Dăruind, eu dobândesc

iunie 30, 2007

De la teorie la experienţă, drumul trece prin, sau pe langă credinţă? Apoi, cu ce coeficient afectează această credinţă faptele noastre şi exprimarea (mărturisirea) lor?
Fiindcă pacea e una singură, mai degraba o stare care nu se mai preocupă de valoare, fiindcă e pace… Valoarea presupune competiţie, pacea înseamnă lipsa acesteia. Eu aşa văd. Poate greşesc, dar am pace. Având pace, automat nu e competitor cu care să mă întrec, deci dau pace… Păstrez această stare doar făcând şi pe celălalt părtaş la ea. Dăruind, eu dobândesc. Nu?


Legea pe şoseaua veşniciei

iunie 30, 2007

Mă gândesc că avem un legământ căruia i-am subscris cu toată fiinţa noastră mai mult sau mai puţin literară (sau literală). În termeni juridici, am semnat un act care a fost emis în baza unei Legi divine. De obicei, vorbim despre litera şi spiritul unei legi. De ce n-am încerca să abordam tot aşa şi „Constituţia” Împărăţiei lui Dumnezeu, Scriptura? Fiindcă dorim să fim cetăţeni ai acestei Împărăţii, nu? Cu tot cu lucrările noastre…
Scripturile sunt Legea lui Dumnezeu, dincolo de orice îndoială. Cât inerent şi cât transcendent cuprind ele? Cât e principiu şi cât e aplicaţie la concret? Spiritul unei legi este dat de principiile care o inspiră şi o animă, iar litera determină fiecare sferă de acţiune într-un concret care, şi el, este descris în Lege.
Consider că noi toţi acceptăm şi ne-am angajat să respectăm Legea. Chiar s-o iubim… Atunci unde-i buba?
Eu nu am condus şi nu voi conduce probabil niciodată o maşină. Nici n-ar încerca vreodată cineva responsabil să mă pună să conduc, dacă vrea să respecte legea. A încerca să ies pe şosea la volanul vreunei maşini, ar fi moarte curată pentru mine şi pentru alţii şi aş încălca flagrant legea şoselelor. Motive independente de voinţa mea nu-mi îngăduie. Dar (încă mai) străbat lumea ca pieton. Legea are în litera ei prevederi speciale care mi se adresează mie, cu raportare la un concret imediat care e şoseaua. Nu acelaşi lucru se poate spune despre alţii care conduc. Ei beneficiază de o altă poziţie, mult mai periculoasă, datorită puterii pe care o posedă şi o „vehiculează”, putere care presupune prevederi legale deosebite şi un cod adaptat. În spiritul ei, legea este aceeaşi pentru toţi, litera ei este însă un instrument individualizat care presupune posibilităţi de interpretare şi de raportare personală conforme cu „puterea” fiecăruia. De aceea avem nevoie să ne raportăm în permanenţă la spiritul legii. El este avut în vedere de legiuitor încă înainte de a concepe litera acestei legi, şi este conţinut.

Scriptura vorbeşte despre un „legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţă.” (2 Corinteni 3:6). Da, este cu trimitere la eficienţa celor două legăminte. Apare însă un principiu: raportarea la litera Legii lui Dumnezeu se dovedeşte ineficientă datorită unei lipse omeneşti congenitale. Ne-am născut orbi, iar legea, oricum ar fi ea, nu ne este de folos decât ca să confirme handicapul nostru şi să ne excludă din trafic. A încerca să respectăm legea în toată slova ei, ar însemna să ne suim la volanul unei maşini şi să intrăm în cavalcada circulaţiei de pe autostradă, ceea ce ne-ar asigura moartea.
Dacă însă ne raportăm la spiritul care a născut legea, vom accepta să ne transporte cineva cu vederea întreagă. Dar „Toţi oamenii au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu!” Prezenţa în lege a prevederilor specifice circulaţiei automobilelor ne spune că există totuşi cineva cu vederea întreagă.
Noi, oamenii nevindecaţi şi neregeneraţi nu putem fi aceia. Înseamnă că e Însuşi Legiuitorul. Spiritul legii e acelaşi şi e singurul factor comun al celor două legăminte, dacă îl excludem pe om ca beneficiar. El, odată ajuns la volan, poate da viaţă bolidului din garajul fiinţei mele, eliminând şi încălcarea legii, şi riscul accidentelor mortale.
Iată pentru ce fel de înţelegere „literară” pledez eu. Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu pe limba noastră. Cuvântul lui
Dumnezeu e „viu şi lucrător, ca o sabie cu două tăişuri”. Un tăiş e litera, iar al doilea e spiritul. Laolaltă, ele pătrund şi lucrează în om.
Până la urmă, literalul este susceptibil de interpretări şi adaptări personale mai mult sau mai puţin subiective, fiind instrumentul omenesc de redactare a Legii Împărăţiei. Aşa cum unii merg pe jos, iar alţii conduc biciclete, atelaje, autoturisme mai puternice, sau mai încete, aşa poate diferi perspectiva asupra literei Scripturii. Dar nu va schimba litera în sine, şi cu atât mai puţin spiritul Legii, literarul ei. Dimpotrivă, se vor plia literei cu atât mai mult cu cât vor conveni spiritului ei, principiilor ei transcendente.
Aşa că pericolele de a-L înţelege greşit pe Legiuitor, de a tălmăci aiurea Legea şi de o aplica neadecvat, mai mult, de a încerca să-L supunem pe El vederii noastre marcate de handicap, sunt înlăturate când ne animă Spiritul care animă Legea..

Aplicând la discuţia noastră, eu cred că litera ne-a fost dată ca să ne înlesnească accederea pe şoseaua veşniciei. E adevărat că fiecare maşină are limita de viteză şi gabaritul, etc proprii, de a înainta. Dar la volan trebuie să fie Duhul. Litera, chiar asta ne cere: să-L lăsăm pe El să conducă. Şi ca să înţelegem bine asta, a fost tradusă pe omeneşte.
Spiritul însă este reflectarea principiilor divine. Este transcenderea literei. Este „literarul”. Este viaţa veşnică a literei. Slăvit să fie Numele lui!


Taina primilor paşi (6)

iunie 30, 2007

Veneau amăgirile. Se ştia în şcoală că eram un ciudat… Şi aveam un obicei zgomotos: oftam în timpul orelor. Oftam mereu. Parcă-l aud pe profesorul de matematică: „Ce-ai, Mărule, iar oftezi?” Aşa îmi zicea, „Mărul”… Mă trimiseseră ca reprezentant al şcolii la înfiinţarea unui crenaclu literar al pionierilor, undeva, într-o sală a teatrului. M-am ascuns cât puteam mai bine, în sala aia, dar mă simţeam tare important… Numai eu şi încă o fată din şcoala noastră. Şi culmea! Era sigura fată care-mi plăcea, din şcoală! La şcoală se făcuse, de asemenea, un cenaclu literar al elevilor, iar eu eram cel mai bun. Sau aşa îmi plăcea să cred. Apăruse şi un reportaj despre cenaclul nostru în revista „Cutezătorii”, cu poze… Tare eram frumuşel! Cu o cămaşă albă impecabilă, şi cu pulover verde, ca ochii… Mă admiram acolo, încântat de ideea că mă admirau şi alţii. Îmi plăceau prăjiturelele de genul ăsta, iar Satana e cofetar şef!
Apăruseră nişte antologii din versurile copiilor şi acolo îmi apăruseră primele texte publicate. Una dintre aceste antologii se chema „Zbor alb”. Era prin 1968, ori 1969, nu mai ştiu. Acasă mă rugam „fereşte-mă de cel rău”, iar acolo mă înghesuiam în braţele lui. Dulce mai era gâdilarea mândriei! Aşa începea căderea mea, acolo începea… Inconştienta jucare cu păcatul avea să rodească. Dar şi şcoala de poezie care erau cenaclurile, avea să dea roade…


Copacul

iunie 30, 2007

Dincolo de un defileu îngust se înălţa Piscul Văii. Mă tot întrebasem de ce-i spunea aşa. Aveam la mine o hartă amănunţită a zonei şi acolo tot aşa scria: Piscul Văii. Că până aici fusese doar o vale chinuitoare, cu hăţişuri şi crânguri bătute de tot felul de jivine, am văzut. Razele soarelui ajungeau la mine oblojite de parcă le-ar fi rănit spinii de pe marginea potecii… Dacă se putea numi potecă urma de cerb după care şerpuiam şi vesel şi trist, şi încântat şi nervos, imaginându-mi că o scăpare este posibilă, aşa cum trebuie să-şi fi imaginat şi cerbul acela hăituit de vânători reali sau închipuiţi.
Treceam, priveam, mai consultam harta, sau ziceam „ah!” după vreo zgârietură mai serioasă, şi mă amuza numele acesta, Piscul Văii. Eram curios: cum o să fie? Nu mi se părea, după altitudinea înscrisă pe hartă şi după relatările celor ce ajunseseră acolo, că era uşor de escaladat. Toţi îmi spuseseră că i-a ajutat cineva, cineva de-al locului, cineva special, parcă făcut din raze de soare şi spini, cum trebuie să fie, în esenţă, un cerb.
După ce am ieşit din văioagă, bandajat aproape în întregime, l-am văzut. Se înălţa, nu sfidător, ci aproape familiar… Cred şi eu, nu mai vedeam spinii, doar poteca. Se vedea că pe aici trecuseră şi alţii ca mine. Piscul Văii… Dar unde era călăuza? Toţi avuseseră nevoie de ea.
Spuneau că apărea aşa, deodată, după ce lăsai bagajele din spate şi îl strigai. Dar cum să las toate schimburile, uneltele, alpenştocul sau schiurile, sau bogata mea trusă medicală, bandajele şi alte alea? Că n-ai avea nevoie de ele, îmi spuseseră. Am abandonat schiurile, la urma urmei nu mergeam să mă distrez. Şi nici nu ştiu dacă acolo e zăpadă. N-am auzit că ar fi. Cică nu e anotimp. Se poate asta? Dar corzile sau alpenştocul, ori trusa medicală, nu. Le voi lăsa călăuzei la întoarcere, treaba lui, n-are decât să le dea altora, sau să le ţină. Apoi am strigat. Am strigat de am speriat păsările. Au zburat toate, găurind frunzişul de pe unde venisem. Am strigat de mai multe ori, dar nimic. E surdă călăuza asta?
Chiar nu ştiam ce să fac. „Laşi tot.” mi-a spus şi Vasile, care ajunsese acolo anul trecut. Vasile era prietenul meu. „Laşi tot şi strigi. Şi vine.” Parcă n-aş fi vrut… Tot, tot? „Păstrezi doar harta. E bună pentru întoarcere, când vei fi singur iar. Şi busola, să nu te rătăceşti.” Am dat jos bagajul. E adevărat, e mai bine fără el. Respir mai uşor si nu mă mai dor umerii. L-am desfăcut să-mi iau harta. Hai, şi spirtul. Pentru răni. Că n-o fi foc… Nu e greu, doar o sticluţă. De ce nu vine? Să arunc spirtul… Nici acum…? A, am uitat să strig!
– Gata!!!
Era lângă mine. Acum era lângă mine, aşa cum mi se spusese. Parcă din raze de soare şi spini. Iar în clipa următoare eram sus. Acesta era Piscul Văii…? Aici soarele era plin. Chiar în mijloc era copacul. Ştiam. Ajunsesem.

***
Era ca un pom de iarnă cocârjat. Nu mai văzusem aşa copac. Pe toate crengile avea bagaje. Schiuri, truse de tot felul, chiar şi corturi de campanie, sticle şi farduri, lingouri de aur şi pachete cu carne, arme fel de fel… Avea de toate. Erau şi bagajele mele acolo. Atârnau legănate de vânt. Fiindcă bătea vântul tare. Şi ce de oameni au fost pe-aici!
– Se cheamă Marea Uitării.
– Cine, copacul?
– Da.
– De-aia nu mai ştie nimeni despre el? Că nu mi-au spus…
– Păi dacă e al uitării, înseamnă că nu mai există. Nu?
Bătea vântul tare. Se pregătea de furtună. Dar era senin şi cald. Nu mai aveam ceas, rămăsese în bagaje. Nici bocanci şi nici haine groase. Dar nu-mi era frig. Erau în copac.
– Au fost mulţi pe-aici.
– Toţi au fost… Unii nici nu ştiu. Săracii… Să le spui tu când te întorci. Cine ştie, poate se hotărăsc să vină.
– Interesant… E aşa strâmb din cauza vântului, sau a bagajelor?
– Şi una şi alta. Şi din cauza rădăcinilor. Are rădăcini adânci, înfipte în pământ bun…
– Ce copac…! Cred că-i tare bătrân.
– De când lumea… Chiar dinaintea ei.
– Dacă ar exista o înţelepciune a copacilor, acesta ar fi regele înţelepciunii.
– Dar este…
– Atunci pot rămâne aici? Fac eu colibele.
– Nu acum, data viitoare. Mai stai?
– Da… Să văd copacul… Cât e de strâmb…! Dacă n-ar fi avut rădăcinile atât de adânci, n-ar fi rezistat, este? Cu toate bagajele alea pe el… Iar acolo, în vârf, e ceva, ceva ca nişte raze de soare şi spini… Tu… Eşti copacul?
În preajmă nu mai bătea vântul. Fusese şi Vasile aici. Acum era altfel, strălucea mereu. Cânta şi când l-au bătut. Şi ierta pe toată lumea. Nu se despărţea de hartă şi nici când mânca sau dormea, şi avea mereu busola la el. Mulţi spuneau că-i prost. Era prietenul meu.
– Voi sunteţi prietenii mei.
– Tu eşti copacul? Tu exişti…
– Da! Ţine minte. Hai jos, vin cu tine! Apoi uite harta. Eu sunt harta. Şi ţine şi busola, să nu te rătăceşti până vii înapoi. Eu sunt busola. Ţine minte… Eu sunt.


Cântarul

iunie 29, 2007

– Cântarul ăsta e defect, mi-a spus Maia într-o zi. Când să văd şi eu dacă am mai slăbit, e stricat. Acul arată invers, la negativ… Sigur am mai dat jos, dar el arată invers. Mereu arată invers. Nu vrei să vezi ce are?
Mă neliniştea această preocupare obsesivă a fetei pentru siluetă. De câtva timp aproape că nu mai vroia să iasă din casă, din pricina asta. Şi nu era grasă deloc, arăta chiar foarte bine şi era sănătoasă. Dar ce mă îngrijora cu adevărat era faptul că şi eu observam adesea tot felul de lucruri defecte în casă şi nu le puteam repara.
– Bine, bine, lasă, că mă uit… i-am zis. O să-mi fac timp. De parcă am cum. Nu pot face un cântar să funcţioneze ca lumea, dar pot face timp… Îmi veni să râd. Cam ce ingrediente mi-ar trebui?
– Nu mai râde, spuse ea, fă cântarul ăsta, mai bine.
– Mă uit, mă uit…
Un cântar obişnuit. Normal. Ca cei mai mulţi dintre noi. Alb, pe afară, cu uşoare urme de rugină în colţuri. M-am urcat pe el. Ciudat… Acul se învârti nebuneşte apoi se opri. Nu aveam nici o greutate. Dacă m-aş pricepe la mecanisme din astea… Umbra mi se profila pe peretele crem. Am coborât.
– E blocat. Ar trebui să facă aşa numai dacă s-ar depăşi greutatea maximă admisă de mecanism. Vezi?
– Da, aşa face.
Mă gândeam… Dar dacă atârnă de noi o greutate pe care nu o vedem…?
A doua zi, Maia a venit cu un cântar nou nouţ. Împachetat, cu bonul în cutie şi instrucţiuni în mai multe limbi.
-Ăsta n-are cum să nu meargă. Am renunţat la câteva lucruri importante ca să-l pot cumpăra. Uite.
Era o cutie albastră cu o dungă neagră în diagonală şi cu un cântar pe ea, agăţat parcă de zâmbetul unei femei frumoase, contorsionată suficient ca să crezi că n-are nici un gram în plus.
– Şi tu vrei să araţi ca asta…
– Da! E ceva rău în asta?
Se simţea iritarea în vocea ei.
A scos maşinăria, a aranjat-o cum trebuia, a verificat acul să arate zero şi a urcat pe platoul de cântărit.
-Na, că nici ăsta nu merge!
A coborât şi a urcat iar. Am privit atent. Acul, ca speriat,  a dat să plece, apoi s-a lipit brusc de marginea de la minus a ferestrei unde se citea scala. Zero era la mijloc.
-Ei, da ai slăbit serios! am râs eu. Hai să-l probăm.
Am luat cartea voluminoasă de pe noptieră, am închis-o şi i-am spus fetei, care se uita la mine urât de tot, să se dea la o parte. Am pus cartea pe cântar şi nu m-am mirat. Aproape jumătate de kilogram. Mai exact, patru sute optzeci de grame. „Nu se poate!” a strigat Maia. Am mai pus şi perechea de ghete de sub pat. Un kilogram şi două sute. Şi pres-papierul de pe birou. Un kilogram şi jumătate. Le-am dat pe toate jos. Zero.
-Merge! Mai suie-te o dată.
Aceeaşi poveste! Minus infinit.
-Hi! Dă-te, să mă sui şi eu. Extraordinar, şaptezeci şi şapte!
Am prins pisica şi am cântărit-o. Patru kilograme. Maia s-a suit iar. Minus infinit!
– Păi nu face aşa decât dacă-i defect. Numai când e prea mult, repeta fata, total debusolată.
-Ştiu.
E seară. Afară e seară altfel, o seară sperioasă, goală de ea ca un câine părăsit. Nu mai înţelegeam nici eu nimic.
-Cântarul ăsta nu e defect.
-Dar cum?
-Nu ştiu… Lasă-l acum. E târziu.
– Ne-am rugat împreună, în acea seară. Maia avea ceva pe inimă… Am simţit-o. Am discutat mult, până la urmă mi-a spus. Îşi luase o rochie nouă, „cea albă, cu volan, ştii…”, pe bani străini. Luase din fondurile adunate pentru ziua unei colege. Şi ne-am rugat iar, după mărturisirea ei. „Doamne, îţi mulţumesc că m-ai iertat şi că m-ai eliberat prin jertfa Fiului Tău”, a spus ea cu un uşor şuierat.
-„Acum hai până la cântar.” am îmbiat-o, arătându-i holul. Îl pusesem acolo, după uşă.
-Cincizeci! Am slăbit două kilograme?! spuse ea bucuroasă. Apoi, dintr-o dată speriată: „Dar nu mergea…”


Mireasa eternă

iunie 29, 2007

Venirea Mirelui se petrece într-un decor interesant: e târziu, afară este întuneric, iar fecioarele, şi cele înţelepte şi cele neînţelepte, dorm. Domnul Isus nu condamnă în nici un fel faptul că fecioarele au adormit. Doar îl constată, ca pe ceva cu totul normal. Somnul este o nevoie vitală a organismului uman. Ca şi a mânca şi a bea. Despre El Însuşi ni se spune de mai multe ori în Evanghelii că a adormit, sau că dormea. Dacă gândim aşa, atunci înţelegem că ceea ce s-a întâmplat cu toate cele zece fecioare a fost ceva absolut normal şi cu totul nevinovat, un răspuns cerut de condiţia comună de fiinţe cu viaţă. Adică un dat comun tuturor oamenilor: viaţa însăşi. O viaţă „adormită” în lumea întunericului.
Şi mai e ceva ce posedă toate cele zece fecioare: candelele. Adică instrumentul de produs lumină. Toţi oamenii duc cu ei aceste candele care se cheamă religiile lumii. Diversele credinţe care ar trebui să asigure lumina în care se poate orienta Mirele din cer şi cortegiul Său.
Mireasa eternă va trebui să aibă lumina aceasta. Ea vine dintr-o relaţie. Când fecioarele neînţelepte au constatat că nu au tot ceea ce este necesar pentru a-L întâmpina cum se cuvine pe Acela pe care-l aşteptau, au cerut tovarăşelor lor untdelemn. Adică exact ceea ce întreţine flacăra care asigură lumina. Ştim bine că, în Scriptură, untdelemnul simbolizează harul special primit de la Dumnezeu.
Fecioarele înţelepte nu au dat din ceea ce aveau ele. Harul nu poate fi împărţit, administrat şi gestionat de oameni şi nu e tot una cu deţinerea lui, aşa cum îşi închipuiau fecioarele neînţelepte şi cum îşi închipuie şi azi unele dintre bisericile creştine. Ele trebuia să meargă la “cei ce vând untdelemn”. Adică la sursa Harului, Treimea-Dumnezeu. Au fost acolo, de acolo au plecat, dar şi-au irosit, iresponsabile, combustibilul. Cum? N-au luat rezerva necesară. Unde le-a fost mintea?
(Am folosit sintagma „Treimea-Dumnezeu” fiindcă mie mi se pare clară aici, din forma gramaticală de plural „cei ce vând”, nu „cel ce vinde” folosită de Domnul Isus, o demonstrare a cunoaşterii Sale despre şi de Dumnezeu şi o pomenire a Întreitei Sale Fiinţe.)
Unii dintre cei ce citesc în mod superficial acest text afirmă că fecioarele înţelepte au dat dovadă de… egoism. Nu spune Domnul Isus “Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine.”? Aceasta devine o problemă numai dacă privim simplist şi unilateral. De fapt e vorba despre cu totul altceva. Nu avem de-a face cu o competiţie între cele două tipuri de fecioare. Cum spuneam, untdelemnul pentru candele înseamnă lumina harului… Ea reflectă şi asigură o relaţie corectă cu momentul venirii Mirelui şi cu prezenţa Sa. Această Lumină – care e însăşi Înţelepciunea – nu poate fi transferată. Nu e vorba aici de o competiţie, ci de imposibilitatea existenţei ei. De ce nu avem concursuri mixte, între carul cu boi şi tren, de exemplu?
Răspunsul e natura tracţiunii. Un om „tractat” de harul Duhului Sfânt al lui Dumnezeu nu va putea intra în competiţie cu un om „tractat” de interese personale egoiste, şi nici nu va putea dărui propria-i „dotare”, chiar dacă ar vrea. Aşa cum locomotiva nu va putea ceda motorul ei unui car cu boi. Deci tipul de interpretare nu trebuie să fie unul direct şi imediat, ci unul spiritual, care se hrăneşte cu această Înţelepciune.)
Toţi creştinii afirmă nevoia de Hristos. De aceea Împărăţia cerurilor se aseamănă doar, nu se identifică, cu cele zece fecioare. Toţi speră că vor deveni Mireasa Lui. Dar din toţi aceştia, numai aceia care n-au uitat să-şi asigure pe tot timpul “somnului” acestei vieţi, untdelemnul păstrat ca urmare a unei categorice determinări pentru Hristos, Îi vor putea ieşi în întâmpinare.
Spuneam că momentul culminant al desfăşurării evenimentelor prezentate în pildă este venirea Mirelui. Către acest moment se îndreaptă toate detaliile povestirii, este deznodământul-învăţătură al ei. Venirea Mirelui va avea loc ca urmare a plecării Lui la cer să ne pregătească un loc. Iar plecarea s-a petrecut ca urmare a încheierii misiunii Sale de răscumpărare, desăvârşită la cruce. La Golgota El a plătit preţul veşnic acoperitor care ne-a asigurat nouă untdelemnul. Darul Său de nuntă pentru Mireasa Lui este asigurarea “somnului” vieţii noastre. În prezenţa Sa şi la lumina fără sfârşit a candelei mereu aprinse care este credinţa în care arde Duhul Său, se întâmplă acest fenomen. Ca să avem acest Duh, el a plătit preţul, a înviat şi s-a dus la Tatăl pentru a ne trimite pe Mângâietorul, care este Duhul Adevărului.
Credinţa creştină care va face din “fecioarele” de azi, adormite ca în poveste, în “somnul” istoriei, nu este doar purtarea unei candele nefuncţionale, îndeplinirea unor forme şi ritualuri tradiţionale, afirmarea şi preţuirea valorilor şi a frumuseţii camerei de nuntă, ci flacăra vie a untdelemnului care întreţine arderea. Să spui “Hristos a înviat” şi să nu te intereseze momentul venirii Lui e un nonsens religios. Este momentul stingerii candelei.
Mai mult, sunt oameni care intră în sala de nuntă, trag uşa după ei, ca să nu intre celelalte surate. Desigur, acolo nici Mirele nu va putea intra… Auzeam pe cineva declarându-se creştin cu toată puterea sa. Şi afirma plin de convingere (oare câţi “creştini” nu fac aşa?) că “Numai noi suntem corecţi în religia noastră, poate şi catolicii (s-a gândit, probabil, că s-ar plictisi singur), ceilalţi sunt greşiţi cu toţii.” Un astfel de om şi-a ridicat propria lui cameră de nuntă unde nu primeşte pe altcineva şi închide uşa după sine. Mirele nu va putea intra acolo… De aceea spune: „Iată, eu stau la uşă şi bat…”
Dar să mă opresc din predici. Dacă va mai rămâne timp, poate voi scrie şi o carte de predici. Aş vrea să continui jurnalul. Însă oboseala revine. Staţi puţin să trec de ea… De ea şi de gânduri… Aşa…


El Se… este!

iunie 29, 2007

„De aceea poporul Meu va cunoaşte Numele Meu; de aceea va şti, în ziua aceea, că Eu vorbesc şi zic: „Iată-Mă!” Şi este!
Ca urmare, El Se… este pe Sine. Este Persoana care, rostindu-Se pe Sine, Se „este” pe Sine. Şi este o a doua Persoană, aceeaşi, de fapt, dar în acelaşi timp, alta, este Cuvântul. Între cele două Persoane are loc o Comunicare permanentă într-o desăvârşită părtăşie. Se aplică iar principiul divin al rostirii de Sine a lui Dumnezeu, care generează realitate: apare a treia Persoană, Duhul, care „purcede” de la celelalte două Persoane, ca urmare a Comunicării dintre Ele. Este Dumnezeu în plinătatea Sa. Obiectul comunicării de Sine a lui Dumnezeu e Dragostea (Dumnezeu este dragoste). Dragostea determina diferenţieri în transmiterea atributelor Sale către celealte Persoane, diferenţieri care fac Dumnezeirea desăvârşită, desăvârşit suficientă Sieşi. (de exemplu, răspunsul din partea Celei de-a doua Persoane la transmiterea autorităţii nu este autoritatea, ci ascultarea, datorită părtăşiei în dragoste). In mod similar şi bazându-ne pe revelaţia scrisă, putem înţelege care sunt caracteristicele fiecărei Persoane a lui Dumnezeu… Aşa, El poate fi Unul, dar în trei… Greşesc tare?


Asta vede Dumnezeu

iunie 28, 2007

Dumnezeu Şi-a evaluat propriile Sale gânduri şi, în înţelepciunea Sa, a decis care sunt cele posibile, corespunzatoare Planului Său, şi care sunt cele imposibile, neconcorde cu acest Plan. Din cele posibile a dat rostirii, Cuvântului, pe cele ce aveau să ducă la împlinirea Planului Său. Harul Său aceasta este: rostirea Adevărului Iubirii Sale. Aşadar, El avea ştire şi stăpânire asupra binelui şi răului. Satan cu asta l-a amăgit pe om. Numai că a avea ştire şi a nu avea stăpânire înseamnă a fi tu însuţi rob…

Lumea nerostită, dar posibilă şi reală în Dumnezeu, este lumea îngerilor. Ca orice gând divin, îngerii au însuşiri divine. Au personalitate proprie. Dar nu stiu ce e Harul. Dumnezeu nu Se iubeşte pe Sine, ci Se glorifică pe Sine. Asta e nevoia Lui veşnică. Acolo, în lumea îngerilor, nu funcţionează Harul. Satana a ieşit dintr-o astfel de lume. A fost cel mai frumos gând nerostit al lui Dumnezeu. Un gând care s-a vrut Cuvânt, şi a venit să fure „chipul şi asemănarea” ca să poată deveni rostit. A vrut să se glorifice pe sine, nestiind ce e Harul. Dumnezeu l-a declarat ca imposibil şi l-a aruncat din cer. Iadul este imposibilul lui Dumnezeu. Pieirea. Dar aşa Harul capătă înţeles. Dacă nu ar exista boala, am şti ce-i aia sănătate?

Dumnezeu, în Înţelepciunea Sa, a ales pentru împlinirea voii Sale cel mai bun plan posibil. El a văzut înşelăciunea Satanei şi lupta care urma, a văzut căderea omului şi zvârcolirea lui în păcat şi moarte. A văzut biruinţa lui Hristos şi l-a văzut pe om mântuit, în prezenţa Sa în slavă, făcând cu bucurie şi dragoste ceea ce i s-a dat de la început să facă: să-l Glorifice pe Dumnezeu într-o desăvârşită uniune cu Fiul Său.
Asta vede Dumnezeu


O umbră ca un corb

iunie 28, 2007

– Pe care umbră vrei să ţi-o mănânc mai întâi? şopti corbul, ghemuindu-se pe o creangă frântă de salcâm… Pe cea din tine, sau pe cea din celălalt?
Ochii lui roşii ca două pete de sânge murdăreau totul în jur. Avea dreptate… În ultima vreme văzusem şi eu şi eram îngrijorat, chiar speriat. Iar acum apăruse problema asta. Umbra, o văzusem… Am încercat în fel şi chip. Nu reuşisem nicicum. Am început să cred că nu voi scăpa niciodată. O vedeam crescând, lăţindu-se, acoperindu-mă, întâi pe mine, insinuându-se adânc, sucindu-mi sentimentele ca pe nişte sfori de priponit caii şi ciopârţindu-mi fără milă voinţa, apoi întinzându-se-n jur, trecând de grădină tocmai spre fundul curţii, dincolo de livadă. Era lângă casa vecinului, va ajunge la el şi-i va face la fel, adică îl va umple şi-l va măscări de nu va mai şti nimeni cum era… Şi îi va spune că datorită mie e el aşa de murdar. Mie îmi spunea de el, de nevastă-mea, de copii…
– Ei, şopti corbul din nou aproape vesel, exasperându-mă, te-ai hotărât?
Nu era deloc uşor. Adică… Nu era uşor, şi gata!
Ce să-i răspund? Dacă mă doream curat, fără acestă umbră umilitoare şi acaparatoare, la fel îl doream şi pe prietenul meu, vecinul de alături. Ce să aleg? Eram sigur că avea şi el umbra lui, care se întindea până la mine. La toţi era la fel. Nu vedeam scăpare. Eram un sat de oameni strâmbaţi cu totul de corbul ăsta şi de umbra lui. Nu scăpa nimeni, trecea din tată-n fiu şi se înmulţea de la unul la altul, ca rudenia de sânge. Au încercat vânătorii noştri să ne scape de corb şi de umbra lui, dar n-au făcut decât să-i stârnească hohotul oribil şi să-l aducă mai aproape. “Mă hrănesc cu ura voastră”, croncănise el. “Urâţi-mă, urâţi-mă!” Şi îl urai, nu aveai ce face. Nu-l puteai iubi, erau altceva decât orice ar fi putut fi iubit, el şi umbra asta a lui. Îl urai de nu mai puteai.
Aseară nevastă-mea plângea de frică şi ruşine. Aşa cred. Stătea în colţul bucătăriei, îmi arăta umbra aia groasă lăfăindu-se peste tot, ţinea copiii lângă ea şi plângea. Nu puteai călca nicicum, să te fereşti. Au încercat oamenii tot felul de cizme, tot felul de salopete… Nimic. Până la urmă întrebarea aia greţoasă, aia de trăgea răspunsul din tine ca pe o tumoră, fără menajamente sau anestezie, se auzea iar: pe care umbră vrei să ţi-o mănânc?

Of, of, of! A venit vremea pentru un răspuns. Ca un ştreang deasupra capului, ca o sabie, ca un fier de ghilotină. Pe cea din mine! Aşa am zis. Pe cea din mine. Cea care se abătea peste ceilalţi, mai ales peste cei dragi. Cea care murdărea cel mai tare, care se umfla şi ucidea totul ca să se umfle şi se umfla ca să ucidă şi mai mult. Aşa am zis. Hohotul se transforma în horcăit. Umbra se trăgea înapoi scrijelind iarba şi neascunzându-şi scrâşnetul. Trebuia să fac asta de la început. Hrănisem toată mascarada asta cu mine… Numai cu mine… Şi câţi nu fac la fel!? Trebuie să le spun. Hei, muriţi, aşa… Hei, umbra e în voi!


Povestea lutului de pe mâini

iunie 28, 2007

poveste-lutului.jpg– Ştii ceva, spuse lutul de pe mâinile olarului, vezi oala aia frumoasă? A cui crezi că e?
Olarul a încremenit. Masa de lucru se mai învârtea. Pe ea, caldă încă de mâinile lui, se lăfăia o oală splendidă. „Da, e bună” îşi zise el.
Pojghiţa de lut dintre degete arăta ca o boală de piele. O privi cu atenţie.
– Haide, zi mai departe…
– Păi, nu? Uită-te şi tu. Aceeaşi consistenţă, aceeaşi culoare, acelaşi miros de pădure după ploaie… Şi când oi avea desenate şi flori… Atunci să vezi! Oala aia sunt eu! Eu şi iar eu. Nimeni nu mă poate confunda. Stăteam liniştit la umbra sălciei, acolo, la malul râului, ţineam o broască ziua, iar noaptea, un colţ de negură. Aveam înscrisă urma de copită a unei căprioare însetate. Tu ai stricat toate astea. Dar sincer, nu-mi pare rău… Uite ce mândreţe de oală am ajuns. O să tronez pe masa regelui şi o să mângâi buzele prinţeselor.
Olarul tăcea.
– Cine ştie… zise.
– Eu ştiu! Păi, nu? Uită-te puţin la mâinile tale. Şi acum mă ţin, nu eu le dau forma? Cine ţi le separă de aerul înconjurător? Dacă mişti degetele, nu mă mişti pe mine? Iar acolo am ameţit, de cât m-ai bruftuluit… Da ştiu că te pricepi la mângâiat! Ai nişte palme…!
Olarul îşi privi iarăşi mâinile, tăcut. O rază de soare îi arse o clipă unghiile. De afară se auzeau voci. Pipăi cuptorul. Era fierbinte. Luă oala şi o împinse în foc.
– Ei, ce faci? strigă alarmat lutul de pe mâinile lui. Nu-i mai dădu atenţie şi merse la găleata din tindă.
– Vino, Aniţă.
Lutul privea scena disperat. Olarul s-a privit o clipă în oglindă. Fata încărcă bucuroasă o carafă cu apă şi îi turnă tatălui ei în palmele făcute căuş deasupra unui vas mare. Se curăţă bine, bine.
– Heeei! mai auzi.
Fata luă vasul şi vărsă apa afară. Mâinile olarului străluceau, când s-a uitat din nou oglindă, apoi fluturară încântate după prosop.
– Aniţă, dă-mi prosopul cel alb!


Cui ne închinăm?

iunie 27, 2007

Lui Dumnezeu, sau ideii noastre despre El? A lua locul lui Dumnezeu nu înseamnă a crea noi acea realitate, alta decât este El, care să se manifeste în real ca viată? Nu ăsta a fost planul celui rău? Până la urmă, pentru noi contează realitatea din mintea noastră. Dacă ea e aceeaşi cu realitatea divină, rămânem în voia şi în Planul Său. Dacă nu, cădem în voia minţii noastre blestemate (dar şi ea poate fi folosită în Planul Său, dar nu în beneficiul nostru).
Romani 1:28: „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.”
Psalmi 14:4: „Şi-au pierdut mintea toţi cei ce săvârşesc fărădelegea, de mănâncă pe poporul Meu, cum mănâncă pâinea, şi nu cheamă pe Domnul?”

Pieirea, poate însemna ea ieşirea din Dumnezeu, sau înseamnă rămânerea veşnică în afara alegerii Sale, a planului Său pe care o existenţă l-a intersectat la un moment dat…? Rămânerea în virtualul al cărui stăpân este cel rău…?
Obadia 1:16: „.vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată.”


Lecţia

iunie 26, 2007

Profesorul – O linie albastră nu e un steag. Este o linie albastră. Eu nu sunt o linie albastră. Vă voi desena în fiecare zi câte o astfel de linie. Zilele însă, cel mai adesea sunt diferite unele de altele. De aceea vi se pare că liniile mele sunt mereu altfel. Dar nu sunt. Sunt albastre. Şi uite-aşa, o linie albastră poate fi şi un steag. Chiar şi eu pot fi o linie albastră.
Un elev – Înseamnă că în fiecare zi ne trebuie alţi ochelari?
Profesorul – Nu. Alţi ochi.
Un elev – Dar când soarele dispare şi se lasă întunericul, liniile nu se mai văd. Dumneavoastră nu vă mai vedeţi.
Profesorul – Soarele nu dispare. Îl ascund norii. Sau se întoarce pământul cu spatele. Pe mine nu mă mai vezi atunci, e adevărat, dar te poţi împiedica de trupul meu.
Un elev – Domnule profesor, când eram mic mama mă punea să desenez baştonaşe. Mie asta îmi aminteşte orice linie albastră.
Profesorul – V-am mai spus, uneori vi se poate părea că liniile sunt altfel.
Un elev – Inseamnă că numai dacă eşti soarele poţi vedea toate liniile albastre.
Profesorul – Da… Numai dacă e soarele…


De aceea avem suferinţa

iunie 25, 2007

Omul în Dumezeu e veşnic. El există înainte de naşterea lui materială ca gând al lui Dumnezeu în Planul ales de El pentru glorificarea Numelui Său. Dumnezeu vede pe fiecare în parte, în Ideea Sa despre omenire. El ne vede în Adam. El mă vede înainte ca părinţii mei să se cunoască şi să se iubească. El mă vede în momentul conceperii şi evoluţiei mele intrauterine. Legile firii sunt Legi rostite de El. Dar Adam era în această lege înainte de a păcătui. El era reprezentantul firii create. Şi reprezenta împlinirea Planului lui Dumnezeu. Păcătuind, a căzut în nelegiuire. Ştim cine a pricinuit căderea lui Adam. Legile lui Dumnezeu imprimate firii au fost deturnate. Ele nu sunt un rod al întâmplării, sunt rodul unei alegeri veşnice. Dar facerea lor nu s-a terminat. Firea va fi gata când va corespunde întocmai nevoii divine de proclamare şi glorificare. De aceea avem suferinţa pe pământ. Fiindcă în primul Adam firea a fost amăgită sa-L înfrunte pe Creator. Fiindcă orice foc nu mai există când îl stingi. Fiindcă ne zbatem între viaţă şi moarte veşnică. Pavel spune în Romani:
“Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.”


Un Plan

iunie 25, 2007

Citesc: „Căci El spune şi se face, porunceşte şi ce porunceşte El ia fiinţă.”A zis „să fie lumină!” şi a fost lumină. Aşa cum eu zic un cuvânt, zic „alb” fiindcă aşa mi-a venit, şi albul e în mintea voastră. Voi ştiţi că asta am zis. Dar n-am cum să fac albul ăsta aşa, deodată, doar zicând. Trebuie sa iau o pensulă şi vopsea, gândite şi ele şi făcute de alţii, fiindcă fuseseră în minţile lor. Şi fac alb. A fost nevoie de un plan îndelung şi întreg, până să spun, şi mai ales să fac alb…
Dar el a spus şi s-a făcut. El a poruncit şi a fost. El nu a avut nevoie de pensulă şi vopsea, ca să facă lumina. El a avut însă un Plan. Un Plan care nu cuprindea doar lumina. Fiindcă toate cele ce sunt, sunt că le-a zis în acest Plan. Se chema Adam. Se chema rostul luminii şi al întregului univers cântător, se chema strigătul de glorie şi bucuria de a fi a Stăpânului. „Intră în bucuria Stăpânului tău!” e cea mai mare binecuvântare acordată robului bun. Şi-a dus la capăt cu cinste şi credincioşie rostul fiinţei, acest rob bun.


El vorbea cu idei…

iunie 25, 2007

Am revăzut filmul Isus, al lui Zefirelli.
Am priceput un principiu: Domnul Isus vorbea aşa cum a creat, vorbea ca Dumnezeu: El vedea esenţele şi denumea esenţele. El vorbea cu idei.
1. Când îi spune lui Petru, subliniind înţelesul numelui lui (piatră): “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica Mea” nu pe omul acela îl avea Domnul în vedere, ci tipul de tărie de caracter pe care îl reprezenta el. Adică aceia cu tipul de credinţă şi de slujire, dar şi de conducere şi iniţiativă asemănător cu al lui Petru, vor sta la baza Bisericii, nu omul Petru, sau alt om… El vorbea cu şi despre ideea de Petru.
2. Când îi spune, pe cruce fiind, lui Ioan: “Fiule, uite mama ta”, iar Mariei: “femeia, uite fiul tău”, El nu face decât să se delimiteze şi să se elibereze de firea omenească, de faptul de a fi fost “om ca şi noi”. Lui Ioan, ca şi Mariei, le spune că sunt şi rămân de aceeaşi fire omenească, nu stabileşte El noi structuri de rudenie , de altfel nefireşti şi neadevărate, ori încredinţări cu titlu de testament, şi această interpretare fiind cu totul forţată (Domnul nu avea cum să încredinţeze pe vreun om grijii altcuiva decât lui Dumnezeu). Mi se pare cu totul deplasată şi în afară de orice logică, situaţia în care El, care murea pentru salvarea întregului neam omenesc, în cele mai importante clipe ale împlinirii rostului pentru care venise pe pământ, să fie preocupat cu precădere de soarta a doar doi oameni, pentru care ar fi avut de asigurat o mântuire separată, unul prin celălalt: Ioan prin Maria şi invers…


E atâta lume pe lume…

iunie 25, 2007

Oamenii de ştiinţă au analizat şi au ajuns la concluzia că lumea are structuri logico-matematice, structuri care se găsesc şi în gândirea omului.
Dacă nu ar fi atâta lume pe lume, o lume colorata in fel si chip, de la strigătul de agonie – auzit sau numai inchipuit – al suferintei şi morţii, până la chiţăitul de surpriză absolut existenţial al noului născut, n-aş scrie, n-aş avea ce, n-ar merita s-o fac… Dar e atâta lume pe lume şi atâta curcubeu de înţelepciuni şi de nebunie omenească, încât nu pot să tac, nu se cuvine să tac… Şi fiindcă e aşa, e normal să fie normalul nebunilor nebunie înaintea Domnului, iar normalul din Sine nebunie înaintea nebunilor.
Dumnezeu nu poate fi decât simplu, în esenţa Sa. Infinitul este simplitatea absolută. Orice I s-ar adăuga sau I s-ar lua, L-ar complica. Omul este ceva+Dumnezeu (materie+suflare din El). Omul apare ca urmare a alegerii divine de a-Şi comunica slava dincolo de Sine. Suflarea de viaţă este canalul prin care sa face posibilă această comunicare…


Omul iubirii de Înviere

iunie 25, 2007

ioan-alexandru1.jpgsau cum îl ştiu eu pe Ioan Alexandru

Era la sfârşitul unei toamne lungi şi frumoase, în anul 1991. Fusesem chemat să lucrez pentru redactarea unei reviste creştine. Nu mai făcusem muncă de redacţie până atunci, dar era exact ceea ce îmi doream să fac. Aşa că am renunţat fără nici o reţinere la fosta mea slujbă de restaurator la un muzeu şi am plecat, plin de entuziasm, într-o lucrare în care mă chema Dumnezeu. Iar El nu m-a lăsat fără satisfacţii. Poate cea mai importantă bucurie pe care Dumnezeu mi-a îngăduit-o în decursul scurtei mele cariere de jurnalist creştin (in 1994, la numai 36 de ani, eram pensionat pentru o boală incurabilă), a fost ideea organizării primului Festival de Poezie Creştină din România. Ea nu venea de nicăieri. Aveam o oarecare experienţă, după ce participasem ca şi concurent la mai multe Festvaluri Naţionale de Poezie.

Dumnezeu a făcut ca această idee să fie bine primită de către factorii decizionali ai revistei, aşa că am trecut la acţiune. Şi cum orice concurs are nevoie de un juriu, am cooptat câteva personalităţi importante ale vieţii literare româneşti în fruntea cărora l-am invitat pe poetul Ioan Alexandru. A acceptat plin de modestie, aşa cum îi era felul. Eu îl vedeam pentru prima dată. Un om înalt, puternic, cu privire de copil. Eram emoţionat peste poate : aveam lângă mine o legendă ! Acesta era omul care vorbise despre Isus mulţimilor la noi în ţară pe vremea comuniştilor? Nu-mi venea a crede… Acesta era omul care propovăduise cu Biblia fluturată peste România ca un drapel al victoriei, adevărurile veşnice ale lui Dumnezeu ? Unde fusese Securitatea, atunci ? Unde fusese Securitatea, când el publicase Imnele sale, elogiind valorile iubirii sfinte pe care nu avea cum să le înţeleagă şi să le accepte puterea politică de atunci? Nu voi uita niciodată cum m-a luat de după umeri şi mi-a spus: “Recunoştinţă veşnică, poete!” “Pentru ce, frate Ioane?” Într-adevăr, mă simţeam mic de tot, alături de acest titan al credinţei şi al literelor româneşti. „Pentru ideea acestui Festival.” Era cu totul incredibil. Numai cine nu a văzut mâna lui Dumnezeu la lucru, nu poate înţelege ce am simţit atunci : „Domnul mi-a dat-o.” i-am răspuns. „Veşnică este recunoştinţa mea înaintea Domnului !” „Da, dar El ne pune pe noi la lucru ! El ţi-a dat-o ţie.”

Câte puteai învăţa de la acest om ! Cu apariţia lui de ardelean sfătos şi cu inima fierbinte pentru Hristos, purtând ecourile atâtor confruntări cu realitatea potrivnică, contestat chiar de coreligionarii săi datorită Numelui Domnului, pe care Îl iubea atât de mult, Ioan Alexandru era o legendă vie. Şi câte nu poţi învăţa de la o legendă ! A fost un român între români, omul care a înţeles că iubirea de ţară nu poate înlocui iubirea de Dumnezeu, dar că orice iubire trebuie să ducă la Dumnezeu, că altfel rămâne iubire de sine… Omul care a înţeles că ortodoxia este credinţa ideală dacă Îl iubeşti pe Domnul Dumnezeul cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, aşa cum este orice fel de a crede creştineşte –ideal, atunci când vrei să faci voia Domnului, omul care iubea Biblia, pentru că de acolo au învăţat şi ortodoxia şi el însuşi acest adevăr, omul care Îl iubea şi Îi urma lui Hristos pentru ce a făcut Hristos, iar nu pentru vreun câştig al lui… Instituţiile omeneşti pot să ne placă sau să nu ne placă, dar Instituţia lui Dumnezeu este Iubirea însăşi. Orice Biserică este Biserica lui Hristos când este Iubirea lui Hristos, iar nu când doar predică despre ea…
Ioan Alexandru ştia acest lucru. De aceea nu mă tem să afirm că a făcut o greşeală, atunci când a intrat în politică. El era omul iubirii, acolo nu era loc pentru aşa ceva… Da, era nevoie de un om al lui Dumnezeu acolo, este nevoie de oameni ai lui Dumnezeu în orice loc, inclusiv şi mai ales în conducerea unei ţări, dar sensibilitatea sublimă a acestui om l-a făcut vulnerabil în faţa răutăţii camuflate sub feţele intereselor politice. El fusese puternic în faţa adversităţii făţişe, a urii mărturisite, a împotrivirii evidente a comuniştilor nemascaţi şi obişnuit să se încreadă în sinceritatea duşmăniei lor, putând calcula astfel corect riscurile. A înfrânt acelaşi duh, cu această putere a crucii şi a Cuvântului, atunci când au ocupat minerii Parlamentul… Dar a căzut sub forţa urii « prietenilor » democraţi şi ortodocşi ca şi el. Aceeaşi împotrivire, dar acum mascată, fardată, colorată…

A fost sărbătoare mare, la moartea lui Ioan Alexandru… România îşi celebra victoriile obţinute le Olimpiadă. România jubila. Un anunţ aproape neînsemnat la televizune anunta moartea si înmormântarea poetului Ioan Alexandru. La Brăila, când s-a întors acasă medaliata cu aur la o probă de înot la Olimpiadă, 20.000 de brăileni au primit-o cu aclamaţii, iar mitropolitul Cassian Gălăţeanu i-a acordat Ordinul “Sfântul Andrei”… Ce ironie! O naţiune creştină de două mii de ani îşi aruncă din toată inima mărgăritarele ! Dar să nu uităm: “Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El.”
„Omul nu e decât „afar”, adicã pulbere, asupra cãreia a suflat Dumnezeu acest briliant dumnezeiesc al vietii… Unii spun cã orice religie e bunã, cã Isus, Buda, Mahomed, sunt la fel de buni. Nestiinta este pãcatul teribil, care duce la separare. Dupã 50 de ani de ateism, am ajuns sã ne târâm ca soarecii în vãgãunile spurcate ale nediferentierii. Isus Christos este Singurul si Adevãratul Dumnezeu. Noi nu-L cunoastem pe Tatãl decât prin Fiul. Dacã El n-ar fi venit la noi, noi n-am sti nimic despre Dumnezeu, n-am avea nici o sperantã… Si sã fie foarte limpede cã în afarã de Christos mântuirea noastrã este cu neputintã. În aceastã tarã, numai urechile înfundate în minciunã, pãcat si ticãlosie nu vor sã-L asculte.” Aşa spunea Ioan Alexandru la Brăila în 1991. Cât de adevărat!

Frate Ioane, acum vezi cu ochii tăi poezia de dincolo de versurile tale si puterea de dincolo de predicile tale! Acum vezi faţa Domnului şi trăieşti ! Sufletul adevărat al acestei naţiuni nu te uită ! Te iubim fiindcă Îl iubim pe Hristos şi iubim România !


Muzica spaţiului

iunie 25, 2007

Îl văd pe Domnul privindu-mă şi dând din cap a încă nu ştiu ce, a iubire şi milă şi dreptate mântuitoare şi mă ascund cu frică şi smerenie în spatele crucii, iar de acolo Îi privesc spatele ca Ilie în peştera de la Miţpa. Iar peste toate, simt că am mai făcut un pas, unul despre care trebuie să vorbesc. Voi spune întâi scurt, în câteva cuvinte, fiindcă nu ştiu câte zile voi mai avea: mă chinuiesc să înţeleg. Mi s-a dat ceva important de spus (sau aşa îmi place să cred) şi nu vreau să tac. Dumnezeu poate fi cunoscut. Aşa cum Îl cunosc eu. Poate că e nevoie de o viaţă de poet, sau doar de suferinţă şi alean, de un nesfârşit dor de veşnicie… Poate că nici nu e nevoie să aflu de ce e nevoie. Dar pot spune fără frică: Il cunosc pe El! L-am văzut în jur, în minunea naturii, L-am văzut în viaţa mea sau a altora care-L căutau sau nu, în minunea mântuirii, am căutat să-L urmez şi să-L cinstesc cu tot ce sunt, chiar dacă nu am reuşit mereu. Îl iubesc, mă bucur să mă ştiu în mâna Lui. Nu sunt şi nu voi fi niciodată de acord cu cei care afirmă că El nu poate fi cunoscut. Sau că putem întoarce în ambiguu şi interpretări subiective Adevărul care e El. Adevărul e Unul singur, oricâte căi de aflare a lui ar apărea. Şi trebuie iubit, fiindcă putem iubi. De aceea.
Ce am văzut eu? Nu e greu de înţeles. Dacă am fost creat după Chipul şi asemănarea Lui, nu e greu de înţeles ce fel sunt eu, privind la mine şi la semenii mei. Şi invers. Dacă s-a schimbat ceva în alcătuirea mea, înseamnă că El încă lucrează şi că nu va înceta atâta timp cât sunt încă altfel, altceva decât a dorit El să fiu. Dumnezeu nu e altceva decât Dumnezeu şi nu poate fi altceva în afara Lui. El ştie totul, poate totul, face totul. El e o Persoană Atotputernică, singura Persoană Atotputernică. Aşa mi-L înfăţişează mie Scriptura şi aşa putem înţelege totul.
Dar de ce sunt toate aşa cum le vedem noi, o realitate contradictorie, de multe ori conflictuală, întotdeauna insuficientă şi plină de suferinţi…? Pentru că le trecem prin noi! Pentru că le vedem noi. Spre deosebire de El, noi avem parte de limitări materiale şi mai mult, de pervertirea propriei noastre alcătuiri, prin păcat. Aşa că orişicât ni s-ar părea de străvezie Fiinţa Lui, noi tot greşit am vedea-O. Valabil şi pentru mine. Atunci cum de-mi permit să emit asemenea afirmaţii pe care le mai şi vreau categorice!?
Nu ştiu. Ştiu doar că am luat Cuvântul Său – Scriptura – ca singur dreptar adevărat, că I-am încredinţat viaţa mea şi am acceptat să facă ce vrea cu ea. Am acceptat suferinţa şi sacrificiul, am acceptat să mor, dar să nu fac nici un fel de compromisuri. Nu îmi pot da oamenii ceea ce am primit. Poate fi un merit ăsta? Cred că da. Pentru că a-I aduce glorie Domnului înseamnă a lăsa să se manifeste plenar El Însuşi, care e Deţinătorul şi Economul propriei Sale Persoane. Aşa că nu vă mai miraţi, dragi prieteni, şi urmaţi-mă în loja inimilor voastre, unde aceste cuvinte pot avea ecou sau nu. Dar să nu vă minţiţi: acolo unde este Cuvântul Său, ecoul există. Depinde numai de voi, dacă va fi auzit sau nu.
Închipuiţi-vă aşadar că aţi avea aripi. Aţi putea zbura deasupra de tot, peste munţi şi văi, peste văzute şi nevăzute – pe care le-aţi putea vedea, totusi, când Duhul mai presus de voi vă animă. Că aţi vedea, nu cu ochii ăştia de carne, ci cu ochii veşnici ai infinitei Înţelepciuni, Cea care ştie orice cauze şi efecte ce ar putea exista vredată, ba şi pe cele ce n-au fost, dar ar fi putut fi, şi care mai are şi puterea să mute un munte-n ocean… Căci nu e greu să pricepem de la cauză la efect, dar cum se-mpletesc într-un plan minunat şi cum, mai presus de orişice minte umană, acest plan se-mplineşte, e imposibil a şti.
Aşa că iubind Cuvântul cu nesaţ şi temere mare, crezându-L de la un capăt la celălalt, un gând veni să dezlege şi să înfrunte. Eu îl urmez cât pot, mai stau pe-o margine de şanţ omenesc să mă odihnesc şi să cânt şi o iau de la capăt. Mi se înfăţişează o lume aidoma unei poezii minunate şi nu am cuvinte s-o spun, doar respirare şi lacrimi. Dar spun…
Eu văd de sus până jos muntele pe care voi urca. Îl urc de jos până sus, chiar în pisc. Doar aer şi soare mai sunt de urcat… Până unde? Mai sus nu am cum, şi renunţ. Al cui e mai-susul? Pentru acest minunat răsărit sau apus mi-am dorit a sui… Aşa cred. La poale se zbat semeni râzând. Plângând. Chemându-mă şi făcând una sau alta cu fiinţele lor. În piscul cel fără de seamă, eu cânt. Ecoul e şi el prinprejur şi mă-ngână. Am bătut pas cu pas pe poteci drum de piatră, am trăit prin păduri şi primejdii, ca s-ajung pân-aici. Iar susul susului abia începe. Începe dincolo de orice suprafaţă, oricare ar fi altitudinea ei.
Dar e altfel în pisc. Acum văd asta: că întotdeauna un mai sus tot rămâne. Oricâte trepte-am urca, tot rămâne… Oricâte vorbe şi paşi am scorni, tot rămâne… De acolo totul se vede de-odată, istoria ca un laţ, timpul ca o scânteie, spaţiul imens, universul cântând, ca un simplu cuvânt cântător de muzici diafane şi glorii. Chiar nu aţi auzit de muzica spaţiului?


Cu un doliu în colţ

iunie 24, 2007

Cu priviri iuţi am căutat inima de bucuria ei şi n-avea, dar în absenţa înţepătoare încă era pace şi încă trecea la pas duminica pe acolo. Nu-mi doream să mă întrebe cineva ceva, ca să nu bufnesc în plâns tocmai acum. De la un timp, lucrurile purtau etichete şi ecusoane, oamenii la fel, chiar eu aveam unul cu vârsta mea pe el, agăţat de memorie.
„Dă-te la o parte” spunea femeia, „dă-te să trec!”, iar eu mă făceam mic sub înjurăturile ei, dar nu mă dădeam la o parte. „Nu te uita ca tontu’ la mine, că sunt căruţele cu proşti la poartă şi te aşteaptă, grăbeşte-te…” îmi spunea, iar inima mea plângea de mama focului că pacea nu se dădea şi ei văzută, ei, femeii aceleia.
Apoi plecam irosit de atâta ură şi cu aripa cu un doliu în colţ. Aşa se vedea coţofana de aici: cârâia mereu în creştetul salcâmului, cu un doliu în colţ. Când am vrut să i-l rup, mi-a spus că ea este dumnezeul salcâmului. Pasăre nebună. Şi cu un doliu în colţ.
Aveam toate degetele de la mână încleştate pe gândurile de toate zilele, şerpuindu-le şirul şi pocnindu-le ca pe nişte bice lungi în aerul casant al unei zile geroase de anul nou. Dar nu mă dădeam la o parte, că mă ţinea Dumnezeu pe loc.

Iar când am adormit am visat că eram treaz în viaţa mea şi mâna dreaptă a lui Dumnezeu netezea un munte mare şi mi-l punea căpătâi. Eu puneam acolo fruntea, nu mai întrebam de ce, adormeam şi visam toate astea.


Pe aleile nedumeririi

iunie 24, 2007

Acum sunt străzi de mers şi inima o poate lua înainte, jucăuşă, sărind fără grijă într-un picior… Poate să cadă, bineînţeles, poate să cadă şi să se rănească de o piatră de dragoste, se poate murdări alergând prin frunzele mucegăite ale iluziilor. Dar sunt ambulanţe în toate colţurile, spui, subterfugii, refugii, ascunzători, gânduri gata să devină personale, intime…

Şi creşte minciuna pe preşul de la intrare, stă acolo de mult, ca un căţel credincios, din când în când mai ieşi să-i dai un os. Abia când se întoarce inima acasă, vezi că poate muşca deplin şi la fel de dureros ca un dulău adevărat. Şi-o oblojeşti, inima, şi plasturii se înroşesc şi ei de parcă nu s-a schimbat nimic. Doar tic-tacul e mai rar, mai sacadat, seamănă mai mult ca înainte cu un lătrat deznădăjduit.

E vremea să crească iarba, să acopere… Sau să cadă frunzele. Sau să mătur un pic şi să răstorn peste toate gunoiul. Vezi, dacă n-ai ascultat? Şi îmi trag perna sub cap. Liniştea începe să se viseze. E un copil acolo, în visul ei, înainte de a o lua înainte, alergând într-un picior pe aleile nedumeririi.

Când m-am ridicat de pe genunchi, toate erau la fel ca înainte. Într-un colţ patul încă nefăcut, în celălalt dulapul cu haine, poate doar biblioteca să se fi luminat puţin fiindcă era lângă geam şi afară răsărea soarele.