Când eşti sub foc încrucişat

Un bun prieten mi-a vorbit odată despre posibilitatea unei cărţi-interviu. Că, adică, atâtea chestii colorate mi-a fost dat a le vedea şi a le trăi până la cei aproape 50 de ani de amestecat culorile unui suflet pasionat cu neculoarea vieţii de zi cu zi, că el ar tot avea ce întreba, iar eu aş avea ce răspunde… Nu mă tem de întrebări. Nu m-am temut de ele când mi le puneam singur, nu mă tem nici dacă mi le-ar pune altcineva. Secretul e sinceritatea. Sinceritatea cu mine însumi în primul rând. Luciditatea uneori dureroasă a omului care a înţeles că miza jocului e mai mult decât ziua de mâine. Mai mult decât zilele în general. Miza e dincolo de un “a fi sau a nu fi” abstract, filozofic, patetic şi inutil, un „a fi sau a nu fi” din pâine, brânză şi roşii vara, slană cu ceapă iarna, sau locul de veci pe trei nivele…, e însăşi esenţa veşnică a făpturii umane. Fiindcă întrebările – orice întrebări – posibile în contingentul pământesc, sunt neglijabile şi cu răspunsurile… la pământ, atunci când înţeleg întrebările lui Dumnezeu. Căci în ultimă instanţă, întrebările mi le pune El.

Aşadar fiecare dintre noi caută răspunsuri. Tot felul de răspunsuri pe care le aflăm sau nu. Începând de la problema aparent minoră, dar vitală pentru unii: „cu ce-o să-mi cumpăr azi biletul de tramvai sau pâinea”, până la marile şi importantele întrebări filozofice asupra universului şi divinităţii, problemele pe care ni le ridicăm sunt născute şi vin din două părţi: unele dinspre pământul limitat şi fără speranţă, altele dinspre cerul deschis oricăror aşteptări.
„Îngrijeşte-te de Împărăţia cerurilor, şi pe cele ale pământului ţi le voi da pe deasupra!” mi-a promis Domnul meu. Aşa ţi-a promis şi ţie, dacă e şi Domnul tău… Şi rămân sub focul încrucişat al întrebărilor. Dar aleg răspunsurile.

Publicitate

Despre folclorul evanghelic

Da, folclorul rămâne folclor, atunci când vine din organismul intim al unei comunităţi, din qintesenţa ei, o reprezintă şi, de ce nu, o înalţă cultural, conferă mitului formă plastică, străluminându-l. În cazul subculturii evanghelice nu despre un mit este vorba, ci despre Marele nostru Adevăr.

Sunt texte care mă fac să plâng… De ce?
E hotărât că, pentru a-L onora pe Domnul pe măsură dragostei noastre pentru El, trebuie să-I dăm şi să mărturisim cu ce avem mai bun. Aşa cum credem, dacă faptele nu duc la mântuirea noastră, ci Harul Lui, trebuie să admitem că nici forma faptelor noastre nu au căderea să ne mântuiască. Aşadar trebuie să dispreţuim forma?
Atunci de ce ne-a înzestrat Dumnezeu cu simţuri şi talente? El, Cel desăvârşit, nu trebuie să ne ceară desavârşire? Parafrazez un text biblic afirmând că „nu ne-a fost dat nici un dar pe care să nu-l putem valorifica pe de-a-ntregul”. Domnul se uită la inimă şi dă mântuirea Sa, nu la faţa omului, dar oamenii privesc la noi ca să-L vadă pe El. Iar noi însemnăm totul: caracterul, telentele, faptele noastre şi forma lor. Mai ales forma: motivaţia, scopul urmărit, finalitatea… Dădeam undeva un exemplu: putem oferi cuiva însetat un pahar cu apă bună şi curată, dar mâinile noastre au negru sub unghii. Omul obişnuit cu igiena, refuză şi se repede la prima tonetă cu sucuri… Nu am nimic de reproşat unor oameni, tot respectul şi preţuirea, dar mă înfioară lipsa de discernamânt literar. Cu atât mai mult cu cât respectivul (lider) este un „formator de opinie” de referinţă pentru unii dintre credincioşii evanghelici. Sau depărtarea de matricea culturii romaneşti (şi îmbrăţişarea valorilor occidentale – americane, în special) a deformat perceperea valului de innoire a culturii evanghelice impus de noua realitate sociala din Romania?

Din nefericire sunt uriaş de multe exemple asemănătoare chiar aici. Multi lideri religioşi se proclamă poeţi şi au pretenţii de oameni de cultură, ba chiar pretind ca scriu bine literatură, punând alături de predică poeziile lor, ba mai mult, specuând „cultura” poetică a enoriaşilor pentru a-şi vinde cărţile. Nu de mult un astfel de predicator-poet mă prezenta ca „autor de poezie crestină cultă „. Că adică ar mai fi şi poezia incultă?! De fapt încerca să sugereze că ar fi vorba doar despre un alt fel de poezie decât cea scrisă de el, dar valoarea nu intra în discuţie. Valoarea formei, vreau să spun. Da, Domnul se uită la inimă ca să vadă valoarea pe care o pretinde El, dar oamenii se uită la valoarea pe care o pretind ei, ca sa vadă inima.

Ah, dar am început o pledoarie pentru ceva ce, de fapt, dorim toţi.
E clar că un creştin nu poate face „artă pentru artă”. Cum mai spuneam, pentru un creştin arta este un mijloc, nu un scop. Dar dacă mijlocul respectiv este inadecvat folosit, Scopul Se va atinge prin Sine, iar noi devenim responsabili de propriul nostru eşec. Pentru că Însuşi Scopul ne-a încredinţat mijlocul, şi mai mult, ne-a acordat valoarea Sa… E adevărat, artiştii sunt o minoritate într-o comunitate. Asta le conferă un statut oarecum privilegiat, de aleşi, dar îi şi expune unui recul al majorităţii care nu întotdeauna este pregatită, datorită unui mai redus simţ practic al lor (al atiştilor)… De aceea poate ca exista impresia de „artă pentru artă…”
Desi pentru mine e clar: arta este acel pahar cu apă oferit în Numele Domnului celui care are nevoie. Şi prefer să-l ofer cu mâinile îngrijite!

Dacă vrei o locuinţă splendidă

Dragul meu, ştiu cât de tare ţi-ai dorit locuinţa în care stai. Treceam pe acolo şi am admirat de departe ferestrele frumos luminate, încercând să mi te închipui aşa cum eşti acasă, liber şi cu zâmbetul pe buze. E adevărat că nu e aproape nimic mai important decât acest loc în care te poţi destinde şi odihni în ambianţa unei familii, sau pur şi simplu în căldura unei camere care să poată fi numită „camera mea”.
Stai uneori la fereastră şi priveşti afară cum vremea se zgribuleşte şi te întrebi dacă n-are şi ea o casă a ei… Ba da, te gândeşti, are şi ea locul ei, în universul acesta. Când se zgribuleşte, înseamnă că e nervoasă? Aşa, ca tine când eşti supărat. Probabil…
Dar de ce-ai fi supărat? Ai unde să te adăposteşti, împreună cu cei dragi… Ce lucruri frumoase ai primit anul trecut! Ai tot ce-ţi trebuie, eşti mulţumit. N-ai motive să te superi. Cât te-ai bucurat când ţi-ai cumpărat televizorul, frigiderul, sau după ultima zugrăvire. Ai ales singur modelul zugrăvelii, locul mobilei, al florilor şi al tablourilor… Draperia era cam scurtă şi a trebuit ajustată.
Când i-ai invitat pe prietenii tăi de ziua ta, ce ţi-au mai admirat cuibuşorul! E adevărat, se poate şi mai bine. Unii au vile cu o mulţime de camere aranjate de-ţi iau ochii.

Ţi-ar fi plăcut să poţi avea o astfel de locuinţă. Ce loc minunat de potrivit pentru a-ţi pune în valoare capacităţile de decorator! Dar aşa, eşti mulţumit cu ce ai. Încerci să nu mai în torci privirea, când treci pe lângă casa primarului. Nu e ea chiar ca a patronului fabricii de mobilă, dar e cochetă foc!
„Mi-aş fi dorit aşa o casă” îţi spui, şi treci mai departe. „Dacă aveam situaţia lor…”
Ultima dată când ai trecut pe-acolo, grădinarul ţi s-a părut cunoscut. Nu mai ştii exact cum arăta, dar îţi aminteşti că ai fi vrut să ai timp mai mult să vorbeşti cu el. Semăna cu un vechi prieten. Îţi propui ca mâine să te duci din nou, numai pentru ca să-l reîntâlneşti pe grădinar. Şi te duci.
El stă între straturile de flori, admirându-şi munca, aşa cum îţi admiri tu locuinţa. Îl priveşti şi îl strigi. „Hei, tu eşti?” Întâi te-a privit intrigat. Apoi un zâmbet mare ţi-a dat de-nţeles că te-a recunoscut. V-aţi îmbrăţişat. Lui îi tremura puţin vocea. L-ai invitat pe la tine şi a acceptat.
Când a venit, a adus o vază cu o floare splendidă. „Eh, nu e cine ştie ce…” ai replicat modest când ţi-a admirat locuinţa. „Ai auzit de Proiectul „Graţia?” te-a întrebat. Şi ţi-a explicat: „Eu şi familia mea ne-am înscris în proiect, am depus dosarul şi va veni vremea să avem cea mai frumoasă casă din câte există. Nu te interesează? Nu ştiu prea mulţi de proiectul acesta, sau nu li se pare adevărat.” Ai făcut ochii mari. „Cât costă?” ai întrebat. „Nimic. Nu costă nimic. Este aproape incredibil, dar este verificat.
Eu nu am dat nici un ban. Nimeni nu mi-a cerut nimic, sunt fonduri speciale pentru asta. Şi voi avea cea mai frumoasă locuinţă din câte există. Abia aştept să văd lumea de la ferestrele ei! Ce-i drept, îţi trebuie ceva… O cunoştinţă.
E musai să-l ştii pe şeful de proiect. Este o persoană minunată. Oricine se poate înţelege cu el.” „Ştiam eu…” i-ai zis. „Ştiam că trebuie să fie o condiţie. Eu ştiu pe altcineva de-acolo, un aghiotant, ba chiar mai mulţi… M-aş duce la ei.” „Nu. Pe alte căi e imposibil de obţinut locuinţă în Proiectul „Graţia. Numai dacă vorbeşti cu şeful. Cu persoana… Nimeni altcineva nu-ţi poate valida dosarul. Eu te pot sprijini rugându-l pentru tine. Dar asta e ceva ce pot face eu. E mai degrabă o încurajare a ta. Nu e puţin lucru să ştii că te susţin prietenii. Dar nimic nu se realizează decât dacă te întâlneşti cu el.”
Ai rămas pe gânduri. Vestea este cu adevărat extraordinară. Să ai locuinţa visată… Te hotărăşti imediat. Vei merge să te întâlneşti cu persoana aceea. Şi vei merge acum!

Dragul meu, nu e numai poveste, aceasta. Cineva ţi-a pregătit o locuinţă mai frumoasă decât orice vis al tău. Acest Cineva, Şeful acestui minunat Proiect care e Harul lui Dumnezeu, este Isus Hristos. El a promis: un alt om nu va putea. Numai Hristos poate face asta. Numai El a spus: „În casa Tatălui Meu Sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.” Ioan 14:2
El, nu altcineva, ţine cheia locuinţei noastre veşnice. A locuinţei unde nu va fi nevoie de soare, fiindcă El va fi soarele. A locuinţei unde vei admira întreaga veşnicie de la ferestre de aur. Eu nu pot decât să mă rog pentru tine. Şi mă rog mereu. Dar nu voi putea niciodată să te duc acolo. Nici nu am cum să-ţi asigur fondurile necesare asigurării locuinţelor slăvite. O astfel de locuinţă poate fi a ta. Pregăteşte-ţi, prietene, dosarul, pune-ţi acolo viaţa ta, şi hai să te întâlneşti cu El. Vrei într-adevăr o locuinţă splendidă?