Cum a iubit Hristos Biserica…

februarie 19, 2008

flower.jpgŞi S-a dat pe Sine însuşi pentru ea.

Văd oameni căutându-şi duminică de duminică locul pe băncile bisericii, aşezându-se şi gustând din bucatele duhovniceşti pe care le primesc. Unii au un zâmbet larg pe faţă, alţii sunt ascunşi după grimase impenetrabile, unii au măşti confecţionate cu migală în ani mulţi, iar la ieşire toţi se înghesuie să strângă mîini, dintre care a păstorului pare a fi cea mai preţuită.

Dincolo de toate astea e chipul Domnului ca bolta unui edificiu care ne găzduieşte pe toţi. El, Cel care a murit pentru mine… Pentru noi…

Cine vorbeşte despre dragoste fără să ştie şi fără să vrea să se jertfească, nu ştie ce spune. Numai El, dintre toţi marii oameni religioşi ai vremurilor, a ştiut să fondeze o şcoală a iubirii care poate trece de moarte. Dragostea omenească limitată la împlinirea plăcerilor personale şi egoiste nu va satisface niciodată.

Cupluri se fac şi se desfac căutând dragostea cu o frenezie vecină cu animalicul. Nu are cine le spune despre dragostea adevărată?

„Bărbatul să-şi iubească nevasta cum Hristos a iubit biserica şi S-a dat pe sine însuşi pentru ea…!” Aşa a ajuns El să poată pretinde apoi jertfa mea: „nu mai trăiesc eu, Hristos trăieşte în mine”. Adică e necesar să mor eu, ca să trăiască El.

De aceea e nevoie ca bărbatul să-şi iubească soţia până la a fi gata să se dea pe sine pentru ea: va determina astfel jertfa ei. Va fi apt apoi să trăiască prin ea. Asta dacă ea acceptă să-l preţuiască şi să asculte cum Biserica Domnului ascultă de El.

Altfel va fi înlăturată de Domnul dintr-un statut al ei pe care Domnul nu i-l mai recunoaşte.

Într-o relaţie, până nu se jertfesc amândoi, degeaba se jertfeşte unul…

Reclame

Trecerea prin icoană (fragment 03)

februarie 19, 2008

toată pădurea-i a mea
fiecare iarbă iese din ea
verdele suie până la înălţime de-o coasă
dar până la urmă vrea acasă

sunt cerbul sunt cerbul rănit
cu glonţul acela în el
undeva e pajiştea cea rămasă
vreau acasă

nu mai pot paşte nicio câmpie
nicio pajişte grasă
sunt frate cu toată iarba de pe pământ
a-mbătrânit privirea-mi pe vânt
vreau acasă

în aer se face cu un apus mai puţin
în porumbişte cu o mătasă
păsări din migraţii nu mai vin
vreau acasă

dacă te întreb ceva spui că val
ca o împuşcare întoarsă
în mine glonţul ăla vertical
voia acasă

în ochii căprioarei e un fiord
vin furtuni şi-aiurează
dar nu mai pot să zăresc nu mai pot
dacă-i pasă

e ca un greu de mirare în crengi
care m-apasă
Doamne bun numai Tu înţelegi
c-aş vrea acasă

pentru mine poarta e prea departe
valea prea joasă
dealurile-n jur prea înalte
vreau acasă

port glonţul acela cât un trofeu
venea în mine să mă ia de mireasă
ca să mă ducă la Dumnezeu
vreau acasă

mi se va mai zvârcoli spaima puţin
neînţeleasă
dar mă ţin bine de glonţul ăla şi vin
că vreau acasă

printre copaci o rază-şi târa
lumina scoasă
dar glonţul meu şi pe ea o-mpuşca
pe biata rază

abia atunci am văzut o tristeţe
cât o mireasă
care venea să mă-nveţe
că vreau acasă