De ce mi-am făcut blog

iulie 17, 2007

1aaa1.jpg Nu e greu de închipuit. Ca orice om care nu poate dacă nu scrie, am tot scris. Nu numai poezii, ci şi articole, povestiri, eseuri diverse, am notat gânduri şi idei care au rămas la stadiul de note… Am adunat de-a lungul vremii pagini şi pagini care stăteau degeaba în memoria calculatorului, sau pe CD-uri, aşteptând. Unele au apărut prin diverse publicaţii, altele erau lucruri total inedite. Nu spun că toate erau bune… Multă vreme nu am ştiut ce voi face cu ele. Mai sigur, nu ştiam voia Domnului cu privire la aceste materiale. „Îngerul cel mai scurt înspre mâine” a fost scris în 1994. Prin 1996 luam Premiul I al Alianţei Evanghelice cu el la un concurs de literatură. Şi atât… De publicat, nu mă încumetam. Întotdeauna mi s-a spus că tot la poezie mă pricep mai bine. Şi probabil că aşa e. De aceea nu am îndrăznit să investesc în proză… Cum s-o fac, dacă nici cu poeziile nu reuşesc să acopăr cheltuielile publicării unei cărţi?

Am încercat cu siteul. Nepricepându-mă suficient, am imaginat ceva, dar nu mă ajută foarte mult, odată ce nu-mi pot permite cheltuieli de întreţinere şi înnoire periodică. Aşa că blogul mi s-a părut o soluţie excelentă – şi s-a dovedit a fi, cel puţin până acum, o soluţie excelentă! Nu numai că pot publica ce scriu, dar mă şi obligă să scriu. Eu îl văd ca pe un angajament asumat înaintea Domnului, în primul rând, apoi înaintea voastră, a cititorilor.

Şi un ultim motiv… Sunt bolnav, nu ştiu cât mai am de colindat printre zile şi ziduri. Acest blog s-ar putea să-mi supravieţuiască. L-am privit ca pe propriul meu muzeu. Am lucrat 10 ani la un muzeu, ştiu ce înseamnă. Încercaţi să desprindeţi termenul din conotaţia lui de mister… Veţi vedea că, dincolo de o anumită aură, conferită exponatelor, ideea de „oale şi ulcele” nu e departe de ele, cum nu e departe de fiecare dintre noi. Fiecare poate să-şi aranjeze propriul lui muzeu, aşa cum tata şi mama, de exemplu, se îngrijesc de locul de veci pe care l-au cumpărat. Cu atât mai mult ca cât nu mă costă… 002_2.jpgPână la urmă suntem toţi pe lumea asta ca într-o expoziţie a lui Dumnezeu. Ce arătăm? „O, om, ce mari răspunderi ai…!” Bănuiesc că alţi blogeri nu sunt încântaţi de ideea asta, să le dea Dumnezeu cât mai multe zile şi idei, dar eu chiar mă gândesc…


Inima la larg (sau ce este poezia creştină)

iulie 17, 2007

bf_s03.gifunt momente când orice simţire devine o poezie, când chiar o simplă privire ori-încotro îndreptată poate desface din băierile inimii ecluze pentru revărsarea vijelioaselor acumulări de sentimente, gânduri, viziuni. A struni această împlinire de sens nou, de oglindire profundâ în propria fiinţă a ceva măreţ de dincolo de ea, înseamnă a ne limita pe noi înşine. A o înstruna – a elibera poezia în mod armonios în orchestra formării şi desăvârşirii personalităţii noastre, mereu angajată în repetiţii definitive – înseamnă, trebuie să însemne! a croi drumul clar, mântuitor, al făcătorului de pace cu sine, cu alţii, cu Dumnezeu.

bf_u01.gifn ton mai jos, un ton mai sus – uvertura acestei vieţi angajează în mod implacabil simfonia veşniciei. Mereu încercări, suferinţe, căderi sau izbânzi, pe toate poezia le sublimează în arhetipale iluminări care ne apropie de Cuvântul veşnic, ne înlocuiesc esenţial , până când vine vremea să strigăm ca apostolul: “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine!” Pavel însuşi devenise o poezie: cea mai frumoasă, cea adevărată, cea mărturisitoare. El împlinea Cuvântul care pusese împreună inefabilul absolutului divin şi palpabilul creat şi locuit de subiectivitatea omenească, unind totul ca la început, când “Cuvăntul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.”

bf_n03.gifumai împlinirea în şi prin Cuvânt, asumarea întregii reprezentări a Lui ca Agent – singurul Agent mântuitor -, oglindirea cât mai fidelă a Persoanei Domnului Isus, este esenţa idealului creştin. Aici, pe acest pământ, biciuţi de multe, prea multe îngrădiri, ceea ce putem cunoaşte depinde de noi, de opţiunile noastre, dar ceea ce ajungem să cunoaştem cu adevărat ţine – paradoxal, nu? – de cât de dispuşi suntem să renunţăm la noi înşine! Doar aşa se poate instala comunicarea adevărată, acel “precum în cer, aşa şi pe pământ” pentru care Domnul ne-a învăţat a ne ruga.
Transcenderea umanului, realizată prin întruparea Dumnezeirii în Hristos, precum şi a limbajului – în Sfânta Scriptură – ne permit să comunicăm altfel, eliberaţi, îndrăgostiţi, senini, cu umbrele care suntem, cu tot ceea ce ar crede alţii că sunt, cu suprema lume a Celui ce este Lumina.

bf_t03.gifot ce aş vrea să înţelegem este că ceea ce numim noi “poezie creştină” este o asemenea comunicare. Pentru un creştin, arta nu poate fi un scop: ar lua locul lui Hristos. Ea este un mijloc. Poezia creştină, aşadar, poate fi corabia în care S-a suit Domnul nostru pentru a predica mulţimilor, muntele unde schimbatu-S-a la faţă, piatra agoniei spulberată de rugăciunea până la lacrimi sau, de ce nu, leprele alungate de pe trupuri, nevederea făcută vedere, îndrăcirea izgonită şi nevrednicită şi rămânerea în heruvimă îngenunchiere, spre mântuirea multora şi spre slava lui Dumnezeu. Poet creştin este acela care poate striga aşa cum cântăreţul neîntrecut, împăratul rob al Domnului, David, striga: “Alerg pe calea poruncilor Tale, căci mi-ai scos inima la larg!”