Eram tânăr

iulie 16, 2007

in-armata.jpgEram tânăr. Tinereţea te face să crezi că tot ce zboară se mănâncă… şi că ea însăşi n-are oprelişti.
De fapt, ca orice sac, are un capăt. Se adună acolo bune şi rele, frumoase şi urâte, vinovate şi nevinovate, experienţele. Până se ajunge la fundul sacului.
Dar până atunci mai aveam. Plecasem din biserică. Motivele… Nu pot să dau vina numai pe influenţa educaţiei ateiste din şcoală. Avea şi biserica rolul ei. Nu s-a gândit nimeni dintre cei care ar fi trebuit să o facă la posibilitatea ca, dincolo de teribilismul caracteristic, să existe o coardă specială care abia aştepta să vibreze şi că aceasta ar fi trebuit căutată cu delicateţe, încurajată şi ajutată să se manifeste. Dimpotrivă, era lovită şi îngropată. De aceea am înfiinţat acum mai bine de şase ani cenaclul creştin online „Cuvinte la schimb”. Ca tinerii care scriu, care au nevoie să se manifeste, să se bucure de sunetul acestei speciale corzi şi să încerce să şi-o cizeleze, să aibe o oază a lor…
Nimeni nu s-a gândit că ochii care aşteptau sfinţenie, despre care se făcea atâta caz, vedeau ipocrizie, laşitate, nepricepere, snobism, minciună… Dacă realitatea ar fi fost prezentată ca atare, nu doar cea înconjurătoare, palpabilă, dar şi cea duhovnicească, a ispăşirii şi mântuirii, pe care nici acela care ar fi trebuit să mi-o explice, să mă ajute să înţeleg, n-o cunoştea, poate că n-aş fi ajuns să întorc sacul experienţei – şi propria mea viaţă – pe dos, ca să aflu.
Am simţit falsitatea dublată de un orgoliu nemăsurat, ascuns cu grijă în dosul zâmbetelor şi a strângerilor mai mult sau mai puţin viguroase de mână, şi m-am speriat. Voiam să fiu eu însumi, să spun ce gândesc, neîngrădit decât de conştiinţa mea, iar ea, în loc să ajungă stăpânită de Duhul Domnului, se lupta singură cu tot felul de duhuri străine şi păcătoase. Nu mi s-a spus niciodată să le las în pace pe duhurile astea, că altcineva Se luptă cu ele… Că sfinţirea e ceva ce-ţi cere întraga viaţă, toată trăirea, dar că e ceva ce face acest altcineva…

Aşa că păcatul a biruit. Coarda aceea începea să vibreze, dar nu în spaţiul potrivit. Cenaclurile lumii îşi deschideau porţile. Lumea literară mă fascina. Dar întotdeauna am fost un timid. Nu m-am încumetat prea departe. Cum am mai spus, era şi frâna din partea regimului comunist, a securităţii care veghea. Mereu se găsea cineva care să mă invite la câte o „părtăşie” literară în vreo crâşmă, sau vreo fată care să ma cheme la o plimbare romantică pe faleza Dunării. Nu de la astea mă oprea securitatea, dimpotrivă, le încuraja.

Am făcut armata în Constanţa şi, în timpul celor doi ani, am fost de câteva ori la biserică acolo. La liberare securistul unităţii m-a chemat şi mi-a spus: „Să nu crezi că noi nu ştim de câte ori ai fost la biserica aia. Dar te-am lăsat în staţia radio (fusesem „radist”) fiindcă nu ne temem că ai putea face ceva rău.” Era o încercare tipică de intimidare care a avut efectul ei… De ce nu mi se spusese în biserică aşa? Că Dumnezeu nu Se sperie de păcatul meu şi că nu Se teme de răul pe care îl putem face noi oamenii? Că Domnul Isus ne-a curăţit în veşnicia Sa… Cum spunea undeva Wurmbrand „facem acum păcate care sunt deja iertate” şi, adaug eu, mergem spre o moarte peste care El deja a călcat. Slăvit să fie Numele Lui!


Duhul Sfânt din inima mea

iulie 16, 2007

Gând încolţit ca o pâine

Dumnezeu are gândurile Sale despre Sine şi despre lume.
Gândurile Sale despre Sine sunt El însuşi. Este realitatea Sa. Gândurile Sale despre lume suntem noi şi realitatea noastră.
Gândurile Sale rostite primesc viaţă. Ele ajung la Cuvânt. „Căci toate lucrurile au fost făcute prin El şi pentru El.”
Gândurile Sale nerostite, cele respinse ca neviabile, rămân fără Cuvânt. Dar nu rămân inconştiente. Ca şi gânduri ale lui Dumnezeu nerostite, ele au o viaţă, dar una lipsită de formă.
Numai Duhul Său, Personalitatea Intimă care Se proclamă prin Cuvantul Său, Expresia Identităţii veşnice a Sa cu Sinele Său exprimat în Sine şi nerostit, dar şi prin Cuvântul Său rostit, este acea persoană din Dumnezeu căreia noi îi spunem, după Scriptură, Duhul Sfânt. Şi El aste lipsit de formă, doar e Duh.
Duhul Sfânt este Dumnezeu în relaţie. În relaţie cu Sine şi cu neSinele Său. În relaţie cu Fiul Său şi în relaţie cu universul creat. Aşa cum duhul omului este relaţionarea sufletului şi cugetului omenesc cu tot ce este în el sau în afara lui, cu tot ce îi intersectează existenţa, fie că este conştient de asta, fie că nu. Aşa cum sunt eu în relaţie cu propriile mele cuvinte atunci când scriu poezie, dar nu numai cu ele… Ci cu o mulţime de alţi factori ţinând de propria mea alcătuire fizică, psihică… Poezia uneşte ceea ce e trăitorul în întregime cu ceea ce e trăitul în întregimea lui ştiută sau doar intuită, sau nici atât.

Cele dintâi roade ale Duhului sunt paşii făcuţi de noi către împlinirea rostului ce ni s-a dat la crearea firii, la nivelul persoanei noastre interioare. La nivelul duhului nostru. Dar trupul, cel care e moştenit de la Adam, va trebui să fie desfiinţat. Înlocuit. Răscumpărat. Înfiat. Abia atunci ne vom putea identifica deplin în Cuvânt ca rostire vie a lui Dumnezeu. Aceasta este „…nădejdea vieţii veşnice, făgăduite mai înainte de veşnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă…” Se va întâmpla. Cum spune Domnul Isus: „…vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri”. Adică proiecţii ale duhului nostru, „perfecţionate” în sângele mântuitor al Domnului Isus, dar mai mult decât îngerii, capabile să poarte învelişul sfânt al trupului de slavă.