Prayer was falling on a platform

iulie 27, 2007

ioan-alexandru.jpgin memory of the poet Ioan Alexandru

It wasn’t winter, it was no winter at all…
Maybe only cold people whitening their eyes towards you.
And their eyes were turning into long icicles aimed at you.
I didn’t even know what to tell you first:
melt them, face them the blaze of your heart.
But you were writing a poem on a platform.
Just like a passenger taking out his ticket, you made up yours.

Like in a dream, it was a bit of evening and it seemed
we had actually arrived somewhere: “Let’s stop!” you said
untying your hands in a prayer. “I will go no farther.
The world is heavy and the letters have tired.”
And the light was running dry all around,
the station was running dry of wagons
and the seconds were draining in the big blind clock.
I remembered the silence applauding
and saw angles walking all around you.
It wasn’t winter, it was no winter at all.

You worked, getting in and out the house of bread –
it was there that you kept your words.
But this wasn’t very easy to see
for there was so much smoke, there were so many people
in the station. And none had time to check your ticket.
They just grabbed a crust of bread and left,
with your prayers humming all around them like a swarm of bees.
There was a short winged waiting awaiting for you
and the roar of the hour slowly turned into silence.

There was an ocean under your feet, an ocean
growing deeper and deeper, with a multitude of sentences in it.
Some were like condors others like seagulls.
They were coming after your love. Who said
you were in a railway station? “How many are we?” you asked.
“Well, it’s you and him and him and…Me” came the answer.
“This is good!” you said. And it was evening, always evening;
day after day, hour after hour, it was evening.
“In the evening, I pray.”
And the snow began to fall on the platform.
No, it wasn’t winter. It was no winter at all.

Translated by Andreea Luncan


From „The Kingdom’s Windows” (2006)

iulie 27, 2007

ferestrele-cop.jpg***
I like October by accidents.
How do the invertebrates dream in Autumn?
I looked at my watch,
then I cut off the green out of the leaves
and the cathedrals out of the wind,
just for my sake.

You can believe whatever you want.
When the sun is rising in October,
it steps into accidents first
and calls them by their names,
then I like it.
Isn’t it so, Lord?

***
Yes,
a nameless quietness fills up the frontiers
within which my unworthiness cries out.
Maybe that’s why I tell my name to it
when I wish no more
we were together
or when I tire
to bear myself.

With my own hands
maybe I gather what’s left
of the shiver of the aspen tree,
every evening.
I open the box with hearts
to look for mine inside
and I cannot find it,
and I know not
what it is that hurts.

My Lord,
last night I was wearing mysterious pyjamas,
while I was dreaming blue angels
and breaking the wine
into thousands of thorns,
into thousands of wounds,
into thousands of bread pieces,
into the transient thousands.

Translated by Camelia Luncan


From „With face to cross” (1994)

iulie 27, 2007

***
If you’re tired of reading just go home.
It’s late and you haven’t yet bought meat and bread and vegetables
or tears for the existential dressings.
How false the day is when it ends as if it had been something other
than a chapel where you forgot to take off your hat
and someone pulled you discreetly aside
“Mr., please, you know. . .!”

The false day, lived as if by another
more stupid, more lazy than you
who has usurped your name, your body, your feelings.

Translated by Camelia and Andreea Luncan (with suggestions in English by Luci Shaw and Jeanne Murray Walker)

***
At the edge of the world
called neighborhood a petal
is crying for water
a kid has lost his cap
the future stopped working
somewhere between
tomorrow and the rest of them.

***
On the expecting sidewalk
the garland of the cross is growing
you pick it up and slowly
it becomes all that you have
and you don’t understand
how come so suddenly
the sky has cleared.

***
Without knowing I crossed over an angel tonight
my shoulders are white and soft
with his wings. Tonight I’m another
and the palm of the cross drops a tear
on everything. And all the things walk slowly,
and are almost talking to one another.

***

Look the temptations are marching
through the capital of my sight
they are enticing, so alive and so transparent that
you could almost see through them
prince atom beheading the poems.

***
And it’s like I put on a new
conselation each morning
when I go to take the tram
tugging at my shirt
as if it were a vision of heaven.

Translated by Andreea Luncan


Povestea unei poezii

iulie 27, 2007

Scâncea aerul sub nori, noaptea se-nghesuia să mai apuce un pic de lumină de ziuă, roţile scrâşneau obosite de atâta drum şi mal de ape, şi noi… Un grup răsleţ în gara aceea gălăgiosă şi înfrigturată… Era sfârşit de noiembrie. Poetul, Ioan Alexandru, căci nu aveam ochi şi mai ales urechi decât pentru el, a coborât din tren printre cei dintâi. Ne-a aşteptat să ne adunăm împrejurul lui pe noi ceilalţi. Înalt, cu un pardesiu alb, lung, parcă oficia un cult secret într-o iarnă copilă încă, ruşinoasă parcă, fără zăpadă, un templu de început sau de capăt de lume… Eram pe peronul gării din Timişoara, era în anul 1992. (Mulţumesc, Mihai, că mi-ai adus aminte). Că eu nu-l mai reţin decât pe el şi votarea aia care avea ceva legături cu el… Ei, chestii politice!
După ce ne-a văzut pe toţi acolo, a spus: „Să ne închinăm!” Nu voi uita niciodată glasul acela ca un ţignal de tren între alte ţignale de tren înălţând acolo, fără niciun un fel de jenă, de teamă sau vreun alt fel de reţinere, la abia trecutul colţ al ieşirii din muţenia comunistă, o rugăciune adevărată, patetică aşa cum numai el o putea intona, şi caldă, fierbinte de tot, pornită direct din bătăile inimii lui. Nu, n-am să uit… La câtva timp după aceea am scris poezia de mai jos. El nu a văzut-o niciodată, dar ea l-a văzut pe el… Poezia, de ea spun.

Dar să ne amintim de el…


Pe un peron ningea cu rugăciune

iulie 27, 2007

snow1.jpg în amintirea poetului
Ioan Alexandru

Nu era iarnă, nu era nici o iarnă…
Poate doar oamenii reci
albeau privirile lor către tine.
Se făceau ţurţuri mari privirile lor
îndreptate spre tine.
Nici nu ştiam ce să-ţi spun mai întîi:
Înfruntă-le cu dogoarea inimii tale, topeşte-le.
Însă tu scriai un poem pe un peron.
Aşa, ca şi cum şi-ar scoate călătorul biletul,
tu ţi-l compuneai pe al tău.
Se făcea că era cam seară
şi că, de fapt, ajunsesem undeva.
„Să ne oprim” ai spus
dezlegînd mîinile într-o rugăciune,
„eu nu merg mai departe,
lumea e grea şi literele au obosit.”
Lumina seca împrejur, seca de locomotive gara,
clipele secau în ceasornicul orb.
Îmi aminteam aplauzele tăcerii
şi vedeam îngeri dîndu-ţi ocol.
Nu era iarnă, nu era nici o iarnă.
Intrai şi ieşeai din casa pîinii trebăluind.
Acolo îţi ţineai cuvintele.
Dar asta nu se vedea prea bine,
că era fum în gară, era lume, nimeni nu stătea
să-ţi controleze biletul, luau cîte un coltuc şi plecau
cu rugăciunile tale zumzăind în jurul lor
ca un roi de albine.
Te aştepta o aşteptare scurtă şi avea aripi
şi se făcea din ce în ce mai cuminte vuietul orei.
Se adîncea un ocean sub tălpile tale,
cu multe propoziţii. Unele ca nişte condori,
altele ca pescăruşii. Veneau după dragostea ta.
Cine a spus că erai într-o gară?
„Cîţi sîntem?” ai întrebat.
„Păi, tu, el, el şi…Eu!” ţi s-a răspuns. „E bine!”
Era seară, zi de zi, ceas de ceas, era seară.
„Eu, seara, mă rog!” Şi pe peron a început să ningă.
Nu, nu era iarnă. Nu era nici o iarnă.

vedeţi aici versiunea în limba engleză a acestei poezii

sau aici…

unde se pare că e… de vânzare!


Beţaleel, etalonul pentru un artist

iulie 27, 2007

„Când Billy Graham a auzit pentru prima dată despre ideea unei biblioteci, nu a fost foarte încântat. Spunea că nu vrea să aibă de a face cu nici un fel de monument care să îi poarte numele, pentru că întreaga lui viaţă el a înălţat numele Domnului Isus. Numele Billy Graham nu se află pe clădirea în sine….”

80_1.jpgBeţaleel şi lucrarea lui, sculptură de Liviu Mocan

Citeam ştirea despre biblioteca Billy Graham şi mă întrebam, gândindu-mă la mine şi la cărţile pe care este numele meu: „Doamne, oare nu e greşit să apară pe ele numele meu, şi nu numele Tău? Vă spuneam la un moment dat că privesc blogul acesta ca pe un muzeu… E bine, oare? Apoi mi-am adus aminte de Beţaleel, meşterul ales de Domnul şi indicat lui Moise pentru împodobirea lucrărilor Cortului Întâlnirii. Am recitit textul din Exodul 31 care sună aşa:

„Să ştii că am ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări, i-am dat putere să născocească tot felul de lucrări meşteşugite, să lucreze în aur, în argint şi în aramă, să sape în pietre şi să le lege, să lucreze în lemn şi să facă tot felul de lucrări. Şi iată că i-am dat ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan. Am dat pricepere în mintea tuturor celor ce sunt iscusiţi, ca să facă tot ce ţi-am poruncit: Cortul Întâlnirii, chivotul mărturiei, capacul ispăşirii…”

Şi nu mi-am mai făcut probleme. Frumuseţea are, e adevărat, un nume. E adevărat că ea „a salvat lumea”, cum spunea Dostoievski. Frumuseţea e cea care porunceşte. Eu am priceperea de la El. De la Frumuseţea aceasta care porunceşte. Dar iscusinţa mea are un rost: să facă tot ce porunceşte Frumuseţea. Dacă El îngăduie supravieţuirea numelui meu, ca şi a numelui lui Beţaleel şi a ajutorului lui care au fost amintiţi de Însăşi Cartea, atunci de ce mi-aş face probleme? Ştiţi ce e interesant? Lucrarea acestui om nu mai poate fi văzută, evaluată, comparată de ochii noştri, dar numele lui ni se aduce la cunoştinţă ca al unui om foarte priceput, inspirat de Duhul Domnului, deja expus ca etalon. Eu mă raportez la acest etalon: se poate spune şi despre mine că mi s-a dat Duh pentru lucrarea mea? Atunci un nume deja există. Deci atenţie: când deschideţi o vreo carte de-a mea, sau chiar blogul acesta, amintiţi-vă nu de mine, ci de Beţaleel. Dacă etalonul pentru Frumuseţe este Hristos, etalonul pentru arta mea, iscusinţa mea, meşteşugul meu, îndeletnicirea mea, este Beţaleel. Iar cu numele meu, facă Dumnezeu ce-o vrea!