Un morcov, un ou şi o boabă de cafea…

iulie 23, 2007

un-morcov.jpgO tânără a mers la mama ei şi a început să-i povestească necazurile prin care trecea, plângându-se că viaţa a devenit prea grea… Era obosită de atâta luptă şi conflicte. Imediat ce reuşea să rezolve o problemă, apăreau altele.
Fără să-i spună nimic, mama ei a luat-o în bucătărie. A umplut trei vase cu apa şi le-a pus pe aragaz. În scurt timp, apa a început să fiarbă. În primul vas a pus nişte morcovi, în al doilea, ouă, iar în al treilea, nişte boabe de cafea. Le-a lăsat să fiarbă în continuare, fără să spună nici o vorbă. După un timp a oprit focul. A pus morcovii într-o farfurie, ouăle în alta, şi a turnat cafeaua într-o ceaşcă . Apoi s-a întors spre fiica ei şi a întrebat-o:
– Spune-mi, ce vezi?
– Morcovi, ouă şi cafea…
Mama ei a luat-o mai aproape şi i-a cerut să ia un morcov în mână. Era moale… Apoi i-a cerut să ia un ou. L-a luat, l-a decojit şi a constatat ca era un ou fiert foarte tare. În cele din urmă, mama i-a cerut să guste din cafea. A gustat şi a zâmbit cu plăcere, când a simţit aroma. În final fiica a întrebat:
– Ce înseamnă toate astea, mamă?
Mama i-a explicat… Fiecare din aceste trei obiecte au avut de a face cu aceeaşi problemă, au fost puse în apă fiartă. Dacă iniţial morcovul era tare şi puternic, după ce a fiert a devenit moale şi slab. Oul cel fragil, cu coaja subţire, acum a devenit tare. Boabele de cafea au devenit sărace şi nefolositoare, şi-au pierdut savoarea. Însă au schimbat ceva, au schimbat apa în care au fiert, aromând-o şi dăruindu-i gustul lor plăcut….
– Care dintre ele eşti tu? şi-a întrebat mama, fiica. Când ai de-a face cu necazurile şi încercările, ce ţi-ar plăcea să fii? Un morcov, un ou, sau o boabă de cafea?

Prelucrare după „Însemnări din vale”


Poveste cu mine mâncat de zmei

iulie 23, 2007

Era odată ca niciodată un tânăr mâncat pe dinăuntru de zmei paralei pe care nu-i putea face să tacă decât dacă le umplea gâtlejurile cu alcool. Avea tânărul nostru un prieten, sau chiar mai mulţi, tovarăşi de pahare unul peste altul, toţi mâncaţi şi ei pe dinăuntru, dar verzi şi înfloriţi şi înfloritori pe dinafară. Aşa voia să arate şi el, tânărul nostru, ca o creastă de cocoş verde căţărat pe un morman de bălegar din ograda cu orgolii. Şi ce crezi că făcea el după ce începea cu al câtelea pahar, că restul le bause ieri? Predica!
Vorbea aşa de frumos şi pe din toată dinafara din Scripturi, că prietenii ramâneau blegi ca faţa de masă care, udată cu votcă şi plină de scrumul ţigărilor, rămânea să sc(he)aune în fundul vreunei spelunci.
Cita versete biblice şi bea mai abitir, ca să plătească amicii. Că erau ca vrăjiţi. Apoi ieşeau în aerul epocii de aur şi se întorcea fiecare la chiulul lui. Fiindcă desigur, erau în timpul programului, dacă nu-i apuca ora inchiderii crâşmei. Mare avantaj, că se născuse baptist… Ştia religia ca pe apa… pardon, votca din pahar.

Ce vreau sa spun? Că aveau idei şi visuri şi planuri mărete, mai ales tânărul cel ales (de mine)… Eu m-am pocait, dar a ramas amintirea să mă calce la dungă. Doamne, iarta-mă! Viorel, unul dintre prietenii de pahar, a murit la treizeci de ani. Şi ce frumos picta!tablou3a.jpg Am pe pereţii camerei gândurile lui colorate (în imagine).

Le mai pătează muştele şi le decolorează lumina. Apoi nu voi mai sti…
Valentin şi-a luat doctoratul în filozofie. E fericit cu a treia şi cea mai tânără dintre nevestele care i-au făcut fiecare câte un copil. Este ortodox (din cauza filozofiei), taică-său era legionar… El m-a cooptat în vara lui ’89, exact înainte de întoarcerea mea în biserică, într-un grup de luptă ilegală împotriva regimului, grup în care, cum aveam să aflu ulterior, cel puţin unul (din 5 oameni, adica vreo 20%) era informator. Umblau securistii după mine şi acasă, şi la serviciu… Poate că îmi voi cere şi eu vreodată dosarul de la securitate… Eu trebuia să mă ocup de tipografia clandestină. Făcusem rost şi de plumb. (Nu, nu ăla de care a murit dictatoru’).
Acum stau in fundul patului, rezemat de perne, că la masă obosesc repede, ronţăi un covrig şi mă spun.

Cimilitură? Răspunsul de citit pe răsturnate dedesubt? Gata. Am scris prea mult pentru azi. Nu mă mai ascultă degetele… Şi mai tre’ să şi corectez…


De ce sunt baptist

iulie 23, 2007

intoarcerea.jpgM-am născut baptist. Dar m-am făcut creştin. După ce, la 16 ani, am fost botezat baptist dintr-o grabă copilărească şi în nădejdea că botezul mă va feri de păcatul care începuse să mă devore, la 18 ani părăseam biserica pentru a mă afunda în experienţe inclusiv literare, intelectuale, bravam eu… Dar rigorile credinţei lipsind, am ajuns disperat de imoral. Mă dispreţuiam, îmi era dor de puritate şi de nădejde. Şi căutam iubirea fără margini din poezie, îmi închipuiam eu, încercându-mă în viaţa reală.

Ce a urmat? Dezastrul! La 28 de ani, devenit patetic de indiferent, datorită unui concurs de împrejurări, am fost rebotezat ortodox. Abia atunci a început să ţipe cu adevărat conştiinţa mea „baptistă”. Un an mai târziu îmi recunoşteam eşecul total al întregii mele alergări după iubire, înaintea lui Dumnezeu, la marginea unui pat de spital, beat şi dispreţuit, cărat cu forţa acolo de nişte oameni care mă urau.

Am căzut pe genunchi hohotind îngrozit şi am strigat din toate puterile, ca un animal ce ajunsesem, înainte să mă lege de patul ăla de spital: „Doamne, ăsta-i iadul. De aici numai tu mă scoţi!”

Şi El m-a scos. Mi-a arătat iubirea adevărată. Cine-şi împarte iubirea ca să aibă şi pentru Dumnezeu, dar mai întâi pentru mamă, tată, nevastă, copii, iubirea aceea totală şi disperată a inimii şi a gândurilor deodată, iubirea definitivă care duce la sinucidere ( acea sinucidere despre care vorbeşte Pavel când spune că nu mai trăieste el, ci Hristos), nu este vrednic de El.

Iubirea asta e aşa de ciudată, ca o poţi împărţi chiar cu propriile-ţi gânduri! Atunci începi să împarţi lumea în dogme, în loc de adevăruri, şi în mici libertăţi personale, în loc de ascultare de El.

La 31 de ani abia, după ce am încercat reintegrarea într-o biserică penticostală, am ascultat de gândul care-mi spunea: „Smereşte-te! Trebuie să lingi unde-ai scuipat!” şi m-am întors acolo de unde plecasem. Am fost reprimit în biserica baptistă. Dar nu eram al ei, ci al Domnului. Atunci au început suferinţele mele fizice. Dar tot atunci eram gata să le port. Fiindcă nu mai trăiam eu. Am început să înţeleg altfel. Că dogma omenească e una, iar regula lui Dumnezeu e altceva.

Interesant însă este faptul că regula divină se verifică prin litera Bibliei, oricând şi de către oricine ar citi-o cu bună credinţă. De-aia sunt baptist: fiindcă sunt creştin. Botezul meu a fost un legământ semnat de două părţi. Chiar dacă eu l-am călcat, fugind de Hristos, El nu poate fi necredincios: m-a adus şi mă ţine în Hristos. Fiindcă acesta era legământul.