Eu şontâc şi un pătrăţos cu glugă

ianuarie 31, 2008

Chiar vrei să te ascunzi? Tragi gluga pe ochi şi te faci că nu te mai vedem? Sincer, mă amuză ideea… Poate că ţi se pare blogul un abuz asupra ta pe care tu însuţi îl faci, dar de tine nu vei scăpa. Pentru că Dumnezeu se foloseşte de tine ca să fii tu şi ca să fie El pe wordpress. Şi ca să fim noi…

Am vorbit iarăşi cu gândul meu şi se făcea că nu-mi venea a crede. Cum spun bătrânii: ai văzut copil cuminte, babă frumoasă şi pătrăţos cu glugă?

Uite ce spunea gândul ăla al meu…:

Reclame

Care leu te mănâncă pe tine?

ianuarie 31, 2008

Spuneam la un moment dat că ştiu pe cineva care „s-a despocăit” (de parcă tare se pocăise!) când a văzut scena martiriului creştinilor în arena romană, din filmul „Quo vadis”, turnat după cartea cu acelaşi nume a lui Henryk Sienkiewicz, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1905.

Da, scena asta e de natură să trezească multe întrebări. Şi e numai una de film. Dar dacă ar fi ceva real şi posibil, mai mult, dacă ţi-ar deveni mod de viaţă? Ca seara dinaintea nopţii, sau, de ce nu, ca zorii unei noi zile?

Privind-o, m-am întrebat înfrigurat cine suntem noi, cine sunt eu, cine sunt cei din public, cine sunt leii…

Mă întreb care „leu” l-a mâncat pe profesorul de aici şi mă întreb care „leu” mă mănâncă pe mine? Ştiţi ce e frumos? Că ne putem alege leii!

Eşti spectator? Străbaţi în pas de vulg şi „panem et circenses” o lume căsăpită de rumoarea urii şi mizeriei, a instinctelor dezlănţuite? Leii nu ajunge-vor la tine, că îi adăposteşti şi le dai hrana.

Oare care dintre cei de acolo erau ortodocşi? Care erau neoprotestanţi? Care erau catolici, grecocatolici, luterani…? Că în arenă erau numai creştini şi lei.

Probabil stăteau în tribună…, lângă tribunii lor?

Eşti creştin? Care leu te mănâncă pe tine?


Felul lui de a trăi ca să moară

ianuarie 30, 2008

Moartea a muşcat brutal şi cu totul absurd. Fetiţa mea plângea… „Eu am fost ultima pe care a ascultat-o, în ziua aia. Mi-a spus că merit 10 şi că mi-l va pune în catalog data viitoare… Era un om bun… Nu a mai apucat să treacă nimic în catalog. Nu înţeleg…”

„Nici el”, i-am răspuns. „Cu toată logica lui”. Fusese până ieri profesorul ei de logică şi filozofie.

Îl găsiseră într-un vagon de tren marfar părăsit pe o linie moartă, pe lângă gară… Se spânzurase fără nici o explicaţie. Îl regreta toată şcoala. Se pare că avusese neînţelegeri cu nevasta.

Ce l-a determinat să facă asta? De ce a trăit omul ăsta? Eu înţeleg?

Nu înţeleg nici eu. Aşa ceva nu poate fi înţeles. Se blochează undeva nişte rotiţe, scrâşneşte un angrenaj, nu mai alunecă mintea pe nimic, intri până la creieri în nisip şi nu mai mişti, de atâta absurd. Undeva, prinţul absurdului zâmbeşte mângâindu-şi cor(n)oana. 


A treia poezie despre un vis

ianuarie 30, 2008

Aldinele alunecări

Mai sunt în ger aldine lunecări,
Când fără vină parcă-mi e durerea.
Desprind îndepărtarea de pe zări
Şi-i beau din toate stelele căderea.

Poate voi şti aşa ce vină am,
De ce i-e sete cerbului spre seară,
De ce singurătatea îmi e ham,
Ca plânsul într-o flacără de ceară.

Nu-i nimeni, oare, să îţi poarte chip
De trebuie să trec printr-o icoană
Ca să ajung la mine şi să ţip
Cum Regele ţipa dintr-o coroană?

Să las în goană vremea înapoi
Cum alţii-şi lasă poze în albume,
Să număr anotimp din doi în doi
Şi să ascund c-o literă, o lume…?


Îndrăzniţi, El a biruit şi WordPress-ul!

ianuarie 29, 2008

pocaiti.jpg Am văzut groaza care a cuprins la un moment dat pe mulţi bloggeri de pe wordpress, stupefacţia lor adesea de o tâmpă incapacitate în faţa unui fenomen pe care nu şi l-au putut explica… Ascensiunea „pocaitilor”.

Am văzut pe unii luând-şi jucăriile şi plecând, pe alţii înjurând de mama focului şi vărsând venin, pe cei mai mulţi căutând să se adapteze situaţiei şi văzându-şi înainte de treabă.

Cei mai paşnici (şi mai inteligenţi, zic eu) au schiţat un gest de salut.

Am pus „interviul” de aici, apoi am simţit nevoia să extind încurajarea: chiar dacă e în virtual, wordpress-ul nu e tot lume…?
Este o lume a comunicării de sine şi a interacţiunii unde, mai mult decât oriunde altundeva, cuvântul şi imaginea elocventă, sau muzica aceea care povesteşte caractere, ne arată pe dinăuntru, exhibând un dumnezeu al fiecăruia. Aceşti dumnezei se confruntă clipă de clipă, postare după postare. Dar…

Copii ai Dumnezeului celui Preaînalt, îndrăzniţi!
Hristos a biruit lumea. El a biruit şi WordPress-ul…


Îndrăzniţi!

ianuarie 28, 2008

Uneori noaptea iau intreviuri. Mă trezesc odihnit (parţial) după două, trei ore de somn şi, până să adorm iar, toate gândurile şi sentimentele adunate cu o zi înainte stau aliniate, aşteptând să le trec în revistă. Şi le trec… Când găsesc ceva care să merite, iau interviu.

Am un wave player mititel şi discret de l-aş putea înregistra şi pe Pătrăţosu cântând în baie, jucărie de care nu mă despart nici noaptea. Sau mai ales noaptea… Astă noapte am luat interviu unui gând care mă tot încuraja. Eu voiam să trec mai departe, la o poezie, ceva, dar gândul ăsta, nimic…! Nu se dădea dus!

Dimineaţă am ascultat înregistrarea. Nu prea ştia teologie multă gândul ăsta, dar ştia iubire. Aşadar, presupunând că voi puneţi teologia, eu vin cu iubirea. Facem de-o masă (rotundă!) de dragoste.

Ascultaţi:


Baia de sentimente

ianuarie 28, 2008

Toţi preşedinţii îşi permit uneori câte o „baie de mulţime”.
Toţi îşi asumă atunci riscul de a fi răniţi sau ucişi…

Noi ne permitem uneori câte o „baie de sentimente”.
Şi noi ne asumam riscuri…

Concluzia: suntem preşedinţi! 🙂