Eu şontâc şi un pătrăţos cu glugă

ianuarie 31, 2008

Chiar vrei să te ascunzi? Tragi gluga pe ochi şi te faci că nu te mai vedem? Sincer, mă amuză ideea… Poate că ţi se pare blogul un abuz asupra ta pe care tu însuţi îl faci, dar de tine nu vei scăpa. Pentru că Dumnezeu se foloseşte de tine ca să fii tu şi ca să fie El pe wordpress. Şi ca să fim noi…

Am vorbit iarăşi cu gândul meu şi se făcea că nu-mi venea a crede. Cum spun bătrânii: ai văzut copil cuminte, babă frumoasă şi pătrăţos cu glugă?

Uite ce spunea gândul ăla al meu…:


Care leu te mănâncă pe tine?

ianuarie 31, 2008

Spuneam la un moment dat că ştiu pe cineva care „s-a despocăit” (de parcă tare se pocăise!) când a văzut scena martiriului creştinilor în arena romană, din filmul „Quo vadis”, turnat după cartea cu acelaşi nume a lui Henryk Sienkiewicz, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1905.

Da, scena asta e de natură să trezească multe întrebări. Şi e numai una de film. Dar dacă ar fi ceva real şi posibil, mai mult, dacă ţi-ar deveni mod de viaţă? Ca seara dinaintea nopţii, sau, de ce nu, ca zorii unei noi zile?

Privind-o, m-am întrebat înfrigurat cine suntem noi, cine sunt eu, cine sunt cei din public, cine sunt leii…

Mă întreb care „leu” l-a mâncat pe profesorul de aici şi mă întreb care „leu” mă mănâncă pe mine? Ştiţi ce e frumos? Că ne putem alege leii!

Eşti spectator? Străbaţi în pas de vulg şi „panem et circenses” o lume căsăpită de rumoarea urii şi mizeriei, a instinctelor dezlănţuite? Leii nu ajunge-vor la tine, că îi adăposteşti şi le dai hrana.

Oare care dintre cei de acolo erau ortodocşi? Care erau neoprotestanţi? Care erau catolici, grecocatolici, luterani…? Că în arenă erau numai creştini şi lei.

Probabil stăteau în tribună…, lângă tribunii lor?

Eşti creştin? Care leu te mănâncă pe tine?


Felul lui de a trăi ca să moară

ianuarie 30, 2008

Moartea a muşcat brutal şi cu totul absurd. Fetiţa mea plângea… „Eu am fost ultima pe care a ascultat-o, în ziua aia. Mi-a spus că merit 10 şi că mi-l va pune în catalog data viitoare… Era un om bun… Nu a mai apucat să treacă nimic în catalog. Nu înţeleg…”

„Nici el”, i-am răspuns. „Cu toată logica lui”. Fusese până ieri profesorul ei de logică şi filozofie.

Îl găsiseră într-un vagon de tren marfar părăsit pe o linie moartă, pe lângă gară… Se spânzurase fără nici o explicaţie. Îl regreta toată şcoala. Se pare că avusese neînţelegeri cu nevasta.

Ce l-a determinat să facă asta? De ce a trăit omul ăsta? Eu înţeleg?

Nu înţeleg nici eu. Aşa ceva nu poate fi înţeles. Se blochează undeva nişte rotiţe, scrâşneşte un angrenaj, nu mai alunecă mintea pe nimic, intri până la creieri în nisip şi nu mai mişti, de atâta absurd. Undeva, prinţul absurdului zâmbeşte mângâindu-şi cor(n)oana. 


A treia poezie despre un vis

ianuarie 30, 2008

Aldinele alunecări

Mai sunt în ger aldine lunecări,
Când fără vină parcă-mi e durerea.
Desprind îndepărtarea de pe zări
Şi-i beau din toate stelele căderea.

Poate voi şti aşa ce vină am,
De ce i-e sete cerbului spre seară,
De ce singurătatea îmi e ham,
Ca plânsul într-o flacără de ceară.

Nu-i nimeni, oare, să îţi poarte chip
De trebuie să trec printr-o icoană
Ca să ajung la mine şi să ţip
Cum Regele ţipa dintr-o coroană?

Să las în goană vremea înapoi
Cum alţii-şi lasă poze în albume,
Să număr anotimp din doi în doi
Şi să ascund c-o literă, o lume…?


Îndrăzniţi, El a biruit şi WordPress-ul!

ianuarie 29, 2008

pocaiti.jpg Am văzut groaza care a cuprins la un moment dat pe mulţi bloggeri de pe wordpress, stupefacţia lor adesea de o tâmpă incapacitate în faţa unui fenomen pe care nu şi l-au putut explica… Ascensiunea „pocaitilor”.

Am văzut pe unii luând-şi jucăriile şi plecând, pe alţii înjurând de mama focului şi vărsând venin, pe cei mai mulţi căutând să se adapteze situaţiei şi văzându-şi înainte de treabă.

Cei mai paşnici (şi mai inteligenţi, zic eu) au schiţat un gest de salut.

Am pus „interviul” de aici, apoi am simţit nevoia să extind încurajarea: chiar dacă e în virtual, wordpress-ul nu e tot lume…?
Este o lume a comunicării de sine şi a interacţiunii unde, mai mult decât oriunde altundeva, cuvântul şi imaginea elocventă, sau muzica aceea care povesteşte caractere, ne arată pe dinăuntru, exhibând un dumnezeu al fiecăruia. Aceşti dumnezei se confruntă clipă de clipă, postare după postare. Dar…

Copii ai Dumnezeului celui Preaînalt, îndrăzniţi!
Hristos a biruit lumea. El a biruit şi WordPress-ul…


Îndrăzniţi!

ianuarie 28, 2008

Uneori noaptea iau intreviuri. Mă trezesc odihnit (parţial) după două, trei ore de somn şi, până să adorm iar, toate gândurile şi sentimentele adunate cu o zi înainte stau aliniate, aşteptând să le trec în revistă. Şi le trec… Când găsesc ceva care să merite, iau interviu.

Am un wave player mititel şi discret de l-aş putea înregistra şi pe Pătrăţosu cântând în baie, jucărie de care nu mă despart nici noaptea. Sau mai ales noaptea… Astă noapte am luat interviu unui gând care mă tot încuraja. Eu voiam să trec mai departe, la o poezie, ceva, dar gândul ăsta, nimic…! Nu se dădea dus!

Dimineaţă am ascultat înregistrarea. Nu prea ştia teologie multă gândul ăsta, dar ştia iubire. Aşadar, presupunând că voi puneţi teologia, eu vin cu iubirea. Facem de-o masă (rotundă!) de dragoste.

Ascultaţi:


Baia de sentimente

ianuarie 28, 2008

Toţi preşedinţii îşi permit uneori câte o „baie de mulţime”.
Toţi îşi asumă atunci riscul de a fi răniţi sau ucişi…

Noi ne permitem uneori câte o „baie de sentimente”.
Şi noi ne asumam riscuri…

Concluzia: suntem preşedinţi! 🙂


Tabla înmulţirii cu cerul

ianuarie 27, 2008

Tabla înmulţirii
cu cerul

În valea ăstei umbre, cu de la Tine ştire,
veni-îmi cândva gândul a învăţa păşire.
Ca frunza ce în sclipăt ţâşneşte, preş de-o vară,
părinţi cu ochi aidom atunci m-asemănară.

O biată ploaie scursă prin sita nimicirii,
atât eram… O vrajbă în crâncenarea firii.
Vreun merit, oare, -anume, sau rosturi? Nici vorbire!
Descălecat de ere sau ţări, spre pomenire…?

Şi o pornii cu faţa în râs şi-n plâns ascunsă,
zadarnic înfoindu-mi ascunzătoarea frunză.
Iar zborul, de-o cădere se-mpiedica mereu.
Ce căutam în mine…? Nu mai ştiam nici eu!

Abia când Tu de scrâşnet m-ai dezlipit, am plâns
deplin şi-ntotdeauna şi-n Tine bob m-am strâns.
De-atunci, sunt picurare din candela iubirii:
m-ai învăţat cât face, cu cer, tabla-nmulţirii!


Altă poezie despre acelaşi vis

ianuarie 26, 2008

Ieşire din efemer

Cu plâns ca neaua şi cu stele-n păr,
În volta unei inimi stă o fată
Şi nu se vede, că-i atâta dor,
Şi nu îi este noapte niciodată.

I s-au cumplit în jururi poezii
Şi-o împădure parcă este toată,
Adună umbră melci în cochilii,
Adună dealuri iarba din odată…

Mă-nchip troiene în acest tablou,
Aş vrea să fiu o vârstă într-o seară,
O înflorire de ferestre-n nou,
De mut călugăr, într-o chilioară.

Şi-o rugăciune să mă spună-n cer
Purtând pe braţe fata ceea lină.
E, Doamne, totu-n pajişti efemer:
Florile-n miere, zumzetu-n albină…


Între fiii durerii fericiţi sunt cei blânzi

ianuarie 25, 2008

Cu palma netezind ridul umbrei ce sunt,
miracol de mir, mărturie de mire,
încet Tu-mi desprinzi învelişul cel crunt
şi blând îmi dai denumire.

Pe vârfuri de munte rotunjeşti vii oglinzi
în care Ţi se vede făptura:
în munţii pământului, fericiţi sunt cei blânzi
cu inima, cu mâinile, cu gura.

De aer suspin parcă-i cerul în valea
din care-ai pornit ducând crucea.
Blândeţea aşa învăţatu-şi-a calea
pe care-o străbate de-atuncea.

Între fiii durerii, fericiţi sunt cei blânzi,
cei ca mieii de jertfă pe-altare,
cei ce vindecă lacrima în ochi şchiopătânzi,
cei ca raza pe floare,

Cei cu umbra-nfăşată în alb murmurat
de-nserate chilii, când mănâncu-l
pe om fiare triste, cei cu visul curat,
căci ei vor moşteni pământul.

Fericiţi sunt cei blânzi, zâmbet Domnul Şi-i pune
în priviri, când alină-n fiii omului toate…
Sau în aerul moale zumzet de rugăciune,
fericire cu şoapte.


Voi sunteţi lumina lumii

ianuarie 23, 2008

Voi sunteţi
lumina lumii

Cetatea aşezată pe minte, ascunsă nu poate rămâne,
în plină lumină crenelurile ei împărăţesc.
Lumina din cer şi lumina din voi, într-o albă minune,
acolo, în pisc, se unesc.

Un sfeşnic imens, chiar dacă-i sfielnică încă
pala flăcării ce-mprăştie razele blânde-mprejur –
nimeni nu-l pune în obroc, să se frângă, în noaptea adâncă,
în al lumilor înverşunat contur.

Ar putea să cadă mulţi, avalanşă de conştiinţe orbite
de întuneric, în nopţile fără făclii.
Adevărurile, ar putea să fie şi ele ciuntite
de colţii întunecaţi din stihii.

Dar voi sunteţi lumina lumii, voi, cu faptele voastre bune,
lumini care nu lasă umbre în colţurile cele ascunse.
Voi, strălucind de dor şi de rugăciune,
de priviri în lacrimi pătrunse.

Nu lumina soarelui, sau a lunii, sau a  vreunei stele,
ci lumina lumii acesteia asaltată de întuneric
sunteţi voi, cu făcliile inimii cele
cu clipătul veşnic.

Doamne, nimic nu poate şterge lumina aceasta de pe noi:
norii, durerea, haita de ură ce se aţine
hăpăind pe alături fără milă, fără ostoi…
Că nu e de la noi: e de la Tine!


Şi vouă Eu purta-le-voi…

ianuarie 22, 2008

Şi vouă Eu purta-le-voi
amarele ocări!

Ni se-nstrăină lumea din ce în ce şi ni se
abat pe tâmple anii, căuşul lor de cuib
e spart în multe locuri, cu clipele omise,
vremelnicii grozave din carnea lor se-mbuib.

Din fantasmagoriile plăcerii interzise
se scurg leşii pe feţe, pe umeri, pe genunchi,
în zori plutesc cadavrele privirilor ucise,
câte un corb de mirişte pe câte un rărunchi.

Şi nu se-nchină până le piele, ca şi cum
s-ar dezbrăca de sine, vreunul dintre noi.
Te părăsirăm, Doamne, şi ne-am văzut de drum
scurmând alei de ură-n grămada de gunoi.
 
Şi ne uităm făptura şi lumea se-nstrăină,
şi punem să ne caute zadarnic jertfa Ta…
Căci ne-am ascuns sub pături de lacomă slănină
şi ura prea ne leagă-ntre noi, ca o curea.

„Lăsaţi-Mă pe Mine!” e-un murmur prin secunde,
o pajişte în lucruri, o linişte pe mări…
„Din paşii mei pe ape croi-voi vouă bunde,
şi vouă Eu purta-le-voi amarele ocări!”


Şi de îmi tremură…

ianuarie 20, 2008

Şi de îmi tremură
în inefabil spusa

Se sting în seri molatece, lungi vrejuri,
fierbinţi cărări de verde în apus.
Se zbat cuvinte încă în gâtlejuri
să spună ce n-a fost vreodată spus.

Mai ţin ostateci ochii mei poieni
de lacrimă din dor desţelenită.
Colindă parcă suflete de reni
prin suflet de zăpadă vălurită.

Te chem pe Nume dintre nostalgii
cu omenească nostalgie mută:
Tu ştii, oricare limbă aş vorbi,
din Tine, ce ureche mă ascultă.

Şi de îmi tremură în inefabil spusa
ca viziunea într-un vechi profet,
Tu-i curăţeşti cu dragoste ascunsa
tăcere şi mi-o răsădeşti în piept.

Din rădăcini, ca o uricare lină
în craterul albastrului purtat
de glasul Tău, penelul meu se-nclină
în roşul viu al sângelui vărsat,

în cenuşiul stâncii, când mormântul
părea să-Ţi fie capătul puterii-
cernitul fir de iarbă murmurându-l-
sau în culoarea tainic-a-nvierii.


Poezie despre un vis

ianuarie 19, 2008

Umblet divin

Cutremur larg de cedri-i în cetăţi
Şi ape frânte curg în poarta lor.
Mă târguie arginturi dintre nopţi:
Tu le spui zile, eu le spun culori.

Aş mângâia privirea-ţi de pe vânt
Cu mori albastre şi cu grâu topit…
Dă-mi, Doamne, înc-o urmă pe pământ,
O pasăre ascunsă-n ciripit,

Un firicel de meterez sub nori
Din care turnul inimii să bea,
În împrejurul urmei să cobori,
Să-i tai conturul Tu, cu talpa Ta.

Şi adâncimea clipei să i-o-nscrii,
În care viaţa zi de zi să plouă
Din linişti harul unei poezii…
Iar urma mea să fie iarăşi două.


A şasea zi de dus-întors

ianuarie 19, 2008

Psalmul de sub perfuzor 4

A ţopăi împrejurul oglinzii, înaintea şi înapoia ei, conştient de ce-i adevărat sau fals, ori numai bun să mai trăieşti o zi, a ignora frontiere definitive de dragul nehotarelor şi a suferi lucid şi crunt si responsabil, aşteptând o răsplată… Mai mult ca oricand lucid, abia atunci când ţi se pare că-ţi pierzi minţile… Doamne, am crezut că mor de câte ori m-ai inversat cu altcineva… ori chiar cu mine, cel ce nu-s. Ce dramă, omul care-am fost…! Îl doare pe cel ce sunt ca o pecete. Mereu pecetluind şi mereu topindu-se. Ce-ai scris, Doamne, acolo, de-ai ascuns atât de adânc?

Poarta sangelui şi-a apei nu a oprit lunecarea, doar poarta Duhului… Îţi aşez chipul sub sărut şi aştept, aşa cum pe mine mă întind sub perfuzie: o aşteptare salvatoare a propriei mele salvări. Un jalon de speranţă. Nu Te mira, eu chiar cred că voi întineri. Dacă nu, ochii vostri ar putea vedea altfel. Aşa cum poţi trăi murind, nu tot aşa poţi întineri îmbătrânind? Nu am chiuit să nu sperii nostalgia, dar un dor tot a icnit, ca şi cum cineva drag se urcă în tren şi priveşte pe geam. Sau în autobuz…

De la mine pană la capăt e altcineva. Nu are importanţă cine, poate doar un sentiment inutil şi pribeag. Niciodată nu-l va strânge vreo ziuă la piept. Dar Tu mă ştii până la capăt. Cum ştiu rădăcinile de mirt seva din capătul frunzei… Cum ştiu copiii bucuria tatălui lor.  Iţi multumesc, Doamne, că mă surâzi…


A cincia zi de dus-întors

ianuarie 18, 2008

Psalmul de sub perfuzor 3

Cum îşi pun bolnavii zâmbetul, ca un ştergător de parbriz,
nenea ăla plângea ca un copil că vrea acasă… Eu ce să mai spun?
Că nădejdile nu seamănă niciodată între ele, uneori seamănă cu deznădejdile, uneori zornăie ca o caserolă cu bisturie, bolnavii sunt cei mai înalţi oameni, înălţimea lor începe mult mai de jos decât la ceilalţi…

Poţi să dactilografiezi o scrisoare de adio pe coastele lui, spunea,
mai întâi însă unge-i podeaua cu seul iubirii, poate alunecă! Avea probleme cu simţul olfactiv: tot spunea că îi miroase a ultima pensie. Eu il aleg tot pe ăsta, că nu m-a fript, eu vreau să-L ştiu pe Dumnezeu că mă ştie, eu vreau o pleavă de ochi după un seceriş al privirii.

Nu e greu să simţi că zbori, când de-abia atingi pământul. Doamne, cu Tine vorbesc… Fă un drum să semene cu un copac, iar zborul sau mersul, sau sentimentul ăsta al meu să fie un cuib. Dacă-Ţi spun că m-am îndrăgostit, mă crezi? Eu nu…

Dar mai contează acum ce cred eu? Tu m-ai îmbrăţişat şi restul se năruie, Tu eşti orizontul în care mi se pierd corăbiile, iar pulsul Tău e puţin răstit azi. Pot să râd sau pot să plâng, e la fel. Ia-mi tensiunea, Doamne, că nu mai am lacrimi. Vreau acasă… Şi eu vreau acasă… Şi zâmbetul ăsta, ca un ştergător de parbriz…!


A patra zi de dus-întors

ianuarie 17, 2008

Psalmul de sub perfuzor 2

Inima cu anafoarele ei, Doamne, parcă ar fi Dunărea la Cotul Pisicii, spune din golurile ei mai mult decât înţelepciunea de-o viaţă, nici nu vreau să mai numesc alunecarea asta de pitulici în plasa durerii, vreau să adorm aici ca albul pereţilor.

Numai Tu nu te clatini când se întoarce cu susul în jos tot spitalul şi îi alunecă masca chirurgului de serviciu spre frunte. Parcă au pus mână de la mână culorile să cumpere un perete şi eu îl privesc fascinat, Doamne, uită-mă în tandreţe ca pe un peşte în mâl.

De parcă nu ştii toate astea,de parcă nu e clar că mă rabzi cum rabdă-ndrăgostitul absenţa ei. Trec de prima uşă, trec şi de a doua, cineva a mâzgălit tot coridorul cu uşi dincolo de care nu e nimic. Sunt şi alte locuri bune de murit, dar niciunul nu e atât de nimerit ca învierea, îmi spun.

Şi mă pregătesc să pun mâinile pe piept
de parcă aş potrivi penele pe o pasăre.


A treia zi de dus-întors

ianuarie 16, 2008

Psalmul de sub perfuzor 1

Doamne, închide un pic radioul vecinului şi ascultă-mă:

Acum câteva zile credeam că nu mai am mult de trăit.
Vedeam veşnicia aproape şi mă bucuram. Acum mă bat gânduri ciudate,
ca şi cum aş trăi… Nu prea mai ştiu ce să fac cu ele… Iartă-mă!

Când ne loveşte în plin câte o minune de-a Ta, e bine să ne oprim,
sau să mergem înainte? Eu vreau să rămân la picioarele Tale.
Adică nici înainte, nici înapoi, ci în sus. Să ne oprim în sus.

Doamne, când am încercat să măsor bucuria, aveam în mână un fulg
cât o piruetă de înger. Sau o piruetă de înger cât un fulg. Sau ceva alb. Oricum, mă ţineam cu toate puterile, ca de catarg. Vântul în jur încă răcnea.

Îţi mulţumesc că mă înveleşti în somn, ca pe fecioarele alea înţelepte. Îţi mulţumesc că mă vindeci oricum: de la Tine spre adâncul meu, sau de la Tine spre înaltul Tău. Dincolo de toate astea e Cuvântul. Mă rog cu El.

Şi privesc la minune cum priveşte îndrăgostitul la o fată frumoasă.
În ochii mei florile îşi caută roua. Faci cald împrejur să cred că e aşa de la sentimentele mele.

Eu cred, ca orice porumbel care îşi lasă zborul pe sus şi vine în drum după boabe…


A doua zi de dus-întors

ianuarie 15, 2008

sau degetarele lui Dumnezeu

M-am aşezat cuminte sub perfuzie şi mi-am proptit ochii pe tavan, hotărât să aţipesc şi să uit. Am început a mă gândi la lucruri mai frumoase şi, cum cel mai frumos lucru  din viaţa mea este Isus, am început să mă rog.

Curând a intrat doctoriţa. O femeie nici tânără dar nici trecută, înaltă, blondă, cu ochii calzi, frumoşi, foarte vioi. De mai bine de 10 ani mă tratează pentru hepatita cu virus c de care sufăr. De data asta am sesizat un fel de strâmbătură, ca şi cum se ţinea să nu zâmbească, atunci când mi s-a adresat.

„Analizele dumneavoastră sunt aproape normale” mi-a spus ea. „TGO a scăzut la 44 iar TGP la 67…” Parcă aşa mi-a spus… Eram atât de uimit, că abia puteam vorbi.

„Doamne… Nu-mi amintesc să le fi avut vreodată aşa în 14 ani… Mulţumesc!” am exclamat.

„Nu mie!” a replicat doctoriţa.

„Ba şi dumneavoastră, că Dumnezeu v-a ales degetar de cusut gioarse ca mine…”

Acum mai mulţi ani tot ea mi-a anunţat dispariţia virusului b (iniţial fusesem diagnosticat, după puncţie hepatică la spitalul „Fundeni” din Bucureşti, de către cel mai mare hepatolog de atunci, profesorul Buligescu, cu virus dublu – şi b şi c).

Să-i mulţumim lui Dumnezeu şi să înălţăm o rugăciune pentru degetarele Lui!

O cheamă Jipa. Doctoriţa Aurora Jipa.


Aşa scriu eu…?

ianuarie 15, 2008

Îmi scrie un prieten, privitor la poeziile mele:

„ceea ce nu pricep de cele mai multe ori e ce vrei sa transmiţi – chiar dacă aş încerca să te critic, sunt convins că stai bine pe picioare şi nu te afectează, însă nu încerc să fac asta – vreau să înţeleg, şi mi se pare mult prea ascuns mesajul. Să fie oare scopul poeziei actuale şi în particular al poeziei tale doar frumuseţea combinării metaforelor, lăsând cititorul să construiască ceea ce i se pare mai la îndemână, creind astfel propria-i versiune?

Am terminat de ceva timp şcoala şi nu am reuşit să înţeleg tendinţele noi ale poeziei, deoarece nu se studiau atunci,iar odată terminată şcoala, am luat ce mi-a plăcut. Mi se pare foarte normal ca limitele puse de autor să fie destul de perceptibile şi să nu las un nesfârşit  câmp de interpretare, dimpotrivă, unul definit.
  
Dacă vrei să îmi lămureşti anumite detalii, sunt bucuros să te aud. Mulţumesc şi fii binecuvântat”

Cred că sunt şi alţi cititori ai mei care văd la fel această situaţie. I-am răspuns prietenului meu astfel (şi vă răspund şi dumneavoastră):

„Dragă prietene, îţi mulţumesc că mi-ai scris. Sunt sigur că mai sunt şi alţii care îşi pun întrebarile pe care ţi le pui tu, atunci când citesc ce scri eu…

Nu e greu să-ţi explic perspectiva din care îmi scriu poezia. Mulţi înteleg că poezia creştină trebuie să fie reflectarea credinţei lor şi nu greşesc. Dar astfel rămân zone de trăire şi de înţelegere neacoperite… Sunt satisfacute, poate, exigenţele celor care au acelaşi ţel şi aceleaşi trăiri ca şi noi, dar se frange mesajul pe care ar trebui să-l aducem lumii (literare, în special) ingnorante şi răuvoitoare.

Eu încerc nu să reflect doar, ci să… refract, adică să îndrept acest fascicol al credinţei mele şi către lumea asta sofisticată şi ruptă adesea în realităţi diverse şi contradictorii. Fac asta cu aceleaşi instrumente pe care le foloseşti şi tu, şi oricare alt poet, fie că este creştin, fie că nu: o anumită doză de „har poetic” şi o anume experienţă care a dus către stilul şi originalitatea scrisului meu.

Deci eu încerc să arunc asupra realităţii înconjurătoare fascicolul celor înţelese şi trăite în relaţia mea cu Domnul, luminându-le astfel încât să strălucească El. Deci nu neapărat trăirile mele contează, ci proiectarea lor pe caleidoscopul unei realităti de cele mai multe ori potrivnică.

Frumusetea alcătuirii este un scop, e adevărat, altfel nu am putea vorbi despre poezie, dar nu e ultimul. Eu trăiesc şi scriu pentru Domnul meu, dar nu vreau să-L ţin doar pentru mine şi ai mei.

E adevarat ca am un stil care te poate face să crezi că se deschide foarte multor interpretări şi nici uneia, dar te asigur că pot explica fiecare metafora, sensul şi provenienţa ei ideatică. Ştiu exact ce vreau să spun în ceea ce scriu, chiar dacă metaforele (prin definiţie) ocolesc în tot felul de chipuri şi doar mângâie ceea ce vor sa spună…”