Locul larg dintre piscină şi Dumnezeu

februarie 1, 2008

Am dat peste un articol scris acum câţiva ani pentru o revistă. L-am luat, l-am periat puţin, şi vi-l arăt.

„M-a scos Dumnezeu la loc larg”, îmi spunea un păstor cu mai mulţi ani în urmă, după chestia aia de-i spunem revoluţie.

Of, că multe a mai adus revoluţia aia! Ea e vinovată. A adus multe şi pe mulţi. Americani, mai ales. Cu buzunarele şi cu inimile pline. Era necesar să stea undeva, totuşi… Americanul… Musafirul… Casa păstorului era prea mică.

E rău să-ţi faci oaspeţii să se simtă ca acasă?

Spinoasă problemă! Dacă eu nu m-am lipit niciodată de bani, nu înseamnă ca alţii n-au voie. Că sună a dispreţ faţă de iubiţii noştri enoriaşi autohtoni, aş fi răuvoitor daca aş spune.

Şi David Îl lăuda pe Domnul: „Te laud, Doamne, că mi-ai scos inima la larg.” Iar inima lui avea patru camere. În câte camere trebuie să stea inima unui păstor? Anatomică chestie!

Ce, noi n-avem copii? N-au şi ei inimi? Oaspeţii, când vin, îşi lasă inimile la vamă? Păi adunaţi câte camere se fac! Unde să intre atâtea inimi?

Numai că lui David Dumnezeu i-a scos inima la locul larg care e dragostea Lui. Ce mănâncă molia e treaba moliei.

Şi nu numai atât: domnii directori de biserici predică despre foloasele smereniei şi despre locul inimii fiecăruia, care e lângă propria comoară. Iar ceilalţi ascultă şi învaţă. Învaţă că binecuvantarea înseamnă să ai vilă, maţini, bani, glorie, că o lucrare creştina veritabilă şi mai ales verificabilă, numai cu aşa ceva se face şi eventual pentru aşa ceva…

De parcă nu Dumnezeu e superintendentul, când e vorba de inimi şi de camerele lor.

„Ce usor de manipulat sunt americanii ăştia!” îmi spunea atunci cineva. Ei sunt de vină! (Adică numai ei au inimi?)

Să ne spuna ei, aşadar, cum se umple locul larg dintre piscină şi Dumnezeu!

Reclame

Iertare pentru ghimpii de pe net

februarie 1, 2008

Căutând pe net am dat peste… mine! Nu m-am accidentat, staţi liniştiţi. Într-un articol de aici era comentată critic ultima mea carte de poezie. Pentru mine a fost o surpriză frumoasă. De-aia v-o şi împărtăşesc… Precizez că nu-l cunosc pe semnatarul comentariului.

Data: 2008-01-24
Domeniul: Literatură şi Artă
 

 
Liviu STAN
 
„Puţini dintre poeţii noştri au reuşit să ofere literaturii române o poezie religioasă cu adevărat valoroasă”, cu această turatie sceptică şi oarecum fondată, prefaţeaza Mircea Paduraru ultimul volum de poezii al lui IONATAN Piroşca, „Iertare pentru ghimpi” (Ed. Agape, Brasov, 2007). Evident că Arghezi şi Voiculescu nu mai intră în discuţie, ei reprezentând practic perenii deţinători ai unui fel de monopol stilistic de neegalat în acest sector poetic, în sensul că raportul eului faţă de Divinitate nu degenerează în postulate profetice, matrice mistice închise ermetic şi nu împroaşcă cu venin REVELATOR de pe poziţia unui revanşard-cristic-cu-diplomă-de-salvator-al-umanităţii. Şi poate doar Nichita Danilov a reuşit să se ridice la alura semnificantului voiculescian prin repudierea principiilor structuraliste, însă nu este singurul cu porniri „reformatoare”.

În „Iertare pentru ghimpi”, IONATAN Piroşca oferă o nouă viziune asupra poeziei religioase, şi nu numai asupra ei. Arealul textual este evidenţiat într-un regim imagistic de rit suprarealist, mediat de prezenţa unei polifonii programatice: alternanţa tonului calm, echilibrat cu cel ludico-ironic.

Poezia lui Piroşca nu este îndopată cu tânguiri obosite, febrilităţi profetice sau „grohăieli” extatico-elogioase şi nici nu este împopoţonată cu inhibatoarele zorzonele dogmatice; nu pune la zid, nu trage în ţeapă şi nici nu ghilotinează în numele IZBĂVIRII, ci încearcă o reîntoarcere spre puritatea Edenului pierdut, asumându-şi efemeritatea ireductibilă şi militând împotriva spleen-ului universal din postura unui emul mesianic hotărât a se sacrifica pentru ghimpii cei în lume rămaşi.
 
Discursul poetului este când pilduitor-moralist, „Opreşte-te şi fă o reverenţă,/ Albul fă-ţi-l temelie, toiag./ Sfârşitul să-ţi fie înalt ca un prag,/ Noaptea ca o absenţă” (OPREŞTE-TE), când eminescian-absolutist: „Căci visul nu-i decât un sac de fum/ De împrumut dintr-un atunci acum./ Doar visul cel din Dumnezeu venit/ E singurul cuvânt înfăptuit” (CUM VISUL…).

IONATAN Piroşca vrea să se contopească cu ubicuitatea. Şi de asemenea să afle adevărurile primare cu o aviditate cvasi-argheziană: „Cum de le-mpaci, cum de le/ înfloreşti din rădăcină până-n pomeţi,/ De lacrimilor le dau aşa, undele,/ şi vin de nicăierea nămeti?”

Iertare pentru ghimpi e un imn, pe ruta lui Ioan Alexandru, închinat adevăratelor valori spirituale ce ar trebui sa primeze nealterate de culturi şi ideologii, iar cititorului obişnuit i se va părea puţin abstract. Însă tocmai acesta este efectul pe care IONATAN Piroşca cred că vrea să-l obţină: desfiinţarea adresabilităţii generale şi generarea unui ezoterism ce invită la meditaţie asupra dialogului dintre om şi
Dumnezeu. Nu la plocoane de complezenţă în faţa certitudinilor fetişizate.

Liviustanule, dacă ne vom întâlni vreodată, îţi spun mulţumesc!


Dezamăgirea nu-i o bilă pocnită

februarie 1, 2008

Când eram copii, în vacanţele de vară, împreună cu Mimi, cu Răsvan, cu Piratu şi cu Doru, jucam ping-pong. Am mai spus eu, scosesem o uşă veche, suficient de sănătoasă şi de mare însă, pentru a ne suporta as-urile, şi o lăţisem pe câteva scaune. Apoi pocneam o biată minge cât era ziua de lungă. Mimi era fratele meu, Emanuel.

Vreţi să-l rog să ne cânte?

Nici el nu e o bilă pocnită… Când îl ascult, plâng. Este fratele meu… şi e departe acum…

Ei, şi băteam noi mingea aia până cădea aiurea şi călcam pe ea. Se deforma săraca, de nu ne mai puteam juca. Vă daţi seama ce mare dezamăgire ne încerca! Ce „oftică”…! Priveam la masa aia ca o muscă închisă-ntr-un borcan, care te priveşte mâncând… Nu mai aveam cu ce să ne jucăm!

Acum parcă se sparge o minge de ping-pong. Nu mai avem cu ce să ne jucăm. Dezamăgirea e mare…

Dar de ce vorbesc eu de bilă… Alea sunt rostogoale pocnite ping, pong, până la epuizare. Eu vorbesc de dezamăgire…

Dacă vreţi să-l mai rog pe frate-meu să cânte, spuneţi-mi.


Atâta seară

februarie 1, 2008

Atâta seară-n gând s-a adunat
Că şi cântarea-i roşie de-apus…
Atâta deal în mine ai urcat,
Şi-Ţi pregătisem şi o cruce sus,
Că nu mai ştiu dacă sunt eu sau nu
Cel ce se roagă şi Îţi spune Tu!
Şi nu mai ştiu, înlănţuit de lut,
Cum e apusul de la început. 

Nu merit ochiul Tău răscolitor
De viaţa mea ca de ceva iubit.
Nu am în închinare atât dor,
Nici în retine nu-i atât privit
Cât să-nţeleg ce limpede aşterni
Un alb pe-un crin, sau drumul sub un pas,
Zăpadă hrănitoare peste ierni,
Timpul în ani şi orele în ceas.

Mereu orbit de zarea fără mal,
Culeg din ierburi însemnări de melc.
Şi mi le fac alean, marş triumfal,
Ori o citire şi-un neînţeleg…
E vântul meu atât de scurt când vreau
O velă să înalţ şi să colind,
Că fără Tine, -n loc în larg s-o iau,
Mă adâncesc în valul clocotind…