Tot respectu’ pentru Respectivu’

Azi l-am sunat pe domnu Respectivu’, ştab pe la USR (Uniunea Scriitorilor).
– Domnule, sunt Cutare.

Şi gata… O avalanşă de cuvinte se răsturna prin receptor, nici scuze, nici explicaţii, ceva ce încerca să mi se impună, să ma controleze, să mă dirijeze, în final, spre penitenţa nevinovatului cerşetor înaintea sacului cu galbeni. Că „noi avem dosarul, scrieţi excelent, va intra în toamnă, cu siguranţă, au plecat acum cei cu mai multă vechime, indiscutabil, desigur şi neapărat, al dvs. urmează…”
– Bine, dar data cererii aţi văzut-o? E din 2004…
– Unele dosare ajung târziu, scrieţi bine, am şi publicat ceva acum câtva timp, cred că Ăla sau Ălălalt, scriitori cu nume şi vechime, v-ar da recomandări serioase, măcar una…
– Bine, dar deja am patru, iar regulile cer trei, parcă… Nu mă pot deplasa, sunt handicapat fizic. Şi pe deasupra, nu-mi place să mă vâr pe gât oamenilor, stau în banca mea.
-A, da, ştiu, sunteţi preot… N-am ştiut amănunte. Daţi-mi numărul de telefon, vă caut eu, indiscutabil, desigur şi neapărat…
-Nu, nu sunt preot cum credeţi dumneavoastră, sunt creştin. Am făcut ceva teologie baptistă, dar n-am putut profesa niciodată datorită bolii. Faceţi ceva cu dosarul ăla?
-Indi…
-…scutabil, desigur şi neapărat!
-Sunteţi pensionar de boală…
-Da.
-Bine, vă caut eu.

Şi gata… A, uitasem să vă spun, dragi cititori, că membrii USR primesc pensie de la stat, ca toată lumea.

Publicitate

Puterea dedicării

Întotdeauna şi peste tot, strădaniile întru frumos ale oamenilor au fost supuse conjucturilor. Rareori, accidente ale istoriei au făcut să apară oameni deosebiţi, care au depăşit, prin viziunea şi talentul lor, epoca propriei existenţe. Accidente ?
Noi, creştinii, ştim că istoria este în mâna lui Dumnezeu, că singurul „accident” istoric, singura cu adevărat importantă revoluţie înaintea ochilor Săi a fost Persoana şi lucrarea Domnul Isus, şi că, indiferent de calibrul lui istoric, omul din totdeauna şi de peste tot nu poate fi decât sau credincios Lui, sau necredincios.
Nu sunt de acord cu teoria unora, cum că omul poate beneficia de mântuire invocând „circumstanţe” de natură culturală sau altfel, ori merite personale… Cineva nu înţelegea că unul ca Edison, care a descoperit becul, aducând astfel beneficii enorme umanităţii, nu va fi mântuit prin bec, ci prin credinţa în Hristos… Lumina becului nu poate înlocui pe Cel care a spus „Eu sunt Lumina lumii”. Care e utilitatea unui bec, atunci când se întrerupe curentul electric, fiindcă a secat apa care făcea să funcţioneze hidrocentrala ? De ce n-a făcut Edison, ori altul, să plouă la vreme, aşa cum a făcut prorocul Ilie, prin credinţă? Nu, darurile noastre pot fi sau nu, dar puterea reală a unui om o dă credinţa.
Şi ce, veţi spune, înlocuieşte credinţa capacitatea creativă şi munca asiduă a cuiva? Nu, sigur că nu. Dar credinţa face din ele dedicare. Iar dedicarea pentru Hristos este calea unică spre salvare. Şi de asta are nevoie omenirea! Şi de asta are nevoie sufletul omenesc.

Dedicarea pentru Hristos înnobilează actele noastre culturale şi le conferă perspectivă veşnică. „…oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru”, aceasta e o regulă. Dar… câţi slujitori au fost mari? Ce fel de reclamă e asta? Adevărul e că astfel de oameni n-au nevoie de reclamă. Dedicarea lor e reclama lor. Hristos e calitatea muncii lor. Marfa lor nu va purta eticheta “Edison” ci pe ea va fi văzut Hristos!

Mai vechii sau mai noii scriitori creştini, de exemplu, poartă marca aceasta.
Sunt o stare de spirit cu amândouă obrazele îndreptate spre aceeaşi sărutare de Tată, a Domnului. Sunt şi vor fi mereu. Nu vor putea fi niciodată separate… Sunt inimile siameze ale dedicării.
Dedicarea lui Costache Ioanid este aidoma dedicării lui Ioan Alexandru, înaintea lui Dumnezeu. Dacă amplitudinea personală a celor doi diferă la nivelul expresiei, în funcţie de dotarea creativă, de imaginaţie, experienţa de viaţă, sau alţi factori, suflarea aceluiaşi Duh blând şi subţire a erodat diferenţele, făcându-i pe amândoi slujitori.
Ca dedicare, fie că scrie epigonic, fie că-şi caută  cu obstinaţie originalitatea, scriitorul creştin ar tebui să fie mereu acelaşi. Formal, diferenţele sunt uneori supărătoare pentru unii sau pentru alţii, dar, când este chemat Numele Domnului, fie că vorbirea e românească, englezească, tibetană sau mai ştiu eu cum, clasică sau postmodernă, elevată, cultivată, sau din topor şi plino de cacofonii, El aude, indiferent de timp şi conjuncturi. Auzim şi noi răspunsul Lui?

Experienţa corectă şi alegerile corecte

Este acea experienţă care îl apropie pe om de Dumnezeu. Dar numai Scriptura ne prezintă o multitudine de caractere ale oamenilor care au avut experienţe corecte. Ei sunt tipuri. În cadrul unui anume tip de experienţă de viaţă putem include, în urma unor observaţii atente asupra lumii în care trăim, o mare varietate de oameni. În final, putem afirma că Dumnezeu este întreaga varietate a experienţelor corecte dintotdeauna şi de pretutindeni, însumate şi transcendându-le pe fiecare dintre ele, aşa cum orice întreg transcende partea. Şi mult mai mult, infinit mai mult. Experienţa individuală umană în forma ei terestră este fragmentarea în timp şi spaţiu, doar accederea în Etern îi confera fiinţei siguranţa corectitudinii experienţei sale şi îi deschide perspectiva asupra întregului…