Există misonarismul artistic creştin?

De unde să o luăm şi unde să o punem ? Are vreun loc al ei arta, în ecuaţia pe care Dumnezeu o scrie pe (şi cu) ceea ce numim realitate şi care, neschimbată de mii de ani în esenţa ei, a fost, este şi rămâne câmpul de înfruntare între bine şi rau, între urât şi frumos, între adevăr şi minciună? Noi înşine, unde ne situăm relativ la această problemă, şi cum?
Văd totul cu ochiul unui biet poet. Nu spun că e înlăcrimat, nici că uneori tremurul genelor ascunde cutremurul lumilor. Văd totul dintr-un colţ mai mult sau mai puţin personal, din ” colţul scurt ” al propriei cunoaşteri şi experienţe, îngrijorat şi nu prea (întotdeauna, între o problemă şi soluţia ei caut să-L văd întâi pe Dumnezeu), dar cred ca aş vrea să ştiu cum văd alţii.
Există, e adevărat, o justificare categorică, aceea a utilităţii actelor noastre, a clarităţii comunicării, există nevoia împărtăşirii cât mai elocvente a învăţăturii şi experienţei creştine. Nimeni nu incrimineaza în vreun fel stilul predicilor, sau calitatea lor, nu acesta este obiectul prezentului articol. Sunt alţii, mult mai capabili să o faca. Avem campioni ai amvonului şi ai rostirii teologice pe care îi ascultăm, îi admirăm, îi preţuim. Nu fac şi ei un act de cultură? Eu cred că da. Ca şi poeţii. Dar nu despre calitatea actului lor de cultură vreau să vorbesc.
Toţi misionarii care se pregătesc să pătrundă cu învăţătura creştină în spaţii culturale necunoscute se văd obligaţi să se acomodeze, mai întâi, cu specificul locurilor unde îşi propun să lucreze, tocmai pentru ca roadele muncii lor să fie cât mai bogate. De ce am neglija, aşadar, propria noastra cultură şi arta ca o componentă importantă a ei? Spaţiul propriei limbi nu poate fi un „teren de misiune”?

În 1994 apărea prima mea carte de poezii creştine, ” Cu faţa la cruce „.
Era rodul bucuriei întoarcerii catre valorile mântuitoare ale crucii şi încercarea mea de a mărturisi, într-o limbă specială, aceea a poeziei. Nu afirm ca era ceva deosebit în poezia româneasca, era însă, pentru subcultura evanghelică unde încercam să-mi înscriu demersul şi pe care îmi propuneam să o reprezint.
Scrisul meu atunci era, ca şi acum – şi poate mai puţin ca acum -, orientat către soluţiile moderne, tenta de nou şi inovaţie nelipsindu-i. Nu mică mi-a fost mirarea (şi nu numai a mea), să constat că această carte era pur şi simplu respinsă, în multe locuri şi de mulţi fraţi creştini, fiindcă „asta nu-i o carte crestină!”
Abia atunci am înteles cu durere că nu va fi deloc uşor, că a folosi limba româna altfel decât se înţelege în multe lucuri din biserici, poate constitui, dacă nu un păcat, măcar o impietate. Aşa am întrezărit fenomenul. El există, se manifestă şi face victime. Este cel puţin o formă de intoleranţă pe care un sociolog ar putea-o explica mai bine. Este cantonarea în caldicelul sigur al comodităţii gândirii noastre şi respingerea fără argumente a tot ce e nou, chiar daca e nou doar la nivel formal, ca manifestare culturală.
Apoi, e contraproductiv şi denotă cel puţin o crasă lipsă de viziune a unor lideri religioşi (care uneori chiar îşi văd periclitate poziţiile confortabile!) să ignore cu bună ştiinţă realizarile acelora cu alte daruri decât cel de a predica sau a conduce o biserică, desi prestatia acestora se impune în domeniul în care se manifestă, nutrind admiraţie, respect şi preţuire în cadrul societăţii, implicit pentru sistemul de valori pe care îl reprezintă, ca şi liderul respectiv, de altfel. Nu mai vorbesc de sprijin sau de promovare din partea unuiu altfel de om, mai ales dacă se consideră artist el însuşi… Să te ferească Dumnezeu de invidia… sfinţilor!

Întrebarea care se ridică şi care necesită o cercetare atentă şi riguroasă a problemei este aceasta: e nevoie de artă ca formă a exprimarii sistemului de valori creştin, reflectat în experienţa personală şi „condimentat” conform cu ştiinţa regulilor specifice domeniului în care artistul se manifestă? E nevoie de poezie, pictură, sculptură, muzică, în creştinism ? Pot acestea sluji lucrării creştine, mărturiei la care ne-a chemat Domnul Isus? Cum evaluăm calitatea unor astfel de manifestări?
Aş putea scrie mult, pe această temă. Aş putea argumenta, aş putea propune soluţii şi lansa provocări. (Aceast articol în sine este o provocare). Întrebarea ramâne: e nevoie de toate acestea? Mi-o pun mie şi v-o pun dumneavoastră: poate fi actul de creaţie artistică o mărturie creştină? Poate fi considerat artistul creştin un misionar?

Publicitate

Blogul şi faptele bune

„Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”
Efeseni 2:10

Incapabili de fapte bune prin noi înşine, înghesuindu-ne cu sârg în condiţia umană mutilată de cel rău şi desemnând-o pe aceasta singura noastră reşedinţă spirituală, mobilând-o cu bune intenţii, ornamentând-o cu macrameuri şi perdeluţe cucernice, punând ici şi colo câte un sfinţişor, ne declarăm unii pe alţii buni şi cucernici şi ne admirăm definitiv şi irevocabil. Până când?
Un aspect fundamental este trecut cu vederea: la Dumnezeu nu este „când”. La El este “acum“. Nu sunt trecut, prezent şi viitor. Este veşnicie. La El se văd toate de sus până jos, fără perdeluţe şi pamponaşe. Ceea ce corespunde cu veşnicia Sa este ceea ce ramâne. Ce nu, piere. Dacă blogul ăsta convine planului Său veşnic, el va rodi. Sau poezia mea… Dacă nu, ea va dispărea din evidenţa Sa, cu trecutul, prezentul şi viitorul ei cu tot. Căci faptele bune sunt stabilite deja, sunt izvorâte din fiinţa Lui şi deja încărcate de rod în El. Nu putem nicicum schimba lista de principii a lui Dumnezeu. Iar la Dumnezeu, faptele izvorăsc din rostire: El Se rosteşte pe Sine fiire, nu vorbe. „Dumnezeu a spus … şi s-a făcut!”
Oare această activitate, a spus-o Dumnezeu? Sau e doar urmarea unor investiţii şi invenţii omeneşti? La baza ei stă Cuvântul Sãu? Este El dincolo de volanaşele şi pamponaşele noastre omeneşti? Daca da, străduinţele noastre nu sunt şi nu vor fi zadarnice.

„Alege astãzi cui vrei să slujesti.” cere Domnul. Iar alegerea noastră determină natura slujirii noastre şi a roadelor ei. Eu am ales să slujesc Domnului…

Tot cu Ioan Alexandru

   Cel mai nefăţarnic om pe care l-am văzut în viaţa mea a fost tot Ioan Alexandru. Vorbeam despre ediţia de la Timişoara, a doua şi ultima, a Primului Festival Naţional de Poezie Creştină, din 1992. Eram secretarul de redacţie al revistei creştine care iniţia festivalul, omul cu idea, dar şi cu munca, fusesem pionul principal cu ocazia organizării lui cu un an înainte, când fusese o mare reuşită, dar dispreţuit şi sacrificat ca orice pion. Aşa că am încercat să mă implic mai puţin, la a doua ediţie.

Dar… îmi amintesc momentul când Ioan Alexandru a încercat să vorbească, undeva într-o sală din Timişoara. Sală aproape goală… După două sau trei cuvinte, poetul a căzut în genunchi, şi-a ridicat mâinile spre cer şi a strigat: „Doamne, iartă-mă! Nu pot!” Probabil că nu era obişnuit să vorbească sălilor goale. Manifestarea a continuat, trecând peste acest moment… Dar atunci, în clipa aceea, am intrat în panică. Am resimţit panica lui… sau aşa mi-am închipuit. Am încercat să salvez momentul, apalaudând. Pentru mine era o pornire sinceră, chiar credeam că aşa îl voi ajuta să iasă din ceea ce, îmi închipuiam eu, era culmea penibilului… Şi probabil că şi altora, odată ce şi alţii mi-au urmat gestul. Aşa că vă puteţi închipui cât penibil a căzut pe noi, când el a strigat îndurerat: „Asta mai lipsea!” Apoi s-a retras. Nefăţărnicia acestui om şi patetismul sincer al trăirii sale întrecea orice categorie a ridicolului. Era „nebun pentru Hristos” aşa cum ar trebui să fim toţi. Şi învăţam aşa o lecţie extraordinară…