O veste dureroasă

iulie 6, 2007

O veste dureroasă, azi… Marius şi Cristi vor să se retragă! Nu cunosc amănunte, dar bănuiesc motivele. De fapt nu pot fi diferite în esenţă de acelea care m-au scos pe mine din slujba de ziarist, acum 13 ani… Am fost însă mult mai puţin înţelept, sau… aşa a vrut Domnul. Eu am continuat să lupt până dincolo de limitele mele. N-am ştiut, sau nu am vrut să mă opresc. De fapt am făcut o înţelegere cu Domnul. „Doamne,” m-am rugat, „dacă e voia Ta să ies din lucrarea asta, scoate-mă cu mâna lui, căci m-ai adus cu mâna lui…”

Când m-a ameninţat cu desfacerea contractului de muncă pentru că ceream voie sa-mi îngrijesc sănătatea – boala începuse a se accentua, era de Paşte, în 1994 – nu a fost de acord să-mi dea câteva zile de concediu. Atunci am înţeles… Mai mult, mă chema la muncă în zilele de sărbătoare. Era răspunsul aşteptat. M-am dus la doctor şi am fost trimis urgent la spital la Bucureşti. Din acel moment nu am mai călcat în redacţie şi am fost pensionat de boală.
N-am iubit niciodată dictatura, snobismul agresiv, n-am înţeles niciodată nevoia de a controla totul, până la anularea personalităţii celorlalţi. Aşa că îi înţeleg pe Marius şi pe Cristi.
(Marius şi Cristi sunt doi tineri păstori.)


Iniţiala Tatălui

iulie 6, 2007

scan-nou-029.jpgCând eşti cu adevărat copilul lui Dumnezeu, te interesează mai puţin cum e El şi mai mult cum eşti tu. La Evidenţa Populaţiei eşti numit după numele tău şi iniţiala tatălui… El e acelaşi, nu Se schimbă, El are mereu surprize pentru tine şi pentru mine… Iar noi ştim asta, aşa cum fetele mele ştiau, de fiecare dată când mă întorcdeam dintr-o călătorie, să mă caute în geantă. Ştiau că le aduceam mereu ceva bun. Era bucuria mea, în primul rând. Nu renunţam niciodată la ea. Când ştiu că Dumezeu e mereu Acelaşi care vrea, poate şi doreşte să-mi facă surprize (harul Său acesta e!), ştiu să le accept, să le aştept, să le doresc. Problema nu e la El, problema e la noi. Noi ne putem schimba. Eu Îl pot îndurera. Îl pot ignora, ca şi când aş avea unde să mă ascund, cum s-a ascuns Adam…
Cine e tatăl tău adevărat? Ale cui iniţiale le porţi?

N-ai
ştiut?

M-am ascuns atât, că mi-au rămas doar iniţialele
să mă doară, ca pe un cal nărăvaş, zăbalele.
Să mă ducă din loc în loc, din când în când,
şi să mă-ntoarcă-ntr-un târziu în pământ.

Vedeam cum tremură împrejurul, timpul, cetatea,
vedeam cum se prăbuşesc în nimic întregul şi partea.
Cum tremură cerul în ceruri, cu tot cu Dumnezeu…!
De fapt, cel care tremura eram eu.

Îmi căram fiecare celulă la o groapă afară, ca pe ciumaţi,
fiecare dor, fiecare argint, din cei pe trădări număraţi.
Îmi voi duce şi iniţialele, una câte una, de mână,
cât de curând, la groapa aceea comună.

M-am prăbuşit înainte, chiar lângă picioarele Tale.
M-ai apucat şi m-ai ridicat încet, de iniţiale.
M-ai înfăşat cu ele, ca pe un os fracturat, în atele
şi mi-ai şoptit: „N-ai ştiut? Astea-s iniţialele Mele!”

Apoi, cel care tremura eram eu, eram eu, eram eu,
o barcă în legănare, dar bine legată de cheu.
Trupul meu era tot într-o clipire îndepărtată, ca un far,
dar nu mai clipea de durere, nu mai clipea în zadar.

Mulţi alţii, din ascunzători, numai în iniţiale,
ieşeau alergând, tremurându-şi rănile de la zăbale:
„aici, aici,” le strigam clipind, „aici, la cruce,
lăsaţi iniţialele să vă urce!

(poezie din volumul „Poema Iubirii”, apărut în 2001)