Ce e Cuvântul? (1)

iulie 9, 2007

Ce e Cuvântul, la Dumnezeu? Este Însăşi Fiinţa Lui.
Măreţia a ceea ce Apostolul Ioan numea, spunând: „La început era Cuvântul…”, nu poate fi cuprinsă de mintea omenească. De mii de ani, generaţie după generaţie, omul a dat ocol ideii de dumnezeire ca plimbându-se pe marginea unei fântâni şi încercând să vadă şi să guste apa din adânc… Dar fântâna e aşa de necuprinsă, aşa de mare e distanţa până la izvorul apelor ei, că „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”
Şi e vorba numai de ce e pregătit pentru oamenii care-l iubesc pe El! Nici nu se pune problema a şti cum e Cel ce le-a pregătit… Cum sa încerci sa afli prospetimea şi strălucirea oglinzii răcoritoare? Şi totuşi, e ceva atât de concret! Unde aş putea găsi acea frânghie suficient de lungă şi găleata aceea dupa care atâţia oameni au alergat de-a lungul vremii şi încă aleargă? Cum să le dovedesc ca n-au dreptate, spunând ca nu e, n-a fost şi n-o să fie niciodată apă acolo? Dacă n- au baut ei, înseamnă că nu există? Dacă îi depăşeşte, înseamnă ce nu e? Orgoliul nu îl lasă pe sărmanul om să accepte că e ceva mai mare şi mai impotant ca el.

Eu beau din această apă în fiecare zi. Beau şi strig: „Gustaţi! Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!” Mă satur şi sunt răcorit. Zăduful cel mare al zilei, ascuns e fiirii de aripa Lui. Beau şi nu mă mai satur, aplecat cum mă aflu pe ghizdurile credinţei, şi-n dragostea Lui mă răsfăţ cât e zi şi e noapte sub cer. Fiindcă „El este şi răsplăteşte pe cei ce-L caută.”
Fiindcă eu caut ceva ce există. Eu cred în ceva ce există. Eu iubesc pe cineva care există. Nu e doar închipuirea mea, acest cineva, ci e dincolo de ea, de aceea poate fi şi în ea…

Reclame

Ce e Cuvântul? (2)

iulie 9, 2007

Eu sunt în cuvintele şi prin cuvintele care mă exprimă. Gândurile mele au pornit de la cuvinte, traiesc prin cuvinte şi se întorc în cuvinte, nutrind realitatea fiinţei mele, modelând-o, mai mult, dau naştere civilizaţiei în întregime, istoriei lumii. Istoria mea sunt eu însumi, istoria mea e timpul vietii mele şi atât, dar cuvintele mele rămân să participe la construirea istoriei universului. Prin ele am clădit bine şi rău, prin ele am aruncat o punte de iubire sau de ură către urmaşii mei, prin ele am lucrat la caracterul copiilor mei, care, la rândul lor… „O. om, ce mari rădpunderi ai…!”
A afirma inexistenţa cuvintelor e un nonsens, o flagrantă contradicţie. Nu se poate să afirmi ceva fără cuvinte rostite, sau gândite doar. Atunci de ce nu acceptăm că întreaga realitate a fost creată şi există prin Cuvântul Cuiva? Că fiinţa mea chiar, este gândită de El? Că tot ce omenirea rosteşte încet-încet, îndreptându-se către capătul ei, înghesuindu-se în miile ei de ani, El a rostit deodată şi făcutu-s-au toate într-o aceeaşi veşnică finalitate? Dar cine e El? Noi Îi spunem Dumnezeu. El Îşi spune „Eu sunt cel ce sunt”. Asa-L cunosc cei care vor să-L cunoască, şi Îl cunosc, pentru că li Se descoperă.


Aşa vorbeşte Domnul

iulie 9, 2007

prayer1.jpg– …Am pus jos uneltele cântecului meu şi am plâns. Tot ce a fost frumos, toată înţelepciunea inimii mele, toată puterea împăratului, au ajuns de prisos. Să tacă secerătorii cei veseli de pe câmp.Să tacă păsările în frunzişele lor. Să tacă! Apă clipocitoare din scăldătorile Ierusalimului, taci!
Ochii mei îmi asupresc inima, iar mâinile mele se coc în dogoare de sânge străin. Am păcătuit împotriva Domnului! Unde este Păstorul meu? Spune-mi, înţeleptule, spune-mi că nu sunt vinovat… Dar cum să nu? Spune-mi de ce n-am plecat cu ostaşii, de ce n-am fost lângă Urie acolo, sub zidurile Rabei, de ce, în loc să-mi robesc ochii şi să-mi asupresc inima?
O pâclă săgetată de albeaţa Batşebei este lumina din zilele mele, iar nopţile îmi sunt ca mucegaiul de pe zidul de la miazănoapte. În ele se zbate faţa hetitului Urie, iar gândul uneltirii se întoarce asupra-mi şi ziua şi noaptea, cu propria mea putere. De ce, înţeleptule, nu mi-am condus armata, lenevind în turnurile mele şi pe acoperişuri de unde tot ce se vede e al meu şi când toate-mi sunt atât de accesibile şi de supuse? Am luat oaia săracului pentru ospăţul poftei mele… Aş înapoia, aş da cu dobândă, dar cui? Doare acum, să nu mai pot să dau înapoi… Doare, înţeleptule Natan!
– Dar vei plăti, împărate! Va durea şi mai tare, fiindcă Domnului vei plăti! „Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta, căci ai lucrat pe ascuns. Eu insă voi face lucrul acesta înaintea întregului Israel şi în faţa soarelui…” Dar Domnul te iartă şi nu vei muri. Aşa vorbeşte Domnul, împărate!
Să-ţi curgă în râuri lacrimile pe faţă şi chipul tău neîngrijit să caute mila, căci ţi-ai îndurerat cel mai bun prieten, pe Domnul! Ţi-ai atras mânia Păstorului tău, unde te vei ascunde? L-ai adus pe bietul Urie, crezând că el va curăţa sala ospăţului tău, dar nu era decât un vicleşug care n-a reuşit, o mârşăvie, ca tot ceea ce a urmat. N-ai putut ascunde silnicia, Domnul a fost mai tare ca tine. Adevărul, nu-l stăpâneşti tu! Urie n-a dat ascultare invitaţiei tale ascunse, Domnul nu l-a lăsat, curăţia inimii lui a cântărit mai mult decât tot aurul tău, mai mult decât scaunul tău împărătesc sau decât cântările tale evlavioase… Iar tu l-ai ucis. Pe el şi pe alţii împreună cu el.
Îţi imaginezi măcelul de sub zidurile Rabei, împărate, doar eşti om de război…”O greşeală de tactică militară a unei căpetenii în criză de inspiraţie”, nu-i aşa? Un atac nereuşit, cu atâtea şi atâtea pierderi, atâtea, de tehnică de luptă, atâtea, de vieţi omeneşti, uite-aşa trebuia să devină Urie un simplu număr într-o statistică, păgubosul, încăpăţânatul, nenorocitul de Urie… O oaie, o oaie avea bietul om, împărate, o singură oaie. Iar bogatul, tocmai pe aceea a poftit-o. Tocmai pe aceea a luat-o pentru ospăţul dorinţei lui… Şi bogatul acela eşti tu!
-… Oh, dacă eram orbul care cerşeşte la porţile palatului meu! Dacă n-aş fi ascultat nelegiuirea celui rău vorbind inimii mele… Îmi şoptea, când ochii mă trăgeau, „Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor mei. Măguleşte-te singur în ochii tăi ca să-mi desăvârşesc fărădelegea, ca să-mi potolesc ura… Cuvintele gurii fie-ţi mincinoase şI înşelătoare, ce atâta lucrare cu înţelepciune şi facere de bine? Gândeşte-te bine cum să faci răul, în căldura aşternutului tău” Şi mi se usca vlaga aşa cum se usucă pământul de seceta verii. Oh, dacă eram pe câmpul de luptă, cu platoşa înveşmântându-mi corpul, cu sabia vuind neiertătoare, cu duşmanul în faţă şi cu inima la Domnul meu! Dacă n-aş fi ascultat de glasul celui rău vorbind inimii mele… De ce nu l-am alungat, înţeleptule, de ce nu am fugit…?
– Zadarnice regrete, împărate! Răul făcut rămâne rău, aşa cum lumina rămâne lumină. Zadarnică inima, după chinul păcatului. Rodul lui este moarte, iar coroana domniei lui, suferinţa. Dar fiindcă te-ai pocăit, Domnul vede. El opreşte căderea inimii tale, pune frâu deznădejdii tale. Fiindcă mărturiseşti şi-L chemi, nu vei muri. Dar faptele tale se vor târî după tine. Umbra lor va tremura ca ciucurii veşmintelor pe care le-mbraci, cât va străluci soarele pe cer, împrejurul tău. Nenorocirile îţi vor veni din casa ta. Acolo va rodi păcatul tău…
Aşa vorbeşte Domnul, împărate!