Blogul lui Hristos

februarie 13, 2008

Ce-ar fi, mă gândeam eu, dacă bloggerii pocăiţi ar face împreună un singur blog în lumea virtuală, aşa cum fac împreună un singur trup în lumea spirituală, trupul lui Hristos…

Şi dacă acesta s-ar numi „Blogul lui Hristos”.

Tot felul de indivizi vin cu tot felul de bloguri: al lui Eminescu, al lui Ceauşescu, al lui Creangă sau al lui Vlad Ţepeş, de ce n-am face şi noi „Blogul lui Hristos”?

Dacă suntem   „cu aceleaşi gânduri, simţind cu alţii, iubind ca fraţii, miloşi, smeriţi” (1 Petru 3:8) şi sfinţim în inimile noastre pe Hristos ca Domn şi „totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţă şi teamă” (1 Petru 3:15), şi nu l-am ţine pe wordpress, ci pe Golgota, ca dacă e să se suie undeva, atunci să fie o cruce sus, nu ar fi o utopie, nu?

Ce ar cuprinde blogul lui Hristos?  

„Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.” (Filipeni 4:8) Da, Petru şi Pavel ştiau să facă bloguri!

Domnul nostru s-a rugat: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.”

El ştia cum e cu blogurile. Ştia cât de mulţi oameni se vor amăgi pe ei şi vor amăgi pe alţii cu închipuiri de viaţă, nu veşnică, ci virtuală, o viaţă altceva, o înşelătorie care le va da impresia că s-au transferat într-un fel de veşnicie personală secretă, inatacabilă, inestricabilă, aproape ocultă.

De ce n-am face „blogul lui Hristos?” Un loc unde fiecare să-şi aducă iubirea pentru El şi pentru fraţii lui, iubirea faţă de semeni, faţă de oamenii lumii acesteia care nici măcar nu ne recunosc a fi de-ai lor, şi e normal să nu ne recunoască… Pentru că:

„Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu Sunt din lume, dupăcum Eu nu Sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.

Ei nu Sunt din lume, dupăcum nici Eu nu Sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.

Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume. Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.

Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi Suntem una, Eu în ei, şi Tu în Mine; -pentruca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.

Tată, vreau ca acolo unde Sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.

Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.”

Reclame

Alergăm

februarie 13, 2008

Care este ţinta ta?


Remember Elisa Manta

februarie 13, 2008

clas1.jpg

„Mie îmi place grupajul prezentat. Găsesc multă sensibilitate, multă trăire, dar şi multă luciditate pe care un real talent poetic le pune bine împreună.”

Aşa scriam pe ClaS la 5 septembrie 2001.

Nu la mult timp după aceea, Elisa părăsea lumea asta. Nici nu ştiu dacă a mai apucat să se vadă publicată în primul volum colectiv al ClaS (apărut în decembrie 2001).

Îi aduc un omagiu prezentându-vă câteva poezii de-ale ei.

Smochin

Mai lasă-mă, Doamne, încă un an,
În frunza cea verde şi-amară
Să urce izvorul luminii prin ram,
Ca rodul dorit să apară.

Zadarnic am stat în pământul cel gras
Cu apele dulci lângă mine,
Căci seva cea vie în fructe n-am tras.
Mi-s frunzele goale de Tine…

A mea rădăcină de mult a pierdut
Dorinţa de-a creşte spre ape
Frumos, dar pustiu pe pământ am crescut
Şi-acum, umbre vin să mă-ngroape.

Ca şi Rut

Ca şi Rut mă aplec spre pământ, mă ridic,
Să adun rodul Tău de pe-ogor, spic cu spic,
Om cu om, pentru Tine, fie bun, fie rău –
Orice boabă-i platită cu sângele Tau.

Secerişul e-ntins, spice multe mai cad,
Vreau s-alerg, să le strâng, iar când palmele-mi ard
Şi când snopul devine mai greu, tot mai greu,
Să le pun la picioarele Mirelui meu.

Uitare

N-am ştiut niciodată cât poate să doară
Bucuria uitării într-o minte de zdrenţe.
Crezând c-a-nvăţat în sfârşit să dispară,
Iubirea se cerne cu ploaia-n cadenţe.

Trotuarul îmi plânge-n baltoace triumful –
În ele mă vad şi mă sperii de moarte.
Uitarea iubirii m-aruncă-n adâncul
Care pe mine de mine încet mă desparte.

Cu ochiul Tău cauţi vreun fruct rumenit
În noaptea cea verde şi-adâncă,
Dar umbră şi umbră e tot ce-am rodit…
O, nu-mi blestema viaţa încă!

În inima mea de smochin fără rod
Mă plouă cu apa Ta vie!
Din lacrima crengii – durerii izvod –
La anul, smochine-or să fie!