Poze de acasă

august 31, 2007

002_2.jpg005_2.jpg

002_2.jpg

001_2.jpg001_2.jpg001_2.jpg

006_2.jpg

Cineva mi-a cerut permisiunea să publice poza de mai jos. Am întrebat-o pe Eva dacă e de acord, fiindcă ea a făcut fotografia. Eva e fata mea cea mare. Sigur că a fost de acord. Apoi am căutat şi alte poze făcute de ea încă de pe când era acasă (acum e studentă la Bucureşti) şi am găsit ceva… „Pe celelalte le pot pune eu?” am întrebat-o. Şi mi-a spus că pot.

Sunt felul ei de a vedea oraşul unde s-a născut şi a crescut, undeva la malul Dunării. Am privit îndelung şi m-am gândit: care este felul meu de a vedea „locul” specific al naşterii mele din nou şi al creşterii mele? Câtă bucurie şi câtă tristeţe, câtă dragoste vie şi câtă nostalgie mă animă când mă gândesc „acasă”? Şi, la urma urmei, care e „acasa” mea? Aş putea da cuiva permisiunea să publice pozele de acolo?

Fiindcă, nu-i aşa, am albume întregi cu fraţii şi surorile, cu biserica şi păstorul, cu familia şi vecinii, cu mine şi cu Dumnezeu… Cum ar arăta pozele mele de acasă?

Reclame

Un (nou? vechi?) fel de literatură creştină

august 31, 2007

sep1a.jpgsep1a.jpg003_2.jpgsep1a.jpgsep1a.jpg

Foto: Eva Piroşcă

Deşi nu mi s-a cerut o părere asupra versurilor de mai jos, încerc să exprim ce simt şi ce gândesc citindu-le…

Ca şi în cazul prezentat, trebuie să constat că, indiferent de forma exprimării sentimentelor, acestea sunt de natură să înalţe sufletul creştinului prin identitatea de sens al vieţii: acela de a-l lăuda pe Domnul şi de a ne bucura împreună de aceeaşi credinţă, nădejde şi dragoste. Aici nu contează câtă poezie ştie autorul, ci câtă apropiere de Dumnezeu şi de fraţii lui simte. Toţi autorii creştini, mari sau neînsemnaţi, sunt egali înaintea acestui criteriu de judecată a faptelor lor. „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta.” (Ecl. 9:10) Acesta este criteriul aici.

Problema apare atunci când pretenţiile omeneşti o iau înaintea puterii reale. A proiecta rezultatele muncii noastre de la nivelul realului pe grila ideală a lui Dumnezeu, e ca şi cum am încerca să zburăm doar agitându-ne braţele. Avem zborul în suflet, pus acolo de Însuşi Creatorul, care a imprimat în fiinţa creată chipul Său, avem dimensiunea duhovnicească, atinsă din plin şi benefic de astfel de texte, dar avem şi limitele înscrierii noastre în condiţiile existenţei omeneşti care se măsoară şi se analizează şi se aliniază unor altfel de grile, acelea nu întotdeauna suficient de largi, în cazul de faţă, celor ale construcţiei literare.

La acest capitol textul de mai jos suferă. Exprimări forţate, uneori pleonastice, pentru crearea ritmicităţii, o doză insuficientă de efort imaginativ, pastişarea voită şi prea evidentă a unor imagini biblice nu-mi îngăduie să văd aici decât versificarea nu prea reuşită a unei idei de predică obişnuită, o „Predicuţă rimată”, care nu e mai rea nicidecum decât o altfel de predică. A nu se înţelege că o astfel de descriere incumbă elemente peiorative, dispreţuitoare, doar încearcă să pună pe raftul potrivit, obiectul potrivit. De acolo le va lua Dumnezeu, cel dintâi. De ce n-am accepta un fel (felie?) literar(ă) cu acest nume: predicuţă rimată ?

Aşadar, iată, sub titlul ataşat de mine, parţial, textul supus atenţiei:

PREDICUŢA RIMATĂ

O singură speranţă doar mai am acuma
şi-o bucurie doar mi-a mai rămas;
aceeaşi ce mi-a fost întotdeauna
şi care mă va însoţi la orice pas.

E bucuria părtăşiei Sale…
şi e speranţa că voi trăi acea zi,
când transformată îmi va fi fiinţa,
şi ochii mei în faţă-L vor privi.(…)

Anonim

DE ULTIMĂ ORĂ!
Am căutat iar blogul cu pricina … Credeam, speram ca autoarea să-şi fi atins scopurile şi să-l fi şters. M-aş fi bucurat pentru ea…

Mă bate un gând: e posibil să fiu eu acela care să-i fi găsit sponsorii pe care-i căuta. Cum aşa? Păi sunt destui asemenea „poeţi” cu bani care-şi scot singuri producţiunile, şi care n-ar investi niciodată în cărţile celor mai buni ca ei… poate le-or închide gura, poate mor de inaniţie… Aceştia ar da oricât să mai ocupe rafturile prin librăriile creştine cu cărţi asemenea celor „compuse” de ei, sau mai slabe, şi să perpetueze astfel în rândul pocăiţilor un nivel cultural convenabil intereselor lor… E lumea lor, o lume unde asemenea oameni „administrează harul” poetic…


Studiu pentru tandreţe

august 30, 2007

studiu-pentru-tandrete.jpg

Am dat peste un vechi caiet personal, mâzgălit cu visele unui tânăr care se credea artist, sensibil, îndrăgostit şi liber. Adevărul era altul…


Ce ruşine! (sau cui pe cui se scoate)

august 30, 2007

piroane.jpgpiroane.jpgpiroane.jpg

Hălăduind pe wordpress văzui, la un moment dat, ceva care se voia blog de poezie. Deschid şi ce văd?! Exact de ce mi-era frică: lăfăindu-se pe zeci de pagini (sau aşa mi s-a părut, la sperietura mea), o chestie numa’ bună de mântuit vreo treizeci de minute de program bisericesc. Citesc şi nu-mi vine a crede: ori e vorba de naivitate, amestecată cu un orgoliu la toate nesimţitor, revendicându-se nici mai mult nici mai puţin direct de la Duhul Sfânt, orie e pur şi simplu o duduie ce vrea să impresioneze. Nu-mi explic altfel nonşalanţa emiterii de nimicuri literare pe care le numeşte „poezii”. Fiindcă era o înşiruire criminală de rime săltăreţe, din coadă sunătoare, cicoare, cotoare de mere, pere şi gutui, pune-ţi lele pofta-n cui, fanfaronări, sforăituri, regurgitări literare de mai mare greaţa! Şi fiinţa asta caută sponsori să-şi publice bazaconiile… Mă doare să văd atâta lipsă de cultură şi de bun simţ între pocăiţi. Mă doare să văd valoarea aruncată la coş, mărgăritarele zvârlite la porci, vorba românului: ce ştie ţăranu ce e ciocolata? Mănâncă hârtia şi aruncă bucata! Interesant era că imediat ce i-am făcut observaţie au apărut tineri dornici de cunoştinţe duhovniveşti care au consolat-o pe duduiţă cu vorbe dulci…

Îmi dau seama că n-am reuşit decât foarte puţin din ce mi-am propus să fac acum mulţi ani: să aduc măcar oleacă de cale calorică la inima şi mintea pocăiţilor. Nu e drept! Duhul Domnului nu e prost! De ce încearcă să-mi dovedească asta toţi aceia care ştiu să pună rima la capătul vorbelor fără aripi? Îi previn, oricine ar fi ei: nu am nimic de pierdut. Asta a fost este şi va rămâne lupta mea, pe care mi-o dă credinţa cu tot sufletul că întotdeauna se poate mai bine şi că suntem datori să vrem mai binele ăsta. Domnul nu ne lasă. Cu aşa ceva nu ieşi în lume, stai acolo, între pereţii tăi… Dar unii pocăiţi au învăţat să-şi ascundă ignoranţa şi reaua voinţă sub hainele smereniei.

Dacă vine cineva şi vă bate în perete un cui strâmb, asta poate însemna ori că e nepriceput, ori că peretele e strâmb, ori amândouă. Dar când eu mă lupt de o viaţă întreagă să îndrept pereţi, cum să mă uit fără să-mi pese la tot felul de „meseriaşi” care nu fac decât să găurească ce repar eu? Cică n-aş fi bun (creştin) în viziunea unora care s-au închis în turnuleţul lor (din dosul amvonului sau al microfonului) şi de acolo dau în cap poeziei.

Ce ruşine! Ce preafericită ignoranţă, în cel mai bun (creştin) caz! Offf, îmi vine să fug! Dar… cui pe cui se scoate!


Nu pot să nu vă simt aproape când scriu

august 29, 2007

people_.jpgpeople_.jpg

Nu, nu este o deformare profesională, deşi n-aş fi scriitor dacă n-aş avea percepţia limpede a celuilalt. Dar percepţia asta pleacă de la mine spre voi, iar eu vreau să vorbesc despre ceva ce vine dinspre voi, cei care citiţi ce scriu, spre mine. Nu mă preocupă numărul, nu cantitatea auditoriului contează, chiar dacă pentru mulţi asta înseamnă că nu vorbesc în zadar, ci calitatea. În sensul ăsta nu pot decât să vă mulţumesc că citiţi ce scriu. Şi nu pot să nu vă simt aproape când scriu.

Cineva îmi spunea în seara asta că îl ajută mult – şi nu numai pe el – să citească ce scriu aici. Da! Asta înţeleg eu prin dialog. Să dau. Să dau tot ce pot ca să fiu folositor altora. Fiindcă degeaba arunc idei şi cuvinte, oricât de inteligente ar fi ele, dacă nu răspund la strigătul atât de omenesc şi de greu de auzit -„ajutor!”, răsună în pustiu. Iar răspunsul, în această situaţie, vine sigur şi e foarte elocvent! Chiar dacă nu vorbim aceeaşi limbă… Nu pot să nu vă simt aproape când scriu.

Nu o dată mi s-a întâmplat să ascult mieunatul pisicii mele flămânde. Atunci îi dau să manânce. Indiferent cum ar reacţiona după aceea, dacă îi văd burtica rotunjoară, ştiu că e sătulă. Şi aşa am purtat cel mai consistent dialog posibil. Cu atât mai mult, când e vorba despre un om, un semen, un prieten!? Nu pot să nu vă simt aproape când scriu.

Toţi oamenii (şi eu sunt tot om) au ceva de completat în ei înşişi, au un ideal, o chemare, o tristeţe, o durere numai a lor… Toţi se bucură să le spui despre ea, ca şi când ţi-ar fi povestit-o cândva, într-un moment de tandră părtăşie. Da, nu ţi-au spus-o în mod real, dar o ştii, vorba aia, nimic din ce e omenesc nu ţi-e străin… Mai ales când e vorba despre credinţa, nădejdea şi dragostea creştină. Acolo ne întâlnim, acolo ne bucurăm, acolo plângem împreună. E aşa uşor să dialoghez cu voi! Nu pot să nu vă simt aproape când scriu.

 


Ai împărţit vreodată cu alţii inima ta?

august 28, 2007

inima2.jpg
Într-o zi, un tânăr s-a oprit în centrul unui mare oraş şi a început să se laude cu frumuseţea inimii sale. Nu după multă vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulţime de oameni să vadă şi să se minuneze. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisură. Nu încăpea îndoială, nu văzuseră o inimă mai frumoasă. Tânărul era foarte mândru de inima lui…

Dar a apărut un bătrânel care s-a învârtit puţin în jurul lui, apoi a rostit ca pentru sine:
– Mda, oarecum…
Intrigaţi, şi tânărul şi fanii lui i-au spus:
– Cum aşa, oarecum…? Ce, ştii vreo inimă mai frumoasă?
Bătrânul a arătat-o pe a sa. Era o inimă puternică, dar era plină de cicatrice, locuri unde bucăti din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau exact, colturoasă pe alocuri… Mai mult, din loc în loc îi lipseau bucăţi intregi, lăsând să se vadă răni încă deschise…
– Poate fi asta o inimă mai frumoasă?, îşi şopteau oamenii. Tânărul râdea în gura mare de pretenţia bătrânului cum că ar avea o inimă mai altfel… Dupa ce a examinat atent inima bătrânului, i-a spus râzând:
– Cred ca glumeşti, mosnege. Priveşte la inima mea – este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai durere!

– Da, a spus blând bătrânelul. Inima ta arată perfect, dar n-aş da inima mea pe a ta. Fiecare cicatrice pe care o vezi reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea – aşa sunt eu, rup o bucată din inima mea şi o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, care se potriveşte mai mult sau mai puţin în locul rămas gol în inima mea. Nimeni nu măsoară la milimetru, rămân margini colţuroase, dar pe care eu le preţuiesc nespus de mult… Îmi amintesc de dragostea pe care am împărtăşit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucaţi din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din inima lor. Acestea sunt rănile deschise pe care le vezi, găurile negre ale iubirii… Păstrez locurile astea, că s-ar putea ca într-o zi să se răzgândească şi să se întoarcă la mine… Să-mi umple locurile goale cu bucăti din inimile lor… Nu asta ar trebui să fie adevărata frumuseţe a inimii? a încheiat zâmbind uşor bătrânul.

Tânărul a rămas tăcut, cu o lacrimă în colţul ochiului. S-a apropiat timid de bătrânel, a rupt o bucată din inima lui perfectă şi i-a întins-o cu mâinile tremurând. Bătrânul i-a primit bucata pe care a pus-o pe inima lui. A rupt apoi o bucată din inima brazdată de cicatrice şi a pus-o pe inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, marginile erau cam colţuroase. Dar câtă fericire era acolo! Tânărul şi-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar care acum era mai frumoasă ca niciodată, fiindcă în ea pulsa dragoste din inima celuilalt. Cei doi s-au îmbrăţişat, şi-au zâmbit şi au pornit împreună la drum.

Ai împărţit vreodată cu alţii inima ta?

Prelucrare după anonim


Dumnezeu lucrează cu materialul clientului

august 26, 2007

om1.jpgV-aţi gândit vreodată că mintea umană se trage din mintea divină? Ca tot omul… sau ca omul tot! V-aţi gândit vreodată că El S-a exprimat pe Sine în Scripturi, ca să poată comunica prin intermediul acesteia (al Scripturii), cu omul? Că „departele” gândurilor Sale, de care face pomenire Isaia ( „Ci cât Sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât Sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre. Isaia 55:9), nu e de natură spaţială cantitativă (El nu gândeşte în termeni de spaţiu şi timp, doar S-a tradus pe limba noastră), ci spirituală, mai degreabă intelectuală, calitativă?

De fapt nu între modurile de funcţionare a gândirii se face deosebire, ci între „calibrele” lor. Aşa că, păstrând proporţiile, încerc să explic un act anume al lui Dumnezeu pe care omul îl repetă la dimensiunea lui, închipuindu-se şi încoronându-se stăpân…

E vorba despre actul creaţiei. Orice artist ştie că opera sa va fi receptată de semenii lui. Orice scriitor, muzician, pictor, etc. Aşa că se va strădui să obţină un anumit efect, cel dorit de el, în mintea celuilalt. Are el „harul” acesta… El lucrează – şi ştie asta! – cu mintea celuilalt. Sigur că nu toate minţile vor fi deschise pentru demersul lui. Dar el va încerca. Are această datorie, dacă nu vrea să-şi îngoape talantul şi să-şi irosească viaţa. Ca urmare, apare un spectru larg de poziţionări, relativ la lucrarea lui. Unii îl îmbrăţişează pentru ea, alţii doar îl salută, iar alţii îi întorc spatele. Motivele sunt date nu în ultimul rând de nivelul cultural al receptorului, de gradul lui de pregătire. Aşadar putem spune că artistul… „lucrează cu materialul clientului”, şi trebuie să ţină seama de asta.

Aşa şi Dumnezeu. El ştie foarte bine acest lucru. Ştie că „poezia” Sa va trebui să fie îmbrăţişată de mintea omenească. Aşa că a scris-o pe înţelesul tuturor într-o Carte. Aţi citit-o? Acolo e despre Sine şi despre lume, despre asemănări şi deosebiri… A lăsa Cartea deoparte pentru „cronicile literare” croite pe marginea ei şi intitulate atât de orgolios „sfânta tradiţie”, e ca şi cum aş încerca să-l cunosc pe Nichita Stănescu şi opera lui fără să citesc ceva scris de mâna lui, doar din tot felul de cronici… Nu, el nu a fost nici măcar aşa cum îl arată casa memorială, ci a fost viu! Tradiţia e despre ceva mort. Dumnezeu e VIU! Şi lucrează cu mintea omenească. Îşi poate răsădi acolo „poezia” mântuirii Sale, sau nu.
Pur şi simplu ai de ales: mort sau viu. Nu e cale de mijloc. Eu L-am ales pe Dumnezeul Scripturii, pe Dumnezeul cel viu.