Cămila şi urechile acului

iulie 8, 2007

dollar.gifUn subiect „gras”! „Pocăiţii şi banii”! Nu neg că m-am tot întrebat, atunci când am fost provocat să scriu despre asta: ce-aş putea spune eu?
Tatăl meu are o vorbă: „Tata n-a avut bivoliţă, şi nici eu n-am”. Cum că adică sărăcia e ereditară. Ei bine, cel puţin până la generaţia mea vorba i se confirmă. Şi eu sunt tot dintre cei care vor intra uşor în Imparaţia Cerurilor. Aşadar, ce să spun eu despre bani? Înţelept ar fi, dacă nu cunosc o problemă, să nu mă bag. Dar măcar o poveste tot vă voi spune. Reală, cât se poate de reală. Şi aproape hazlie, dacă n-ar fi durut… Ca orice încercare, de altfel.

Era pe vremea când descopeream internetul. Nu ştiam ce e aia un spam. Într-o dimineaţă de iarnă lungă, lungă cât un coşmar de om sărac, primesc un mesaj pe email: „Domnule, eu sunt Reverendul Cutare din Nigeria şi te anunţ că numele dumitale figurează în testamentul defunctului X, un industriaş american bogat şi filantrop care a trăit şi a murit aici, intr-un codicil prin care devii moştenitorul a nu mai putin de un milion de dolari.”
Ce-aţi face, dacă aţi primi un astfel de mesaj şi aţi fi la fel de naiv şi neexperimentat cum eram eu atunci? Ce credeţi că am făcut eu? Până la urmă, asta are mai puţina importanţă. Numai că, până m-am convins că era o mare aiureală, m-am simtit chiar îndreptaţit să primesc aşa, din senin, banii aceia. Mă vedeam demn de o asemenea minune a lui Dumnezeu.
„Da, El poate şi asta.” îmi spuneam. Dar chiar era necesar să fie aşa?

N-am iubit niciodata banii, dar perspectiva de a rezolva enorm de multe probleme, m-a făcut să le şi văd. Până atunci nu sesizasem cu adevărat dimensiunea sărăciei şi a neputinţelor, dar deodată au devenit cumplit de mari, de neîndurat de mari şi dureroase, strigătoare le cer… Aşa că mi-am pierdut liniştea. O tulburare urâtă începea să pună stăpânire pe mine. M-am gândit, atunci: dă Dumnezeu daruri cu tuburare? Îţi ia el pacea, când binecuvintează? Nu! Aşa că m-am rugat, m-am liniştit şi nu am mai răspuns acelor oameni.

Intre timp mi s-a confirmat că exista o reţea africană de excroci care profitau de creduliatea şi lăcomia omenească. Dar aşa cuvinte creştinesti şi atâta miere în atitudine ca la oamenii ăia, numai la unii păstori de-ai noştri am mai văzut!
Asa că tot am de spus ceva despre bani: când îţi piere somnul din cauza lor, înseamnă că e undeva o cămilă care se apropie de urechile acului!


O istorioară cu tâlc

iulie 8, 2007

ooo.jpgNu mai ştiu unde am citit asta…
Se zice că un om amarat şi tare neîngrijit trecea pe langă o clădire impunătoare, iar muzica minunată ce se auzea dinăuntru l-a făcut să se oprească. “Este adunarea pocăiţilor…” îşi zise omul. “Am auzit lucruri bune despre ei… Se zice că predică dragostea, pacea şi înţelegerea şi că-şi ajută semenii.” Aşa că se hotarî să intre. Odată înăuntru însă, doi domni bine îmbrăcaţi i-au zis: “Nu te supăra, dragă, aici nu e loc pentru cerşit!” Şi îl împinseră delicat afară. “Cred că nu m-au înţeles bine, eu nu vreau să cerşesc.” îşi spuse omul făcându-şi curaj. Şi mai încercă o dată. Dar aceiaşi doi, sub privirile aprobatoare ale celorlaltâţi, îl împinseră iarăşi afară, fără să-i îngăduie să spună ceva, şi mai categoric decât prima dată. “Trebuie să fie o greşeală” gândi bietul om, intrând a treia oară. “Dar eşti culmea!” ziseră cei doi, aruncându-l, pur şi simplu, pe treptele de la intrare. “Oh, bine că nu mi-au rupt ceva” se tângui omul, încercând cu greu să se ridice.
Atunci o mână uşoară i se aseză pe umar şi o voce tandră, cum nu mai auzise vreodată, îi zise: “Vino dupa Mine şi nu te necăji. Eu stau şi bat la uşa aceasta de ani de zile, fără să mă lase să intru…!”

Dincolo de prezentarea îngroşată voit, intenţionat caricaturizată, a parabolei de mai sus, o reală întrebare rămâne: cum e biserica noastră? Intră acolo Domnul Isus când vrea El, fără să ne deranjeze? Căutaţi dumnevoastră răspunsul!