-aş bucura să văd biblia pe rafturile librăriilor, alături de celelalte cărţi, ziare şi reviste, dar se pare că e prea multă murdărie în lumea asta, ca să putem vorbi despre devălmăşie… Atunci, cine are dreptate?

Pentru mine e clar: creştinii trebuie să se comporte faţă de literatură ca şi faţă de sertarul cu cămăşi. Când plecăm la biserică alegem o cămaşă curată, cât mai elegantă, potrivită cu momentul şi cu personalitatea fiecăruia. Când aveam de purtat literatură, de ce să ne fie mânecile prea scurte, gulerul boţit, şi cu urme de la micul dejun pe piept?


Poţi gândi frumos despre urât?

martie 27, 2008

Am văzut asta la Ted. M-a tulburat. Poţi gândi frumos despre urât? În ce constă frumuseţea? De unde vine ea? Din care adevăr?

Dostoievski spunea că „Frumuseţea va salva lumea”. De ce lumea-şi vede amputările şi nu-şi vede frumuseţea? Care aripă a poeziei se zbate între disperare şi speranţă, şi cum ajunge ea la eliberare? 

Ce e sublimul?  Să fie dragostea întregul adevărat şi frumuseţea deplină a fiecărei fiinţe?

Ioan 15:13  – Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.


The poetic impressions – The Eleven Response

martie 26, 2008

Violeta mi-a făcut o bucurie: mi-a tradus textul ăsta şi probabil că vor urma şi altele. Îi mulţumesc ei şi Domnului care i-a pus pe inimă să facă asta.

Poetic impressions
The Eleven Response

How can you measure the darkness?

It depends what each understands by „darkness”. Could be that place the light starts or could be that place it vanishes. Most are afraid of something they always see in shadow, at least in a shadow. Something it looks like despair. They forget the darkness never overcame the light!
TS:
How can you measure the darkness?
IP:
I measure with a candle unbounded rooms
My soul drags its empty treading
Step by step it breaks the light away from the mirror
It is the only one who measures the night in the defeated scream.

***

I pushed the darkness off and dragged closer to me
The morning wink, the wagon jarred over the strawberry hill
They were asking me how I could keep this smooth descendent road
I was impassively sought for the sap under the shell of a locust branch
It was dark and I couldn’t see its pulse
When that high locust lost all its thoughts except the last one
That moment I found how the wind blows over it days and nights
Nor in dark nor in the light I found it never hurts
The blowing wind dispersed its bitter flowers
I chewed them to learn how the sap shines because of so many bees


Vulpea şi cocoşul

martie 26, 2008

Vă propun astăzi să-l citim împreună pe prietenul meu din Bruxelles. El ne spune despre sine: 

sized_zb.jpgMă ştiam om aşezat ardeleneşte la casa şi în bătătura lui; nici nu ştiu cum am rezistat ereziilor de culoarea vântului, care ne-au tot bătut câmpia de nord-vest, între care cea comunistă a fost mai incornorată. Mulţumesc Domnului meu, că pot privi îndărăt fără să-mi văd chipul în lumina stacojie (asta privind istoria comunistă, cu care am crescut la tamplă). Tare greu a fost însă cand s-a rupt căruţa lor hodorogită în mijlocul drumului, şi când ciocoii noi de pe la noi ne-au arătat că sunt de rău soi. Am mers purtat de val înspre apus şi, odată ajuns, am lasat economia şi industria în seama celor mai tineri întorcandu-mă din toţi rărunchii înspre pasiunea de o viaţă – literatura creştină.
Daca aş fi îndrăznit vreodată să îmbrăţişez ceea ce am visat mereu, şi ionatan a sesizat asta  –  jurnalismul – atunci m-aş fi vrut „reporter-corespondent de pace”, şi aş fi acţionat sub deviza apocaliptică: „războiul va ţinea până la sfârşit !” 

z b – bruxelles

Vulpea şi cocoşul

Te cred că eşti creştin, şi aşa-ţi şi stă, zise vulpea cu glas mieros către cocoşul bine moţat, ce pe gardul cu şindrilă cocoţat, stătea mândru şi fălos şi îşi dădea din cântec.
Mda, sunt, şi din darul Domnului mă lupt şi-alerg şi dau din aripi… işi dădu el cu încă un cucurigu, şi se mai umflă o leacă-n pene.
  Da, scrie în Scripturi de tine… adăugă cumătra cu sclipiri din ochi ; s-ar cuveni… acum măcar, că-s vremuri tulburi, să ne unim puterile ; tu cânţi aşa frumos, eu fac strategii şi planuri, şi împreun-am izbuti mai mult decât Irod şi cu Pilat la un loc.
    Abia în ceasul acela cocoşul pricepu şi-şi aminti în care Evanghelie citise el despre vulpea aceea, şi ce ar trebui să-i spună (Ioan….), aşa că de-acum ’nainte cantecele îi fu numărate :
    După primul vulpea izbucni : Eu nu contest că eşti creştin, ţi-am zis că am citit în Biblie de tine, dar tu nu eşti şi patriot ! Eşti împotriva lui Irod şi-a lui Pilat, şi a lui Cezar… şi nici n-accepţi că şi noi suntem tot creştini, că în aceeaşi Evanghelie se scrie şi de vulpi ; şi chiar mai mult decât despre cocoşi, iar găinile lipsesc…
    Găinile-s cuminţi… le-a-nchis stăpânul în ogradă, acolo unde nu pătrunde vreun cotoi bâigui timid cucoşul… vai, de ce m-oi fi suit pe gard ?
   Dar se linişti curând ; în bătătură a tot cântat, dar de acum e vremea să iasă şi pe uliţi şi-n piaţă… se apropie iar Paştele… şi trebuie să ştie lumea că el e cocoş, că-i roşu-n creastă, şi că-i mult în pene. Dar nu mă leapăd ca şi Petru de chemarea mea, îşi dădu el falnic cu al doilea cântat.
     Uite, că spui adevărul îi rânji vulpoiul căpitan, o să ferecăm mai bine-n bătătură gloata de găini, iar pe tine te punem la stână ajutor de cioban, şi dacă mioarelor le place… Că îţi dăm şi fluier şi toiag, şi câine de pază… şi de merge treaba, pe curând ajungi şi… secretar, şi faci excursii…  până şi peste Ocean.
    Şi el, cocoşul, tot pe gard stătea… stătea şi cugeta. Cugeta să cânte şi mai frumos… că-s Paştele, că el este creştin, adică urmaş al lui Christos, şi parcă, parcă ar merita să îl audă şi mioarele la stână,  oile şi mieii turmei, şi europenii şi americanii cât cântă el de frumos. Şi iarăşi repeta : “Dar nu mă leapăd de Hristos !”
      Dar vulpea îl privea sticlos şi-l înghiontea duios : Dar tot de zamă vei fi pus…! Cu noi măcar încerci, şi de iţi merge vei ajunge sus, sus… !
     Al treilea cântat s-ar fi voit cu mult mai răspicat, şi ar fi trebuit să se audă peste întregul sat. Dar nu a reuşi decât în prima jumătate « cucu… » iar în loc de « rigu » un geamăt înfundat. Oare cum uitase, sărmanul de el, că şi evanghelicul cocoş nu ajunsese cu cântatul decât până la doi, iar Petru nu mersese cu târgul şi cu lepădarea decât până la trei ?  (Ioan…)
      Din stomacul hulpav al jivinei cu chip de câine de pază un ultim murmur, ce nu aducea de loc a cântec fu şoptit, însă de nimeni auzit :
 Vai, m-au îngropat în dosarele securităţii !!! Eu care voiam să urc treptele eternităţii… şi să fiu scris în cartea vieţii !!!
                    

   ******************

Mulţumită, şi sătulă pentru o vreme, vulpea îşi, scria raportul tolănită la soare… Se porni însă o adiere de vânt, un aer proaspăt, o undă de răcoare, iar cumătra simţi în coada-i stufoasă o mustrare. De atunci băgă ea de seamă că o are mult prea lungă, şi tot umblă cu ea de vânzare. Iepurele însă când aude de-aşa târg o ia la fugă, ursul o înfruntă şi-o alungă, cerbul o împunge, păsările zboară în înalturi…
     O vreme şi-a pus-o în valoare pe la magazine : la lapte, la pâine la papuci… dar de când au plecat tovarăşii, şi nu mai ţin evidenţa secretarii – aceia de care s-ar fi vrut şi bietul nost cocoş – nici acolo nu se mai poartă.  A făcut-o pe semne donaţie la CNSAS, acolo unde trebuie să merg si eu să-mi iau dosarul. Poate-i lung, stufos, şi mincinos ; ca orice coadă de vulpe.  Şi sunt aşa de multe… ! E aşa de…  coadă !
     Doamne, Doamne… adică Evanghelia după Matei…

                              Bruxelles –  23 martie 2008
                   Zakeu – după ce m-am coborât din dud


Am putea muri pentru Domnul? Dar să trăim şi să luptăm pentru El, am putea?

martie 24, 2008

Am asistat aici şi aici la secvenţe din filmul Quo vadis în care erau prezentate clipele martirizării creştinilor în arenele romane. Cumplite clipe… Ne-am recules, privindu-le, ne-am întrebat şi ne-am răspuns, am pus în balanţă mintea, inima, voinţa şi sentimentele noastre, credinţa, nădejdea, dragostea noastră… Oare noi am putea muri pentru Domnul nostru? ne-am întrebat…

Dar oare cât de apţi suntem să trăim pentru El? Să luptăm şi să învingem pentru El?

Scena prezentată acum e una „tare” de tot! Poate cea mai tare scenă din carte (am citit-o prima dată acum 40 de ani), filmul nu reuşeşte atât de bine.

Apare Ursus, sclavul frigian al Ligiei. Adoptă atitudinea de dedicare si de încredere în faţa morţii care îi caracterizează pe creştini.

Apoi apare Ligia, legată pe spinarea taurului. Este foarte bolnavă. Fusese inventat un adevărat spectacol pentru moartea lor…

În tribună, Vinicius, care Îl primise pe Domnul şi mărturia creştină şi o iubea mult pe Ligia, se roagă.

Ursus luptă pentru stăpâna lui. Întotdeauna un creştin adevărat va lupta pentru cei dragi, cu toată puterea lui. Iar Dumnezeu nu va sta degeaba.

Creştinul va lupta mai puţin pentru bunăstarea proprie, mai puţin pentru siguranţa proprie, cât pentru ceilalţi, pentru cei pentru care Dumnezeu l-a făcut responsabil.

Vinicius, în tribună, luptă în rugăciune pentru iubita lui. Dumnezeu luptă pentru ei toţi. Planul Său este salvarea lor, dar ei trebuie să lupte. Şi trebuie să lupte în Hristos! „Hriste!” strigă Vinicius în rugăciunea lui.

Când Ursus doboară taurul, Vinicius merge lângă cei doi, descoperindu-şi credinţa şi iubirea. Mulţimea rămâne impresionată şi pledează pentru viaţa celor trei.  Nero este forţat să se conformeze.

Tu ce ai face pentru cei dragi ţie?


Obolul meu

martie 23, 2008

Eu nu ştiu cu lacrimi să-Ţi ud talpa, Doamne,
Şi nici alb ştergarul din păru-mi să fac.
Când firea din frunze şi ierburi adoarme
Învăţ rugăciunea şi-n palma ei tac.

Nici ‘nalt ca zaheul dorinţei de Tine,
Nici văzul cel stins ierihonic nu sunt.
Am umbra prea largă pe large ruine,
Nu pot înţelege atâta pământ.

Eu…, fugă de tânăr până la bătrâneţe
Prin goale tarlale cu mirişti şi scai…
Tu, lumi împărate şi gânduri alteţe
Şi calda simţire de Tine îmi dai.

Aşa că mă plec, chiar de nu ştiu plecarea,
Adânci reverenţe de umbră mai pot…
În palma iubirii în care-ai pus calea,
M-arunc să trec, Doamne, prin lacrimă-not.


Aceeaşi poruncire

martie 22, 2008

Un nou cuvânt, aceeaşi poruncire
O altă spuză în acelaşi foc,
Un alt golgot, aceeaşi pătimire
Toată durerea lumii la un loc…

Nu pot schimba tăcerea sub porticuri
De alb palat vegheat de heruvimi.
Nu pot să-i înţeleg alene chipuri
De Duh în pala florii din grădini.

Nu pot vui de vântul unei creste
De munte ‘nalt, cu vârful între nori.
Dar poţi să-mi spui, Isuse, o poveste
De Miel sacrificat pe uşiori.

Şi-n liberarea mea îmi poţi iubire
Stârni, aşa cum ai tăcut furtuni,
Cu viaţa mea ca să Te dau de ştire,
Cu viaţa Ta în ştire să m-aduni. 

Un nou cuvânt, aceeaşi poruncire
O altă spuză în acelaşi foc,
Un alt golgot, aceeaşi pătimire
Toată durerea lumii la un loc…


Te-ntreb de mine

martie 21, 2008

Te-ntreb de mine, Doamne, şi îmi răspunzi cu-un dor,
Cu umbra neştiută a câte unui nor,
Cu-nceata lunecare pe boltă-a unei căi
De astru, spre-ale sale fierbinţile văpăi.

Te-ntreb de mine, Doamne, şi doare când întreb,
De parcă-aş fi uitările ce mute se încheg…
Pe creste vijelia pădure forfotind
De răsucirea-n verde a sâmburelui ghind…

Şi n-am pământ, la capăt ajunsă îmi e valea,
Cum e la capăt orbul când rătăceşte calea.
Te-ntreb de mine iară şi iară, căci cândva
Răspunsul la-ntrebare cu mine-l voi afla.

Atunci deplin voi ştire deplină despre tot:
Silabisind iubirea mă-ngădui şi mă pot…
Şi în zidirea lină de Nou Ierusalim
O amândouă ziuă a zorilor să fim!


Trecerea prin icoană (fragment 07)

martie 21, 2008

***

era ca atunci când trecea apa mare
şi malul uita pentru o clipă de ierbi
ca atunci când intra ecoul in peştera de la miţpa
căutându-l pe ilie că şi Dumnezeu poate avea un ecou
care e sufletul tău
nu toate renunţările dor spuneai
şi nu mai citeai poezia asta

dar El venea de ridica un colţ de cer
scotea cioburile de inimă de acolo
să nu mai ascunzi sub covor după ce mături spunea
Eu pot drege şi asta

era în tine un loc gol cât un maidan
când jucam baba-oarba care nu-i gata
îl iau cu lopata şi Dumnezeu punea ochii
şi inima la locul ei de râdeam toţi
Doamne ce caraghios eşti
câd Te joci cu noi de-a iubirea
de-aia şi credem că suntem noi
îndrăgostiţii abia acum
vă că porţi ochelarii bunicului
ca să-Ţi văd glasul

omule trist
jocule trist
nu ai piesele toate
să ne jucăm
ia umbra Mea

***

dacă erai balsam erai azi
cu ce putere şi-a clătinat cerul un adăpost
nu întreba rostul morţii e altul
cum stăteam aşa aşteptând colivia

şi a zburat cineva nu ştiu dacă erai tu
pune-te pe picioare pune-te pe picioare
ca stropul de ploaie trântit tocmai de sus
în marea unei lacrimi nesigure

acum soarbe-mă spunea el stropul acela
şi am început iar să umblu 

***

cineva trage de mine ca de mormânt parcă
aş fi funia de la nu ştiu ce clopot
ce fel de îngeri cheamă strigătul tău
şi îi despoaie de litere
ca de gâtiţe ghilotina

mărşăluieşte-mă dor
ce este omul ca să te uiţi la el
şi fiul omului ca să-l bagi în seamă
măcar dacă ai şti cum se ţine
capătul funiei

***

măcar dacă nu ştii să ţipi îţi dau lecţii
striga rânjetul dintr-un colţ
era ca o pisică uriaşă ronţăind galeş un sturz
ca o mână de păsări bolnave
împleticindu-se-n hău

ce absurdă e foamea zise sturzul trosnind
din tot orizontul oaselor lui împrăştiate
na acuma fă-l la loc nedumerire
sau despre calea de dispariţie a iubirii
dacă mai poţi


Pentru tăcerile inimii 01

martie 21, 2008

Evanghelia după Ioan

1:1  La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.
2  El era la început cu Dumnezeu.
3  Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.
4  În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.
5  Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.
6  A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.
7  El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.
8  Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.
9  Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.
10  El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut.
11  A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.
12  Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;
13  născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.
14  Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.
15  Ioan a mărturisit despre El, când a strigat: „El este Acela despre care ziceam eu: „Cel ce vine după mine, este înaintea mea, pentru că era înainte de mine”.
16  Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har;
17  căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.
18  Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”


Cu glasul Isus

martie 20, 2008

Pândite miresme în flori se ascund,
În floarea din mine e seară.
Un râu îşi târăşte undirea în prund,
Şi-n larg se-nfioară.

De n-ar fi iubirea să cearnă pe tot
Lumină din sfânta-i privire,
Aş spune oricui pe pământ că nu pot
Aşa vieţuire.

Ce bine că tâmplele mele aleg
Din spini pe aceia ce ştiu
Că nu orice frunte şi-orice spin se-nţeleg
Cu Domnul cel viu.

Abat întrebări peste nedumeriri,
Nu este pe lume răspuns,
Un altul decât îngereşti glăsuiri
Cu glasul Isus.


Când nu vorbim

martie 20, 2008

Se lasã tăcere peste fiecare, se năruie un zid şi se înalţă altele, se numără sau nu se numără secunde, zile, săptămâni. Fără întrebări, sau devorându-ne, realitatea intră şi iese în şi din drepturile ei, râzând.
 
„Să aştept să treacă iarna.” îmi zic. De parcă cine ştie ce mare de lumini va inunda zilele, sau ce mare împlinire va înflori, după ce va veni primăvara. Dar am nevoie de primăvară. Toţi avem nevoie de primăvară. Pentru mers, pentru văz, pentru minte, pentru inimă, pentru flori şi ierburi, avem nevoie de primăvară.
 
Şi cuvintele au nevoie de primăvară. Au crescut pe ele ţurţurii unui timp alunecos, au tremurat pe litere şi au îngheţat pe-ndelete, e vremea-nfloririi, de-acum… Gata cu şubele şi cuşmele nerostirii, ale nerodirii. Vine primăvara! S-a îngraşat rădăcina de atâta nevorbit, trunchiurile sunt mai doldora ca astă toamnă. E atâta rod în ele, ca o rază jucăuşă de soare şi puţină caldura ar cutremura totul cu flori.
 
Când nu vorbim, cine vorbeşte în locul nostru? Cine vorbea în locul nostru, când ne împleticeam prin nămeti, cu viscolul arzând felinarele? Dacă se aventura şoapta, vântul iernii o ascundea, zăpada o trântea pe trotuarele îngheţate, nici vitrinele prăvăliilor nu erau mai calde, să poţi schimba o vorbă cu ele… Se făcea că ingeram din greu propria noastra viaţă, făcută bulgăre de gheaţă în palmele cauş. Dar gata. Vine primăvara. E mai largă privirea şi mai adânc tronul îndurării.
 
De parcă ar fi murit toţi lupii, aşa ne vine să ne zbenguim! Inconştienţi, ar spune pădurarii sfătoşi ai vremilor vitrege… Ei, oameni buni, le strig, e cu noi Păstorul cel bun! Cand nu ne zbenguim, de bucuroşi ce suntem, El cântă şi cântă din fluierul Lui, până o facem. Aţi ascultat vreodată doina lui Dumnezeu? Nu cred, altfel vi s-ar fi făcut de zbenguială. Aşa le spun, şi sar într-un picior.
 
Când nu vorbim, înseamnă că primăvara fierbe. Acolo, în fluierul Păstorului, ea naşte vocaliza iubirii. Se pregătesc inundaţiile de primăvară: inundaţiile de har!


Ecou al cărnii

martie 20, 2008

Stau în lumina unei zile şui
Cum orbul stă în nelumina lui.
În jurul meu, golite de cărări,
Pădurile se caţără pe zări.

Cortine verzi şi sabia de foc
Rotită-n cer îmi spun că nu e joc
Această răsucire de Hristos
Din cerul Său, cu veşnicia-n jos… 

Bătrâne urme de bătrân pământ
Pe viaţa mea ca ceterele sunt:
Încep îndeodată a cânta
În orice colţişor din carnea mea.

Dar Doamne, bine e că Te-ai suit
Ecou al cărnii către infinit!
Eu voi tăcea odată pe ăst plai
Ca o cântare să se-audă-n rai.


Adam

martie 19, 2008

Cu timpul scurs în raniţă de-argint
Şi agăţat de tâmplă ca povară,
Mă-ntâmpin în memorii hăulind,
Dar mă ascund plângând – a câta oară?

Apoi vii Tu, Isuse, şi-nviezi
În zorii răcoroşi înveşmântat
Şi mă întrebi: „Cine ţi-a spus că vezi
Ceva ce niciodată n-ai aflat?

Cine ţi-a spus că-n dimineaţă, gol,
Nu ai să ştii nicicând ce e lumina,
De-adăposteşti al trupului ocol
Cu şorţul viţei şi cu rădăcina?

Acum, cu timpul strâns ca un argint
Pe tâmpla ta, povară agăţată,
Vei traversa tăcerile murind,
Să poţi veni la Mine înc-o dată…”


Când bărbierul nu există

martie 19, 2008

Violeta a găsit undeva o frumoasă ilustraţie şi vrea să ne-o împărtăşească. Îţi mulţumim, Violeta! Fii invitata mea, astăzi.

 Un bărbat s-a dus la frizer să se tundă şi să se bărbierească. În timp ce frizerul îl tundea şi-l bărbierea, au început să stea de vorbă.  Au vorbit pe multe şi diferite subiecte şi, la un moment dat a venit vorba despre Dumnezeu.

Atunci bărbierul spuse: „Eu nu cred că există Dumnezeu.”„De ce spui asta?” – întrebă clientul. „Ei bine, nu trebuie decât să ieşi pe stradă şi ai să vezi că Dumnezeu nu există. Spune-mi: dacă Dumenzeu ar exista, ar mai fi atâţia oameni bolnavi? Ar mai fi copii abandonaţi? Dacă Dumnezeu ar exista, nu ar mai fi atâta suferinţă şi durere. Nu pot să cred că un Dumnezeu iubitor ar permite toate lucrurile astea.”

Clientul se gândi pentru o clipă, dar nu-i răspunse barbierului pentru că nu voia să stârnească o ceartă cu acesta. Bărbierul îşi termină treaba şi clientul ieşi afară din frizerie. Când ajunse în stradă, clientul văzu un om cu haine murdare, păr lung şi încâlcit, şi cu o barba lungă. Arăta neîngrijit.

Atunci clientul se întoarse în frizerie şi îi zise bărbierului:
„Ştii ceva? Bărbierii nu există!”
„Cum poţi spune aşa ceva? ” întreba surprins bărbierul. „Eu sunt aici, şi sunt bărbier. Tocmai mi-am făcut treaba: te-am tuns şi te-am bărbierit pe tine!”

„Nu!” exclamă clientul. „Bărbierii nu există, pentru că dacă ar exista, nu ar mai fi oameni cu părul lung şi neîngrijit şi cu bărbile netunse, ca omul de afară.”

„A! Dar bărbierii există! Asta se întamplă când oamenii nu vin la mine!”

„Exact!” zise clientul. „Tocmai asta e! Şi Dumnezeu există! Aşa se întâmplă când oamenii nu merg la El şi nu-şi întorc privirile spre El ca să fie ajutaţi. De aceea există atât de multă suferinţă şi durere în lume.”


Trei cuie

martie 18, 2008

La margini de copii uitaţi tăceri se hârjonesc,
Atât puteam, din visul lor: să mă copilăresc;
Din taină nu înţelegeam decât un basm peltic,
O mică perlă de cuvânt pe marele nimic.

Apoi a fost o seară şi a fost un zori de zi,
Înţelegeam din ce în ce mai greu ce e a fi.
În lumea florii, buburuzi de foame şi nectar,
Ne învârteam zănatici, cruzi, în viaţă iar şi iar.

Până-n târziul unui drum din care nu mai sunt
Poveşti de-ntors înspre copii, doar feţi cu păr cărunt…
Am înţeles abia atunci că basmul nu-i decât
Un ceas cu-arătătorul strâmb ce ticăie-n pământ.

Şi-am înţeles către apus că nu e răsărit,
Dacă doar vorbe ţi-au rămas din cele ce-ai iubit.
Am căutat un adevăr de fier în toate ce-s,
Şi-am înţeles că Tu din tot trei cuie Ţi-ai ales…


Cine este Dumnezeu pentru mine?

martie 18, 2008

 

Atât de des ni se întâmplă să ne lovim de tot felul de gânduri străine despre Dumnezeu, şi uneori atât de legitime ni se prezintă acestea, că apare urgent nevoia unei reconfirmări a propriei noastre credinţe, a unei repoziţionări ca a lui Ilie la intrarea peşterii de la Miţpa.

Într-o astfel de situaţie fiind la un moment dat, a trebuit să-mi aduc aminte de ce şi cum cred eu, să-mi îmbrăţişez iarăsi Domnul şi încă o dată să-i simt „susurul blând şi subţire”…

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu şi Cuvântul era cu Dumnezeu” spune apostolul Ioan în debutul evangheliei sale. Iar în Apocalipsa 19:13 explică: „Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu.”

Ideea de Logos, termen pe care îl foloseşte Ioan, cuprinde înţelesul de cuvânt care acţionează, care trăieşte, care creează, mai degrabă decât de cuvânt rostit. David spune în Psalmul 33:9 „Căci el zice, şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă.”

Dumnezeu Îşi pronunţă Numele. Numele Său este Cuvântul Său. Din El, în El şi pentru El sunt toate lucrurile” Aşa cum eu şi cuvântul meu una suntem, atunci când nu umblu cu minciuni, aşa Dumnezeu şi Cuvântul Său una sunt. Dar cuvântul meu poate doar oglindi realitate. Dumnezeu prin Cuvântul Său creează realitate. Creează viaţă.

El Se rosteşte pe Sine, Îşi proclamă Fiinţa Sa. „Eu sunt cel ce sunt”. Dar rostirea Sa e vie. E altă Persoană în Cea dintâi! Este Cuvântul lui Dumnezeu. Este Fiul Său.