Vioara

iulie 4, 2007

vioara1.jpgDe ce mi se întâmplă toate astea? Dacă n-aş sta aşa, cu fruntea în palme şi copleşit de întrebări, aş rezolva ceva? Nu cred… Doar că m-aş amăgi ca mai înainte, când lumea curgea înveşmântată în semnificaţii false, cu totul nesatisfăcătoare, parcă bolnavă… Înainte, când n-aveam vioara…
Dacă m-ar vedea, prietenii ar spune că m-am prostit. Mai e şi coarda asta ruptă a viorii, iar azi e duminică şi-i închis peste tot… Când a plesnit, parcă a explodat ceva în mine. Când a început totul? Ocoleam astfel de stări căutând sensurile muzicii şi încercând să trec dincolo de ele, într-un imponderabil care înlocuia senzaţia de greaţă şi părăsire pe care mi-o lăsau clipele. Cântând, eram altul, mă admiram în fiecare sunet, mă împlineam. Dar acum…
Dacă ridic privirea, tânărul de acolo care se holbează la mine ar zâmbi. Aşa a făcut acum cinci minute. Se amăgeşte şi el… Cred că el se hrăneşte cu cartea aia pe care o studiază puţin ostentativ, cam cum port eu vioara în tocul ei pe stradă. Acolo, în cartea aia cred că e imponderabilul lui. Dar are un zâmbet altfel, simpatic. Când i-am întâlnit privirea, am început să gândesc. Oribile gânduri… Dar am muzica… Ce-i drept, până mâine n-am ce face… Trebuie să trăiesc cu senzaţia asta amară a inutilităţii fără speranţă.
„Bună ziua” a zis, dar n-am vrut să mă uit. „Se poate?” Şi fără să aştepte răspunsul s-a aşezat lângă mine pe bancă. „Vă doare capul? Am eu ceva…” Era culmea! Nesimţitor şi arogant… Dar ce îl face să fie aşa? Iar mie mi se părea simpatic! Cum priveam în jos, vedeam pantofii lui atât de bine lustruiţi că se zărea urcând o furnică. E posibil să plouă, s-a înnorat. Este umbră peste tot. Se zăreşte şi un colţ al tocului viorii, verde, altfel decât iarba. Mi-a băgat un flacon cu pastile sub nas. Nu, mulţumesc, i-am zis. Un „nu” destul de apăsat ca să înţeleagă că era ceva general, că doream să fiu singur. „Dar Dumnezeu nu vrea să fim singuri.” Aşa a spus. Credea că mă impresionează? Câte n-aş fi putut să-i spun… Dar n-o să-i răspund, poate pleacă. De unde a ştiut ce gândesc?
„Scrie aici că celui ce n-are i se va lua şi ce are.” Of, ăsta n-o să tacă şi n-o să plece. Dar, cum adică? „Ce-aţi spune dacă aţi rămâne fără vioară? Dacă n-ar mai exista viori pe lume?” Simt că pălesc. M-a lovit unde mă doare cel mai tare. „Ai tu altceva?” am răbufnit eu, încercând intenţionat să-l jignesc. Nici nu a observat tonul meu. Părea destins şi sigur pe sine şi asta mă enerva. Avea însă ceva ce mă atrăgea, ceva ce nu mă lăsa să mă ridic, să-mi iau vioara de jos şi să-i întorc spatele.
Nu mai ştiu exact ce a zis. Toate sunt acum învălmăşite, unele frânte, altele oblojite, mă simt ca un pacient după o operaţie grea. Parcă mi s-a extirpat o tumoare. Ochii lui strălucesc. „Ştii,” zice, „vrei tu cartea asta?” „Da…” Când am ajuns sa ne tutuim? Dar e bine. „E târziu…” Când plecăm privesc la tocul verde al viorii ca la un sicriu care se îngroapă în umbră. Treptele sunt chiar în faţă. Când am venit nu le-am văzut…

Reclame

Feşele

iulie 4, 2007

nor1a.jpg

Zile de vară glisate trist şi monoton pe sufletul încovoiat. Caut ceva de mâncare în aşteptarea asta, singura stare înfoiată din ultima vreme. Sunt ca cineva care a pierdut ceva la care nu ştia dacă ţinea cu adevărat, poate ceva dureros, dar atât de personal, că a lăsat un loc gol acolo unde greu mai pui ceva la loc. Numai Dumnezeu mai poate umple griul cerului rămas neacoperit. Poate că altundeva plouă, poate că acolo cresc ierburi şi pomi, acolo poţi vorbi deschis despre relief. Aici numai ţânţarii mai bâzâie şi înţeapă… Te scarpini până dă sângele şi se face rană urâtă, de te întreabă vecinii ce ai păţit la picior.
Nu vreau să pierd aţa cu care am legat feşele. Dacă o pierd şi pe ea, chiar ca am trăit degeaba. Cormoranii scormonesc în baltă după peşte. Nu vor să piardă balta. Dacă nu mă credeţi, pierdeţi-vă minţile. Eu am feşele astea despre care ştiu cât de feşe pot fi. Opresc sângerarea rănii de la picior… Şi zilele explodează, unele, altele doar fâsâie pe lângă mine, ca nişte aşteptări ale unui anotimp mai colorat. Au mai rămas feşele. Şi rana de la picior, care uneori doare… Uneori.