Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (2)

De fapt toată existenţa noastră… tot universul ăsta este poezia Lui. O poezie atât de frumoasă, cum numai libertatea absolută care se căsătoreşte cu înţelegerea absolută, care se căsătoreşte cu Cuvântul absolut şi cu înţelepciunea absolută…

Noi lucrăm cu acel material căruia Maiorescu îi spunea „materie sensibilă” –  culoarea, forma, pentru un pictor, forma, dimensiunile, spaţiul, pentru un sculptor…, şi lemnul, şi cuvintele pentru scriitori.

Noi încercăm să le punem într-o ordine sau alta pe acestea – în speţă cuvintele – să le încărcăm cu sensuri, să le dăm drumul să zboare, şi atunci spunem că am făcut poezii.

Ne jucăm cu cuvintele, de multe ori le înţepăm, le zgâriem… Mie îmi place să le mângâi, ca să le fac să mă asculte, să le vrăjesc, ca să-mi arate frumuseţea lor…

Dar cuvintele noastre sunt moarte. Când spun „pom” văd un pom. Are rădăcini, are tulpină, are coroană frumoasă, are frunze, poate are şi rod, fructe, şi îi spun „pom”. Pomul meu nu trăieşte, pomul meu este trăit.

Dar Dumnezeu este acel Poet – binecuvântat să-I fie Numele! – al cărui Cuvânt este El însuşi. Şi aşa cum eu interferez cu aceste imagini… Am spus „pom”, dar nu am interferat cu pomul, ci cu imaginea lui din mintea mea.

La Dumnezeu e muuult, infinit, de neînţeles de interesant. El când spune „pom”, în mintea lui pomul există… El interferează cu realitatea…

continuarea aici

Publicitate