Mai dulce decât „dulceaţa răzbunării”

Mai mare mulţumire sufletească decât atunci când faci bine cuiva care ţi-a făcut rău, nu există. Şi nici mărturie despre puterea lui Hristos, mai mare… E vorba despre mai mult decât despre iertare. Iertarea e pasivă. Iertarea se acordă. Iertarea poate fi doar însuşită de mine. Hristos a făcut mai mult decât atât: s-a jertfit! Jertfa nu poate fi însuşită de mine mai mult decât ca un exemplu, oricât de tare m-aş autoflagela. Eu nu pot decât să urmez exemplul acesta. Nu pot decât să mă jertfesc la rândul meu, sau nu. Iertarea, când mi se acordă, nu este opţiunea mea. De aceea vorbim despre har. Dar jertfa, da. Jertfa mea e opţiunea mea. Zilele astea am fost pus înaintea aceastei alegeri: jertfesc, sau nu. O jertfă înseamnă să renunţi de bună voie, nesilit de alţi oameni, sau de împrejurări, la ceva din ce consideri a fi al tău, în folosul altcuiva, fără speranţa vreunei recompensări imadiate şi fără alte foloase decât „mărturia unui cuget curat”. Iar acest altcineva m-a lovit tare „cu lovituri aducătoare de moarte”… Am ales să jertfesc. Nu cred că pot fi mai muţumit ca acum.
Faţă de „dulceaţa răzbunării” pe care o caută atâţia, exemplul crucii te face fericit. Aici şi acum, şi mai ales în lumea lui Hristos.

Publicitate

Sabia învăpăiată

Este o imagine care nu poate să nu trezească, pe lângă reacţia la un real poetic aproape palpabil, un gând sideral, o dimensiune nouă, ca imperceptibila reverenţă a ierbii sub greutatea bobului de rouă. Perechea izgonită din Eden a pierdut părtăşia cu cerul, a murit spiritial. Iar ochii deschişi şi îndreptaţi asupra propriei goliciuni devin orbi faţă de plinătatea prezenţei divine. Lumea edenică, marile ei realităţi spirituale le sunt interzise. Dar cum… ? Printr-o altă realitate spirituală ? Tabloul acesta terifiant, o întreagă mişcare galactică, un uriaş unison spiritual potrivnic, mâini îngereşti şi aripi încleştate pe o singură sabie, peste tot în acelaşi timp, tot timpul, sclipind ca un apus perpetuu în toride explozii universale… Trebuie că atunci, pentru întâia dată, Adam, după ce a descoperit că era gol, a văzut şi cât de mic şi de neputincios e !

A vedea acest spectacol al cerului dezlănţuit ţinea de Adam atunci, cum ţine şi astăzi de om realitatea înconjurătoare. Oare e altfel să admiri o simplă furtună ? Mai ales când ea îţi dărâmă casa, te lasă fără adăpost? E o inerenţă a izgonirii… Căci “Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirile lor. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. » Aşa că oricine poate citi Jurnalul veşniciei… Mai întâi din golul resimţit ca urmare a pierderii identităţii spirituale iniţiale. Apoi din uriaşul somn hierofanic al damnării : văpaia lăuntrică a sabiei care arde, alungă, desparte. Din starea neperenă a unui Adam izgonit fiindcă n-a preţuit, n-a înţeles, n-a ascultat. Din lacrima care i-a fript pentru întâia oară obrajii, făcându-i cunoscută lumea ce avea să devină a sa, umplând cu o curgere strict milenară conturul foii numită veşnicie… Lipsa flagrantă de veşnicie numind-o timp! Până la urmă, ce altceva înseamnă „cunoştinţa binelui şi răului”, fără rodul veşnicitor al pomului vieţii, fără putinţa absolutului ? Să vezi de la cauză la efect, dar să nu vezi motorul şi substanţa…

„Oare voi mai ajunge vreodată înapoi ?” se va fi întrebat atunci Adam .
„Oare cum se poate ajunge acolo ?” se tot întreabă astăzi omenirea.

Domnul Isus Hristos şi crucea Sa poartă răspunsul. „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui.” Totul… : ochiul înfricoşat şi blestemat al lui Adam, al oricărui adam, cu lucirea de foc a sabiei învăpăiate !

Legătura înşelătoare

m în mână o sfoară şi o întind în jurul meu. Cuprind în legătura ei o mulţime de lucruri. Trag tare, să mi le aduc aproape. Sfoara se strânge, se tot strânge… Eu trag tare. Am prins în ea casa, familia, slujba, lucruri şi oameni, averea şi importanţa unei lumi întregi. Şi trag tare. Ceilalţi trag şi ei de sforile lor. Eu nu văd decât sfoara mea. Mă doare uneori strânsoarea acestor alte sfori, dar cred că-i a mea. Nici nu mă gândesc să-i dau drumul. Fac nod după nod, din ce în ce mai strâns, mai strâns. Am adunat de toate. Ce dacă au adunat şi alţii…? Fac eu cumva să-i prind şi pe ei, dacă nu m-or prinde ei pe mine! Ca să pot trage mai tare, mi-am amintit de carul bunicului, când aducea fânul, aşa că mi-am făcut un jug. Unul zdravăn. Să pot înjuga toată lumea în el. Şi am tras, am tras tare. Lumea nu putea fi urnită, dar funia s-a strâns la par. Adică la mine. M-a cuprins, m-a imobilizat, m-a sufocat…
Asta s-a petrecut în tinereţea mea. Când nu am mai putut, am strigat. Bine ca am ştiut la Cine!
Aşa se întâmplă cu funia păcatului. Fiecare trage de sfoara lui… Şi îşi închipuie că trage sforile lumii! Nu face decât să se cuprindă în laţul neiertător al propriei amăgiri…