Rugăciunea

februarie 27, 2008

Pun rugăciunea să Te întrebe de mine,
Poteca ei o străbat în genunchi…
Când în totu-i tăcerea-n ruine,
Doar în Tine mă strâng în mănunchi.
 
De cuvânt mă cunun ca o umbră
Dezlegată din geruri şi gheţi.
În ecoul meu sângele-Ţi umblă
Ca o boare umblând dimineţi.
 
Şi cetirea în slove de aur
A rostirii ce-i numele meu
Surpe-se-n gândul Tău faur,
Nu ca azi, nu ca ieri, ci mereu…
 
Şi o pun rugăciunea să-ntrebe
Care drum către cer e mai lin…
Cel ce doare atunci când începe,
Şi păşeşte cu mine când vin.

Reclame

Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (4)

februarie 27, 2008

continuare de aici

Poezia devine altceva… Cum spunea cineva despre o poezie de-a mea – cineva care scrie foarte frumos, dar scrie cu cuvintele – i se păreau foarte ciudate cuvintele mele care aproape că „spărgeau” poezia.

Da, poezia trebuie spartă. Pentru că dincolo de învelişul ei se găsesc relaţiile. În schimb, asta numai la noi… Iar dacă Dumnezeu sparge ceva ca să ajungă la poezia Sa, ne sparge pe noi. Înlătură crusta care ne ascundea. Împrăştie învelişul, zgura, ca să ajungă la aur, la inima noastră.

Atunci noi devenim Poezia lui Dumnezeu: ceea ce căuta El, RELAŢIA… Relaţia înfloreşte şi rodeşte… Poezia lui Dumnezeu aceasta este: RELAŢIA. Relaţia Sa cu Sine, relaţia Sa cu universul creat.

Toţi poeţii lumii s-au inspirat din acest univers. Nu toţi însă au ajuns la relaţie. Doar câţiva. Se pot stabili relaţii cu fiecare parte din univers, cu fiecare element al lui. Unii scriitori au stabilit relaţii cu universul moral, alţii cu cel natural, alţii cu cel sentimental…

Eu urmăresc o relaţie cu Dumnezeu Însuşi. Atunci mi s-au supus… s-au subsumat toate celelalte elemente. Toate se supun Creatorului lor. Un poet creştin va fi întotdeauna acela care va cultiva relaţia sa cu Creatorul, slăvit să-I fie Numele! 

Atunci va şti să abordeze universul moral, universul natural, universul sentimentelor sale, indiferent că spune „dragoste” – dragostea pentru o persoană care corespunde formei noastre, pentru că Dumnezeu a văzut că omul nu era bine când era singur…

Apoi un poet creştin este stăpânul universului natural. El va îmbina întotdeauna în aşa fel natura, încât ea să intre în această relaţie vie cu cuvintele. Nu cuvintele sunt vii, ci relaţia în care se află ele la un moment dat.

(va urma)