Dăruind, eu dobândesc

iunie 30, 2007

De la teorie la experienţă, drumul trece prin, sau pe langă credinţă? Apoi, cu ce coeficient afectează această credinţă faptele noastre şi exprimarea (mărturisirea) lor?
Fiindcă pacea e una singură, mai degraba o stare care nu se mai preocupă de valoare, fiindcă e pace… Valoarea presupune competiţie, pacea înseamnă lipsa acesteia. Eu aşa văd. Poate greşesc, dar am pace. Având pace, automat nu e competitor cu care să mă întrec, deci dau pace… Păstrez această stare doar făcând şi pe celălalt părtaş la ea. Dăruind, eu dobândesc. Nu?


Legea pe şoseaua veşniciei

iunie 30, 2007

Mă gândesc că avem un legământ căruia i-am subscris cu toată fiinţa noastră mai mult sau mai puţin literară (sau literală). În termeni juridici, am semnat un act care a fost emis în baza unei Legi divine. De obicei, vorbim despre litera şi spiritul unei legi. De ce n-am încerca să abordam tot aşa şi „Constituţia” Împărăţiei lui Dumnezeu, Scriptura? Fiindcă dorim să fim cetăţeni ai acestei Împărăţii, nu? Cu tot cu lucrările noastre…
Scripturile sunt Legea lui Dumnezeu, dincolo de orice îndoială. Cât inerent şi cât transcendent cuprind ele? Cât e principiu şi cât e aplicaţie la concret? Spiritul unei legi este dat de principiile care o inspiră şi o animă, iar litera determină fiecare sferă de acţiune într-un concret care, şi el, este descris în Lege.
Consider că noi toţi acceptăm şi ne-am angajat să respectăm Legea. Chiar s-o iubim… Atunci unde-i buba?
Eu nu am condus şi nu voi conduce probabil niciodată o maşină. Nici n-ar încerca vreodată cineva responsabil să mă pună să conduc, dacă vrea să respecte legea. A încerca să ies pe şosea la volanul vreunei maşini, ar fi moarte curată pentru mine şi pentru alţii şi aş încălca flagrant legea şoselelor. Motive independente de voinţa mea nu-mi îngăduie. Dar (încă mai) străbat lumea ca pieton. Legea are în litera ei prevederi speciale care mi se adresează mie, cu raportare la un concret imediat care e şoseaua. Nu acelaşi lucru se poate spune despre alţii care conduc. Ei beneficiază de o altă poziţie, mult mai periculoasă, datorită puterii pe care o posedă şi o „vehiculează”, putere care presupune prevederi legale deosebite şi un cod adaptat. În spiritul ei, legea este aceeaşi pentru toţi, litera ei este însă un instrument individualizat care presupune posibilităţi de interpretare şi de raportare personală conforme cu „puterea” fiecăruia. De aceea avem nevoie să ne raportăm în permanenţă la spiritul legii. El este avut în vedere de legiuitor încă înainte de a concepe litera acestei legi, şi este conţinut.

Scriptura vorbeşte despre un „legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţă.” (2 Corinteni 3:6). Da, este cu trimitere la eficienţa celor două legăminte. Apare însă un principiu: raportarea la litera Legii lui Dumnezeu se dovedeşte ineficientă datorită unei lipse omeneşti congenitale. Ne-am născut orbi, iar legea, oricum ar fi ea, nu ne este de folos decât ca să confirme handicapul nostru şi să ne excludă din trafic. A încerca să respectăm legea în toată slova ei, ar însemna să ne suim la volanul unei maşini şi să intrăm în cavalcada circulaţiei de pe autostradă, ceea ce ne-ar asigura moartea.
Dacă însă ne raportăm la spiritul care a născut legea, vom accepta să ne transporte cineva cu vederea întreagă. Dar „Toţi oamenii au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu!” Prezenţa în lege a prevederilor specifice circulaţiei automobilelor ne spune că există totuşi cineva cu vederea întreagă.
Noi, oamenii nevindecaţi şi neregeneraţi nu putem fi aceia. Înseamnă că e Însuşi Legiuitorul. Spiritul legii e acelaşi şi e singurul factor comun al celor două legăminte, dacă îl excludem pe om ca beneficiar. El, odată ajuns la volan, poate da viaţă bolidului din garajul fiinţei mele, eliminând şi încălcarea legii, şi riscul accidentelor mortale.
Iată pentru ce fel de înţelegere „literară” pledez eu. Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu pe limba noastră. Cuvântul lui
Dumnezeu e „viu şi lucrător, ca o sabie cu două tăişuri”. Un tăiş e litera, iar al doilea e spiritul. Laolaltă, ele pătrund şi lucrează în om.
Până la urmă, literalul este susceptibil de interpretări şi adaptări personale mai mult sau mai puţin subiective, fiind instrumentul omenesc de redactare a Legii Împărăţiei. Aşa cum unii merg pe jos, iar alţii conduc biciclete, atelaje, autoturisme mai puternice, sau mai încete, aşa poate diferi perspectiva asupra literei Scripturii. Dar nu va schimba litera în sine, şi cu atât mai puţin spiritul Legii, literarul ei. Dimpotrivă, se vor plia literei cu atât mai mult cu cât vor conveni spiritului ei, principiilor ei transcendente.
Aşa că pericolele de a-L înţelege greşit pe Legiuitor, de a tălmăci aiurea Legea şi de o aplica neadecvat, mai mult, de a încerca să-L supunem pe El vederii noastre marcate de handicap, sunt înlăturate când ne animă Spiritul care animă Legea..

Aplicând la discuţia noastră, eu cred că litera ne-a fost dată ca să ne înlesnească accederea pe şoseaua veşniciei. E adevărat că fiecare maşină are limita de viteză şi gabaritul, etc proprii, de a înainta. Dar la volan trebuie să fie Duhul. Litera, chiar asta ne cere: să-L lăsăm pe El să conducă. Şi ca să înţelegem bine asta, a fost tradusă pe omeneşte.
Spiritul însă este reflectarea principiilor divine. Este transcenderea literei. Este „literarul”. Este viaţa veşnică a literei. Slăvit să fie Numele lui!


Taina primilor paşi (6)

iunie 30, 2007

Veneau amăgirile. Se ştia în şcoală că eram un ciudat… Şi aveam un obicei zgomotos: oftam în timpul orelor. Oftam mereu. Parcă-l aud pe profesorul de matematică: „Ce-ai, Mărule, iar oftezi?” Aşa îmi zicea, „Mărul”… Mă trimiseseră ca reprezentant al şcolii la înfiinţarea unui crenaclu literar al pionierilor, undeva, într-o sală a teatrului. M-am ascuns cât puteam mai bine, în sala aia, dar mă simţeam tare important… Numai eu şi încă o fată din şcoala noastră. Şi culmea! Era sigura fată care-mi plăcea, din şcoală! La şcoală se făcuse, de asemenea, un cenaclu literar al elevilor, iar eu eram cel mai bun. Sau aşa îmi plăcea să cred. Apăruse şi un reportaj despre cenaclul nostru în revista „Cutezătorii”, cu poze… Tare eram frumuşel! Cu o cămaşă albă impecabilă, şi cu pulover verde, ca ochii… Mă admiram acolo, încântat de ideea că mă admirau şi alţii. Îmi plăceau prăjiturelele de genul ăsta, iar Satana e cofetar şef!
Apăruseră nişte antologii din versurile copiilor şi acolo îmi apăruseră primele texte publicate. Una dintre aceste antologii se chema „Zbor alb”. Era prin 1968, ori 1969, nu mai ştiu. Acasă mă rugam „fereşte-mă de cel rău”, iar acolo mă înghesuiam în braţele lui. Dulce mai era gâdilarea mândriei! Aşa începea căderea mea, acolo începea… Inconştienta jucare cu păcatul avea să rodească. Dar şi şcoala de poezie care erau cenaclurile, avea să dea roade…


Copacul

iunie 30, 2007

Dincolo de un defileu îngust se înălţa Piscul Văii. Mă tot întrebasem de ce-i spunea aşa. Aveam la mine o hartă amănunţită a zonei şi acolo tot aşa scria: Piscul Văii. Că până aici fusese doar o vale chinuitoare, cu hăţişuri şi crânguri bătute de tot felul de jivine, am văzut. Razele soarelui ajungeau la mine oblojite de parcă le-ar fi rănit spinii de pe marginea potecii… Dacă se putea numi potecă urma de cerb după care şerpuiam şi vesel şi trist, şi încântat şi nervos, imaginându-mi că o scăpare este posibilă, aşa cum trebuie să-şi fi imaginat şi cerbul acela hăituit de vânători reali sau închipuiţi.
Treceam, priveam, mai consultam harta, sau ziceam „ah!” după vreo zgârietură mai serioasă, şi mă amuza numele acesta, Piscul Văii. Eram curios: cum o să fie? Nu mi se părea, după altitudinea înscrisă pe hartă şi după relatările celor ce ajunseseră acolo, că era uşor de escaladat. Toţi îmi spuseseră că i-a ajutat cineva, cineva de-al locului, cineva special, parcă făcut din raze de soare şi spini, cum trebuie să fie, în esenţă, un cerb.
După ce am ieşit din văioagă, bandajat aproape în întregime, l-am văzut. Se înălţa, nu sfidător, ci aproape familiar… Cred şi eu, nu mai vedeam spinii, doar poteca. Se vedea că pe aici trecuseră şi alţii ca mine. Piscul Văii… Dar unde era călăuza? Toţi avuseseră nevoie de ea.
Spuneau că apărea aşa, deodată, după ce lăsai bagajele din spate şi îl strigai. Dar cum să las toate schimburile, uneltele, alpenştocul sau schiurile, sau bogata mea trusă medicală, bandajele şi alte alea? Că n-ai avea nevoie de ele, îmi spuseseră. Am abandonat schiurile, la urma urmei nu mergeam să mă distrez. Şi nici nu ştiu dacă acolo e zăpadă. N-am auzit că ar fi. Cică nu e anotimp. Se poate asta? Dar corzile sau alpenştocul, ori trusa medicală, nu. Le voi lăsa călăuzei la întoarcere, treaba lui, n-are decât să le dea altora, sau să le ţină. Apoi am strigat. Am strigat de am speriat păsările. Au zburat toate, găurind frunzişul de pe unde venisem. Am strigat de mai multe ori, dar nimic. E surdă călăuza asta?
Chiar nu ştiam ce să fac. „Laşi tot.” mi-a spus şi Vasile, care ajunsese acolo anul trecut. Vasile era prietenul meu. „Laşi tot şi strigi. Şi vine.” Parcă n-aş fi vrut… Tot, tot? „Păstrezi doar harta. E bună pentru întoarcere, când vei fi singur iar. Şi busola, să nu te rătăceşti.” Am dat jos bagajul. E adevărat, e mai bine fără el. Respir mai uşor si nu mă mai dor umerii. L-am desfăcut să-mi iau harta. Hai, şi spirtul. Pentru răni. Că n-o fi foc… Nu e greu, doar o sticluţă. De ce nu vine? Să arunc spirtul… Nici acum…? A, am uitat să strig!
– Gata!!!
Era lângă mine. Acum era lângă mine, aşa cum mi se spusese. Parcă din raze de soare şi spini. Iar în clipa următoare eram sus. Acesta era Piscul Văii…? Aici soarele era plin. Chiar în mijloc era copacul. Ştiam. Ajunsesem.

***
Era ca un pom de iarnă cocârjat. Nu mai văzusem aşa copac. Pe toate crengile avea bagaje. Schiuri, truse de tot felul, chiar şi corturi de campanie, sticle şi farduri, lingouri de aur şi pachete cu carne, arme fel de fel… Avea de toate. Erau şi bagajele mele acolo. Atârnau legănate de vânt. Fiindcă bătea vântul tare. Şi ce de oameni au fost pe-aici!
– Se cheamă Marea Uitării.
– Cine, copacul?
– Da.
– De-aia nu mai ştie nimeni despre el? Că nu mi-au spus…
– Păi dacă e al uitării, înseamnă că nu mai există. Nu?
Bătea vântul tare. Se pregătea de furtună. Dar era senin şi cald. Nu mai aveam ceas, rămăsese în bagaje. Nici bocanci şi nici haine groase. Dar nu-mi era frig. Erau în copac.
– Au fost mulţi pe-aici.
– Toţi au fost… Unii nici nu ştiu. Săracii… Să le spui tu când te întorci. Cine ştie, poate se hotărăsc să vină.
– Interesant… E aşa strâmb din cauza vântului, sau a bagajelor?
– Şi una şi alta. Şi din cauza rădăcinilor. Are rădăcini adânci, înfipte în pământ bun…
– Ce copac…! Cred că-i tare bătrân.
– De când lumea… Chiar dinaintea ei.
– Dacă ar exista o înţelepciune a copacilor, acesta ar fi regele înţelepciunii.
– Dar este…
– Atunci pot rămâne aici? Fac eu colibele.
– Nu acum, data viitoare. Mai stai?
– Da… Să văd copacul… Cât e de strâmb…! Dacă n-ar fi avut rădăcinile atât de adânci, n-ar fi rezistat, este? Cu toate bagajele alea pe el… Iar acolo, în vârf, e ceva, ceva ca nişte raze de soare şi spini… Tu… Eşti copacul?
În preajmă nu mai bătea vântul. Fusese şi Vasile aici. Acum era altfel, strălucea mereu. Cânta şi când l-au bătut. Şi ierta pe toată lumea. Nu se despărţea de hartă şi nici când mânca sau dormea, şi avea mereu busola la el. Mulţi spuneau că-i prost. Era prietenul meu.
– Voi sunteţi prietenii mei.
– Tu eşti copacul? Tu exişti…
– Da! Ţine minte. Hai jos, vin cu tine! Apoi uite harta. Eu sunt harta. Şi ţine şi busola, să nu te rătăceşti până vii înapoi. Eu sunt busola. Ţine minte… Eu sunt.


Cântarul

iunie 29, 2007

– Cântarul ăsta e defect, mi-a spus Maia într-o zi. Când să văd şi eu dacă am mai slăbit, e stricat. Acul arată invers, la negativ… Sigur am mai dat jos, dar el arată invers. Mereu arată invers. Nu vrei să vezi ce are?
Mă neliniştea această preocupare obsesivă a fetei pentru siluetă. De câtva timp aproape că nu mai vroia să iasă din casă, din pricina asta. Şi nu era grasă deloc, arăta chiar foarte bine şi era sănătoasă. Dar ce mă îngrijora cu adevărat era faptul că şi eu observam adesea tot felul de lucruri defecte în casă şi nu le puteam repara.
– Bine, bine, lasă, că mă uit… i-am zis. O să-mi fac timp. De parcă am cum. Nu pot face un cântar să funcţioneze ca lumea, dar pot face timp… Îmi veni să râd. Cam ce ingrediente mi-ar trebui?
– Nu mai râde, spuse ea, fă cântarul ăsta, mai bine.
– Mă uit, mă uit…
Un cântar obişnuit. Normal. Ca cei mai mulţi dintre noi. Alb, pe afară, cu uşoare urme de rugină în colţuri. M-am urcat pe el. Ciudat… Acul se învârti nebuneşte apoi se opri. Nu aveam nici o greutate. Dacă m-aş pricepe la mecanisme din astea… Umbra mi se profila pe peretele crem. Am coborât.
– E blocat. Ar trebui să facă aşa numai dacă s-ar depăşi greutatea maximă admisă de mecanism. Vezi?
– Da, aşa face.
Mă gândeam… Dar dacă atârnă de noi o greutate pe care nu o vedem…?
A doua zi, Maia a venit cu un cântar nou nouţ. Împachetat, cu bonul în cutie şi instrucţiuni în mai multe limbi.
-Ăsta n-are cum să nu meargă. Am renunţat la câteva lucruri importante ca să-l pot cumpăra. Uite.
Era o cutie albastră cu o dungă neagră în diagonală şi cu un cântar pe ea, agăţat parcă de zâmbetul unei femei frumoase, contorsionată suficient ca să crezi că n-are nici un gram în plus.
– Şi tu vrei să araţi ca asta…
– Da! E ceva rău în asta?
Se simţea iritarea în vocea ei.
A scos maşinăria, a aranjat-o cum trebuia, a verificat acul să arate zero şi a urcat pe platoul de cântărit.
-Na, că nici ăsta nu merge!
A coborât şi a urcat iar. Am privit atent. Acul, ca speriat,  a dat să plece, apoi s-a lipit brusc de marginea de la minus a ferestrei unde se citea scala. Zero era la mijloc.
-Ei, da ai slăbit serios! am râs eu. Hai să-l probăm.
Am luat cartea voluminoasă de pe noptieră, am închis-o şi i-am spus fetei, care se uita la mine urât de tot, să se dea la o parte. Am pus cartea pe cântar şi nu m-am mirat. Aproape jumătate de kilogram. Mai exact, patru sute optzeci de grame. „Nu se poate!” a strigat Maia. Am mai pus şi perechea de ghete de sub pat. Un kilogram şi două sute. Şi pres-papierul de pe birou. Un kilogram şi jumătate. Le-am dat pe toate jos. Zero.
-Merge! Mai suie-te o dată.
Aceeaşi poveste! Minus infinit.
-Hi! Dă-te, să mă sui şi eu. Extraordinar, şaptezeci şi şapte!
Am prins pisica şi am cântărit-o. Patru kilograme. Maia s-a suit iar. Minus infinit!
– Păi nu face aşa decât dacă-i defect. Numai când e prea mult, repeta fata, total debusolată.
-Ştiu.
E seară. Afară e seară altfel, o seară sperioasă, goală de ea ca un câine părăsit. Nu mai înţelegeam nici eu nimic.
-Cântarul ăsta nu e defect.
-Dar cum?
-Nu ştiu… Lasă-l acum. E târziu.
– Ne-am rugat împreună, în acea seară. Maia avea ceva pe inimă… Am simţit-o. Am discutat mult, până la urmă mi-a spus. Îşi luase o rochie nouă, „cea albă, cu volan, ştii…”, pe bani străini. Luase din fondurile adunate pentru ziua unei colege. Şi ne-am rugat iar, după mărturisirea ei. „Doamne, îţi mulţumesc că m-ai iertat şi că m-ai eliberat prin jertfa Fiului Tău”, a spus ea cu un uşor şuierat.
-„Acum hai până la cântar.” am îmbiat-o, arătându-i holul. Îl pusesem acolo, după uşă.
-Cincizeci! Am slăbit două kilograme?! spuse ea bucuroasă. Apoi, dintr-o dată speriată: „Dar nu mergea…”


Mireasa eternă

iunie 29, 2007

Venirea Mirelui se petrece într-un decor interesant: e târziu, afară este întuneric, iar fecioarele, şi cele înţelepte şi cele neînţelepte, dorm. Domnul Isus nu condamnă în nici un fel faptul că fecioarele au adormit. Doar îl constată, ca pe ceva cu totul normal. Somnul este o nevoie vitală a organismului uman. Ca şi a mânca şi a bea. Despre El Însuşi ni se spune de mai multe ori în Evanghelii că a adormit, sau că dormea. Dacă gândim aşa, atunci înţelegem că ceea ce s-a întâmplat cu toate cele zece fecioare a fost ceva absolut normal şi cu totul nevinovat, un răspuns cerut de condiţia comună de fiinţe cu viaţă. Adică un dat comun tuturor oamenilor: viaţa însăşi. O viaţă „adormită” în lumea întunericului.
Şi mai e ceva ce posedă toate cele zece fecioare: candelele. Adică instrumentul de produs lumină. Toţi oamenii duc cu ei aceste candele care se cheamă religiile lumii. Diversele credinţe care ar trebui să asigure lumina în care se poate orienta Mirele din cer şi cortegiul Său.
Mireasa eternă va trebui să aibă lumina aceasta. Ea vine dintr-o relaţie. Când fecioarele neînţelepte au constatat că nu au tot ceea ce este necesar pentru a-L întâmpina cum se cuvine pe Acela pe care-l aşteptau, au cerut tovarăşelor lor untdelemn. Adică exact ceea ce întreţine flacăra care asigură lumina. Ştim bine că, în Scriptură, untdelemnul simbolizează harul special primit de la Dumnezeu.
Fecioarele înţelepte nu au dat din ceea ce aveau ele. Harul nu poate fi împărţit, administrat şi gestionat de oameni şi nu e tot una cu deţinerea lui, aşa cum îşi închipuiau fecioarele neînţelepte şi cum îşi închipuie şi azi unele dintre bisericile creştine. Ele trebuia să meargă la “cei ce vând untdelemn”. Adică la sursa Harului, Treimea-Dumnezeu. Au fost acolo, de acolo au plecat, dar şi-au irosit, iresponsabile, combustibilul. Cum? N-au luat rezerva necesară. Unde le-a fost mintea?
(Am folosit sintagma „Treimea-Dumnezeu” fiindcă mie mi se pare clară aici, din forma gramaticală de plural „cei ce vând”, nu „cel ce vinde” folosită de Domnul Isus, o demonstrare a cunoaşterii Sale despre şi de Dumnezeu şi o pomenire a Întreitei Sale Fiinţe.)
Unii dintre cei ce citesc în mod superficial acest text afirmă că fecioarele înţelepte au dat dovadă de… egoism. Nu spune Domnul Isus “Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine.”? Aceasta devine o problemă numai dacă privim simplist şi unilateral. De fapt e vorba despre cu totul altceva. Nu avem de-a face cu o competiţie între cele două tipuri de fecioare. Cum spuneam, untdelemnul pentru candele înseamnă lumina harului… Ea reflectă şi asigură o relaţie corectă cu momentul venirii Mirelui şi cu prezenţa Sa. Această Lumină – care e însăşi Înţelepciunea – nu poate fi transferată. Nu e vorba aici de o competiţie, ci de imposibilitatea existenţei ei. De ce nu avem concursuri mixte, între carul cu boi şi tren, de exemplu?
Răspunsul e natura tracţiunii. Un om „tractat” de harul Duhului Sfânt al lui Dumnezeu nu va putea intra în competiţie cu un om „tractat” de interese personale egoiste, şi nici nu va putea dărui propria-i „dotare”, chiar dacă ar vrea. Aşa cum locomotiva nu va putea ceda motorul ei unui car cu boi. Deci tipul de interpretare nu trebuie să fie unul direct şi imediat, ci unul spiritual, care se hrăneşte cu această Înţelepciune.)
Toţi creştinii afirmă nevoia de Hristos. De aceea Împărăţia cerurilor se aseamănă doar, nu se identifică, cu cele zece fecioare. Toţi speră că vor deveni Mireasa Lui. Dar din toţi aceştia, numai aceia care n-au uitat să-şi asigure pe tot timpul “somnului” acestei vieţi, untdelemnul păstrat ca urmare a unei categorice determinări pentru Hristos, Îi vor putea ieşi în întâmpinare.
Spuneam că momentul culminant al desfăşurării evenimentelor prezentate în pildă este venirea Mirelui. Către acest moment se îndreaptă toate detaliile povestirii, este deznodământul-învăţătură al ei. Venirea Mirelui va avea loc ca urmare a plecării Lui la cer să ne pregătească un loc. Iar plecarea s-a petrecut ca urmare a încheierii misiunii Sale de răscumpărare, desăvârşită la cruce. La Golgota El a plătit preţul veşnic acoperitor care ne-a asigurat nouă untdelemnul. Darul Său de nuntă pentru Mireasa Lui este asigurarea “somnului” vieţii noastre. În prezenţa Sa şi la lumina fără sfârşit a candelei mereu aprinse care este credinţa în care arde Duhul Său, se întâmplă acest fenomen. Ca să avem acest Duh, el a plătit preţul, a înviat şi s-a dus la Tatăl pentru a ne trimite pe Mângâietorul, care este Duhul Adevărului.
Credinţa creştină care va face din “fecioarele” de azi, adormite ca în poveste, în “somnul” istoriei, nu este doar purtarea unei candele nefuncţionale, îndeplinirea unor forme şi ritualuri tradiţionale, afirmarea şi preţuirea valorilor şi a frumuseţii camerei de nuntă, ci flacăra vie a untdelemnului care întreţine arderea. Să spui “Hristos a înviat” şi să nu te intereseze momentul venirii Lui e un nonsens religios. Este momentul stingerii candelei.
Mai mult, sunt oameni care intră în sala de nuntă, trag uşa după ei, ca să nu intre celelalte surate. Desigur, acolo nici Mirele nu va putea intra… Auzeam pe cineva declarându-se creştin cu toată puterea sa. Şi afirma plin de convingere (oare câţi “creştini” nu fac aşa?) că “Numai noi suntem corecţi în religia noastră, poate şi catolicii (s-a gândit, probabil, că s-ar plictisi singur), ceilalţi sunt greşiţi cu toţii.” Un astfel de om şi-a ridicat propria lui cameră de nuntă unde nu primeşte pe altcineva şi închide uşa după sine. Mirele nu va putea intra acolo… De aceea spune: „Iată, eu stau la uşă şi bat…”
Dar să mă opresc din predici. Dacă va mai rămâne timp, poate voi scrie şi o carte de predici. Aş vrea să continui jurnalul. Însă oboseala revine. Staţi puţin să trec de ea… De ea şi de gânduri… Aşa…


El Se… este!

iunie 29, 2007

„De aceea poporul Meu va cunoaşte Numele Meu; de aceea va şti, în ziua aceea, că Eu vorbesc şi zic: „Iată-Mă!” Şi este!
Ca urmare, El Se… este pe Sine. Este Persoana care, rostindu-Se pe Sine, Se „este” pe Sine. Şi este o a doua Persoană, aceeaşi, de fapt, dar în acelaşi timp, alta, este Cuvântul. Între cele două Persoane are loc o Comunicare permanentă într-o desăvârşită părtăşie. Se aplică iar principiul divin al rostirii de Sine a lui Dumnezeu, care generează realitate: apare a treia Persoană, Duhul, care „purcede” de la celelalte două Persoane, ca urmare a Comunicării dintre Ele. Este Dumnezeu în plinătatea Sa. Obiectul comunicării de Sine a lui Dumnezeu e Dragostea (Dumnezeu este dragoste). Dragostea determina diferenţieri în transmiterea atributelor Sale către celealte Persoane, diferenţieri care fac Dumnezeirea desăvârşită, desăvârşit suficientă Sieşi. (de exemplu, răspunsul din partea Celei de-a doua Persoane la transmiterea autorităţii nu este autoritatea, ci ascultarea, datorită părtăşiei în dragoste). In mod similar şi bazându-ne pe revelaţia scrisă, putem înţelege care sunt caracteristicele fiecărei Persoane a lui Dumnezeu… Aşa, El poate fi Unul, dar în trei… Greşesc tare?