Păreri despre lumea blogurilor

Recent, în lista noastră de literatură „Cuvinte la schimb„, pornind de la pomenirea unui articol al Ruxandrei Cesereanu, ale cărei păreri le găsiţi aici:

„Lumea blogurilor este fascinantă (…) pentru că reintroduce carnavalul şi carnavalescul. Foarte puţini stăpâni de blog îşi dau numele real, majoritatea preferă poreclele, pseudonimele, măştile. Este o lume a identităţilor protejate, pe de o parte, ori renegociate, pe de altă parte: identitatea nu mai este una singură, subiectul devine multiplu. Marchiza polemizează cu valetul, contele cu majordomul, poetul cu inginerul, studentul cu rectorul, şi tot aşa. Carnavalul presupune, să ne reamintim, un timp al exploziei şi al desfătării, dar şi unul al exorcizării, în care ierarhiile sociale, politice, religioase, culturale nu mai contează.
Lumea blogurilor rediscută, de fapt, ideea de confesional, de spovedanie. Nu mai este nevoie de un duhovnic tipic, cu anteriu, întrucât blogurile au devenit, în anumite cazuri, locuri de auto-spovedanie.
Nu în ultimul rând, apoi, lumea blogurilor alcătuieşte o uriaşă, încăpătoare canapea psihanalitică. Jurnalele de pe bloguri sunt în cele mai multe cazuri fie defulări, fie refulări cu urmări destul de vizibile.
Aceste tendinţe, toate împreună, carnavalescul, confesionalul şi canapeaua psihanalitică din imperiul deja molipsitor şi drogadict al blogurilor (BlogNeverLand) depinde de două tipuri de făpturi: de exhibiţionişti şi de voyeuri. Şi, indiferent că ne convine sau nu, într-un fel sau altul fiecare din noi trebuie să optăm pentru unul din aceste roluri. Hélas!”),

a avut loc următorul schimb de replici:

I.P. Ca să fiu sincer, pentru mine blogul e mult mai mult decât atât. Dacă ar fi doar atât, m-aş simţi penibil. Refulare? Da, într-un sens… Dar nu exhibiţionism sau voyeurism… Blogul e o experienţă ca toate celelalte. Omul se înscrie acestei experienţe şi din fiecare asemenea înscriere iese ceva deosebit. Dacă el (sau ea) e un exhibiţionist(ă), atunci da, autoarea are dreptate. Dar nu putem generaliza şi în niciun caz aşa categoric cum se pronunţă ea.

R.B. Da, împărţirea făcută de Ruxandra Cesereanu sună categoric. De altă parte, nu pot să reduc “exhibiţionismul” la sensul pe care cultura noastră i l-a conferit. Din latinescul “exhibitio, -onis” au englezii al lor “exhibition”, folosit pentru expoziţia de artă, de exemplu. Dacă mergem pe această breşă etimologică, atunci tu, pe blogul tău, faci să se vadă – “faire voir” – ceea ce gândeşti, ceea ce creezi, ceea ce eşti, în toată goliciunea sincerităţii tale sufleteşti. Nu este aceasta “exhibitio”? Etimologic vorbind, eşti un exhibiţionist, unul care arată, prezintă, furnizează exemple, reprezintă, unul care (se) expune, (se) dovedeşte. Se dovedeşte prieten, nu duşman ca în “pro fratre hostem exhibuit” – în loc de frate, duşman s-a dovedit.

Nu ştiu, statistic vorbind, câţi dintre cei care au bloguri personale vin cu numele adevărat, aşa cum faci tu. Cu siguranţă că cei mai mulţi vin cu pseudonime, cu măşti, ca-ntr-un carnaval. Şi mai sunt şi alţii care caută să te fure, scriu în numele tău. N-ai vazut blogul lui Liiceanu de pe wordpress? Incă acolo au fost destul de cinstiţi că au scris că Liiceanu nu are nicio legătură cu propriul blog. Dar se întâmplă şi chestiuni mai urâte. C’est la vie… C’est la guerre…

C.L. Pe lângă aspectele pozitive pe care le poate avea un blog, …nu pot să mă abţin să nu mă întreb dacă nu vom deveni, într-un final sau într-un mai târziu decât acum, fiecare un blog-maker, cu site-ul nostru, cu articolele noastre, cu ideile numai ale noastre, cu întrebările noastre şi ne vom întrece în blog stats, uitând să ştim de noi, să fim noi.

Mă întreb dacă nu cumva se va reduce tipul de interacţiune între oameni, care vor socializa mai mult cu cei care pun comments decât cu altii şi se va tinde spre dialog om-om, în loc de dialog în grup. Sigur că are beneficii şi dialogul om-om, însă când acesta devine predominant… mă face să mă întreb…

Publicitate

Scrisoare veche către un prieten tânăr

Iubeam enorm să citesc şi să scriu.
De fapt, nici nu prea făceam altceva. N-am fost niciodată un om de acţiune, unii se nasc pentru virtual. Visarea, contemplarea, au şi ele rostul lor. Morile de vânt macină totuşi, chiar dacă se hrănesc cu aer. Sunt şi ele acolo, în economia divină, poate doar pesimismul e de condamnat, dar şi acesta poate fi convertit în ceva pozitiv prin credinţă.
Nu ţi-a cerut nimeni să schimbi lumea, nici n-ai avea cum altfel decât schimbându-te pe tine, modul tău de viziune. Lumea e a lui Dumnezeu şi cel rău tinde în permanenţă să-I uzurpe autoritatea în vieţile noastre.

Nu spun că e cineva scutit de lupta care se da în el însuşi, eu am fost unul din cele mai încercate astfel de câmpuri, până am înţeles că trebuie să mă decid de partea cui sunt. Apoi am putut privi şi suporta sângerosul război aproape impasibil, uneori total nesimţitor la pierderile de element vital care era absorbit de pământul care eram, doar pentru a curge iarăşi, la o nouă confruntare…
Am fost nefericit cât timp am observat amănuntele… Realitatea, esenţa, este dincolo de ele. Fatiţa mea, la 15 ani, îi spunea admirativ surorii ei mai mici: „Ce ochi albaştri ai!” Ea observa amănuntele. Amănuntele începeau să o devore. Cel rău ascunde cel mai uşor în el, amănuntele. Important e cum vezi şi ce vezi, nu ce culoare au ochii! Fac şi un pic de literatură acum, un pic de „proză”, cum spunea monsieur J., dar numai fiindcă ştiu că-ţi place. Şi mie îmi place pentru că mă provoci. M-aş bucura să continuăm joaca asta…

Vremurile sunt ale lui Dumnezeu. Noi doar le trăim. Intrăm în ele şi acolo arătăm ce suntem şi cum devenim. Dumnezeu asta vrea sa vadă, şi fie credem, fie nu, acolo suntem obligaţi să ne manifestăm. O facem zi de zi, ceas de ceas, sub ochii Lui, „cu inima de mână”, cum spuneam într-o poezie. Da, poate ai dreptate să te îngrijoreze mersul spre dezastru al lumii, dar nu e nimic confuz decât atunci când confuzia stăpâneşte ochii noştri.
Crede-mă, am ajuns să nu mai pun preţ pe multe lucruri, iar ultimul lucru la care am renunţat a fost acela ca eu aş însemna ceva, sau că aş mai putea face ceva… Bine, vei spune, dar la tine e o situaţie specială…

Ascultă-mă cu atenţie, toţi avem, ba nu, toţi suntem situaţii speciale, înaintea lui Dumnezeu. Fiindcă „toti oamenii au păcătuit”, fiecare în felul lui.
Trebuie să faci aşa cum face Dumnezeu, este singurul lucru cu putinţă: treci peste, cum spunea Wurmbrandt, de când a murit Hristos, adică din veşnicii, păcatul tău nu mai există. Altfel, în moartea ispăşitoare a lui Isus crede Dumnezeu, dar tu nu, făcând-o astfel doar o vină în plus pentru tine… De aici se trag singurătatea, lipsa de comunicare… Fiecare este apăsat, redus de păcat la un sine hidos în care se oglindeşte. Şi acolo fiecare vede oglindindu-se, vremurile. Adică păcatul lui şi al altora.

Fiindcă lumea reală este altfel, lumea reală este una singură, aceea făcută de Dumnezeu, care a creat-o şi apoi a văzut „ca toate lucrurile erau bune”. Să fi reuşit Satana să strice bunele întocmiri ale Domnului? Da, atâta timp cât ele vor fi văzute prin subiectivitatea alterată de păcat a omului. Pentru că astfel a ales cel rău să atace. El e tatăl minciunii. Adică tot ce ne prezintă el, realitatea a cărui stăpân este el, este o minciună.
Să luăm ceea ce frământă cel mai tare pe tineri: sexul. Dumnezeu a creat o pereche de oameni, nu de îngeri. Adam şi Eva au avut aceleaşi caracteristici fizice şi înainte de căderea lor în mreaja Satanei şi după. Tot ceea ce a făcut acesta a fost să întoarcă atenţia omului de la Dumnezeu către sine. Aşa au văzut cei doi că erau goi…

Da, acuzi dezgolirea din zilele noastre şi ai pertfectă dreptate. Creată de Dumnezeu, goliciunea era „bună”, arăta spre slava Creatorului.. Când a intrat în mâna Satanei, ea a devenit instrument de tortură. Instinctul sexual, atât de necesar în economia creerii omului, ”coasta” comună, elementul determinant al apropierii şi uniunii procreatoare a devenit armă de temut. Sentimentele, trăirile cerute de existenţa familiei în vederea împlinirii planului divin au fost deturnate. Nu e de mirare că astăzi lumea e plină de „posedaţi”. Iar apropierea sfârşitului vremurilor amplifică eforturile Satanei.
Noi, mântuiţii, trebuie să înţelegem clar: Satana e în criză. Venirea Domnului, care se apropie şi care va duce la înlăturarea lui, este trâmbiţată de îngeri. Împăratul se pregăteşte să vină! Satana a intrat în criză de timp, iar ce vedem şi auzim noi sunt convulsiile şi răcnetele lui spasmodice. Nu începe o epocă nouă acum. Ne apropiem de împlinirea vremii, atâta tot. Dezgolirea trupească şi sufletească şi toate suferinţele adiacente sunt răsuflări de efort ale tatălui minciunii.
Secolul XXI, ca întreaga istorie este, şi este al Domnului, indiferent ce zic celebrii.
Fiindcă Frumuseţea nu „va salva”, ci a salvat lumea!

Te sperie că eu m-am învins pe mine, iar tu nu… Da, eu m-am învins pe mine şi am reuşit să pătrund în cea mai ascunsă tainiţă a inimii mele, dar când am ajuns acolo am văzut ca luptasem degeaba, că toate suferinţele şi durerea fuseseră inutile. Doar ostenisem şi îmbătrânisem înainte de vreme. Mă învinsese Hristos cu mult inaintea mea! Mă cunoştea în întregime cu o veşnicie mai devreme de a mă naşte. El te cunoaşte şi pe tine. Te las în mâna Lui!