Poze de acasă

august 31, 2007

002_2.jpg005_2.jpg

002_2.jpg

001_2.jpg001_2.jpg001_2.jpg

006_2.jpg

Cineva mi-a cerut permisiunea să publice poza de mai jos. Am întrebat-o pe Eva dacă e de acord, fiindcă ea a făcut fotografia. Eva e fata mea cea mare. Sigur că a fost de acord. Apoi am căutat şi alte poze făcute de ea încă de pe când era acasă (acum e studentă la Bucureşti) şi am găsit ceva… „Pe celelalte le pot pune eu?” am întrebat-o. Şi mi-a spus că pot.

Sunt felul ei de a vedea oraşul unde s-a născut şi a crescut, undeva la malul Dunării. Am privit îndelung şi m-am gândit: care este felul meu de a vedea „locul” specific al naşterii mele din nou şi al creşterii mele? Câtă bucurie şi câtă tristeţe, câtă dragoste vie şi câtă nostalgie mă animă când mă gândesc „acasă”? Şi, la urma urmei, care e „acasa” mea? Aş putea da cuiva permisiunea să publice pozele de acolo?

Fiindcă, nu-i aşa, am albume întregi cu fraţii şi surorile, cu biserica şi păstorul, cu familia şi vecinii, cu mine şi cu Dumnezeu… Cum ar arăta pozele mele de acasă?


Un (nou? vechi?) fel de literatură creştină

august 31, 2007

sep1a.jpgsep1a.jpg003_2.jpgsep1a.jpgsep1a.jpg

Foto: Eva Piroşcă

Deşi nu mi s-a cerut o părere asupra versurilor de mai jos, încerc să exprim ce simt şi ce gândesc citindu-le…

Ca şi în cazul prezentat, trebuie să constat că, indiferent de forma exprimării sentimentelor, acestea sunt de natură să înalţe sufletul creştinului prin identitatea de sens al vieţii: acela de a-l lăuda pe Domnul şi de a ne bucura împreună de aceeaşi credinţă, nădejde şi dragoste. Aici nu contează câtă poezie ştie autorul, ci câtă apropiere de Dumnezeu şi de fraţii lui simte. Toţi autorii creştini, mari sau neînsemnaţi, sunt egali înaintea acestui criteriu de judecată a faptelor lor. „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta.” (Ecl. 9:10) Acesta este criteriul aici.

Problema apare atunci când pretenţiile omeneşti o iau înaintea puterii reale. A proiecta rezultatele muncii noastre de la nivelul realului pe grila ideală a lui Dumnezeu, e ca şi cum am încerca să zburăm doar agitându-ne braţele. Avem zborul în suflet, pus acolo de Însuşi Creatorul, care a imprimat în fiinţa creată chipul Său, avem dimensiunea duhovnicească, atinsă din plin şi benefic de astfel de texte, dar avem şi limitele înscrierii noastre în condiţiile existenţei omeneşti care se măsoară şi se analizează şi se aliniază unor altfel de grile, acelea nu întotdeauna suficient de largi, în cazul de faţă, celor ale construcţiei literare.

La acest capitol textul de mai jos suferă. Exprimări forţate, uneori pleonastice, pentru crearea ritmicităţii, o doză insuficientă de efort imaginativ, pastişarea voită şi prea evidentă a unor imagini biblice nu-mi îngăduie să văd aici decât versificarea nu prea reuşită a unei idei de predică obişnuită, o „Predicuţă rimată”, care nu e mai rea nicidecum decât o altfel de predică. A nu se înţelege că o astfel de descriere incumbă elemente peiorative, dispreţuitoare, doar încearcă să pună pe raftul potrivit, obiectul potrivit. De acolo le va lua Dumnezeu, cel dintâi. De ce n-am accepta un fel (felie?) literar(ă) cu acest nume: predicuţă rimată ?

Aşadar, iată, sub titlul ataşat de mine, parţial, textul supus atenţiei:

PREDICUŢA RIMATĂ

O singură speranţă doar mai am acuma
şi-o bucurie doar mi-a mai rămas;
aceeaşi ce mi-a fost întotdeauna
şi care mă va însoţi la orice pas.

E bucuria părtăşiei Sale…
şi e speranţa că voi trăi acea zi,
când transformată îmi va fi fiinţa,
şi ochii mei în faţă-L vor privi.(…)

Anonim

DE ULTIMĂ ORĂ!
Am căutat iar blogul cu pricina … Credeam, speram ca autoarea să-şi fi atins scopurile şi să-l fi şters. M-aş fi bucurat pentru ea…

Mă bate un gând: e posibil să fiu eu acela care să-i fi găsit sponsorii pe care-i căuta. Cum aşa? Păi sunt destui asemenea „poeţi” cu bani care-şi scot singuri producţiunile, şi care n-ar investi niciodată în cărţile celor mai buni ca ei… poate le-or închide gura, poate mor de inaniţie… Aceştia ar da oricât să mai ocupe rafturile prin librăriile creştine cu cărţi asemenea celor „compuse” de ei, sau mai slabe, şi să perpetueze astfel în rândul pocăiţilor un nivel cultural convenabil intereselor lor… E lumea lor, o lume unde asemenea oameni „administrează harul” poetic…


Studiu pentru tandreţe

august 30, 2007

studiu-pentru-tandrete.jpg

Am dat peste un vechi caiet personal, mâzgălit cu visele unui tânăr care se credea artist, sensibil, îndrăgostit şi liber. Adevărul era altul…


Ce ruşine! (sau cui pe cui se scoate)

august 30, 2007

piroane.jpgpiroane.jpgpiroane.jpg

Hălăduind pe wordpress văzui, la un moment dat, ceva care se voia blog de poezie. Deschid şi ce văd?! Exact de ce mi-era frică: lăfăindu-se pe zeci de pagini (sau aşa mi s-a părut, la sperietura mea), o chestie numa’ bună de mântuit vreo treizeci de minute de program bisericesc. Citesc şi nu-mi vine a crede: ori e vorba de naivitate, amestecată cu un orgoliu la toate nesimţitor, revendicându-se nici mai mult nici mai puţin direct de la Duhul Sfânt, orie e pur şi simplu o duduie ce vrea să impresioneze. Nu-mi explic altfel nonşalanţa emiterii de nimicuri literare pe care le numeşte „poezii”. Fiindcă era o înşiruire criminală de rime săltăreţe, din coadă sunătoare, cicoare, cotoare de mere, pere şi gutui, pune-ţi lele pofta-n cui, fanfaronări, sforăituri, regurgitări literare de mai mare greaţa! Şi fiinţa asta caută sponsori să-şi publice bazaconiile… Mă doare să văd atâta lipsă de cultură şi de bun simţ între pocăiţi. Mă doare să văd valoarea aruncată la coş, mărgăritarele zvârlite la porci, vorba românului: ce ştie ţăranu ce e ciocolata? Mănâncă hârtia şi aruncă bucata! Interesant era că imediat ce i-am făcut observaţie au apărut tineri dornici de cunoştinţe duhovniveşti care au consolat-o pe duduiţă cu vorbe dulci…

Îmi dau seama că n-am reuşit decât foarte puţin din ce mi-am propus să fac acum mulţi ani: să aduc măcar oleacă de cale calorică la inima şi mintea pocăiţilor. Nu e drept! Duhul Domnului nu e prost! De ce încearcă să-mi dovedească asta toţi aceia care ştiu să pună rima la capătul vorbelor fără aripi? Îi previn, oricine ar fi ei: nu am nimic de pierdut. Asta a fost este şi va rămâne lupta mea, pe care mi-o dă credinţa cu tot sufletul că întotdeauna se poate mai bine şi că suntem datori să vrem mai binele ăsta. Domnul nu ne lasă. Cu aşa ceva nu ieşi în lume, stai acolo, între pereţii tăi… Dar unii pocăiţi au învăţat să-şi ascundă ignoranţa şi reaua voinţă sub hainele smereniei.

Dacă vine cineva şi vă bate în perete un cui strâmb, asta poate însemna ori că e nepriceput, ori că peretele e strâmb, ori amândouă. Dar când eu mă lupt de o viaţă întreagă să îndrept pereţi, cum să mă uit fără să-mi pese la tot felul de „meseriaşi” care nu fac decât să găurească ce repar eu? Cică n-aş fi bun (creştin) în viziunea unora care s-au închis în turnuleţul lor (din dosul amvonului sau al microfonului) şi de acolo dau în cap poeziei.

Ce ruşine! Ce preafericită ignoranţă, în cel mai bun (creştin) caz! Offf, îmi vine să fug! Dar… cui pe cui se scoate!


Nu pot să nu vă simt aproape când scriu

august 29, 2007

people_.jpgpeople_.jpg

Nu, nu este o deformare profesională, deşi n-aş fi scriitor dacă n-aş avea percepţia limpede a celuilalt. Dar percepţia asta pleacă de la mine spre voi, iar eu vreau să vorbesc despre ceva ce vine dinspre voi, cei care citiţi ce scriu, spre mine. Nu mă preocupă numărul, nu cantitatea auditoriului contează, chiar dacă pentru mulţi asta înseamnă că nu vorbesc în zadar, ci calitatea. În sensul ăsta nu pot decât să vă mulţumesc că citiţi ce scriu. Şi nu pot să nu vă simt aproape când scriu.

Cineva îmi spunea în seara asta că îl ajută mult – şi nu numai pe el – să citească ce scriu aici. Da! Asta înţeleg eu prin dialog. Să dau. Să dau tot ce pot ca să fiu folositor altora. Fiindcă degeaba arunc idei şi cuvinte, oricât de inteligente ar fi ele, dacă nu răspund la strigătul atât de omenesc şi de greu de auzit -„ajutor!”, răsună în pustiu. Iar răspunsul, în această situaţie, vine sigur şi e foarte elocvent! Chiar dacă nu vorbim aceeaşi limbă… Nu pot să nu vă simt aproape când scriu.

Nu o dată mi s-a întâmplat să ascult mieunatul pisicii mele flămânde. Atunci îi dau să manânce. Indiferent cum ar reacţiona după aceea, dacă îi văd burtica rotunjoară, ştiu că e sătulă. Şi aşa am purtat cel mai consistent dialog posibil. Cu atât mai mult, când e vorba despre un om, un semen, un prieten!? Nu pot să nu vă simt aproape când scriu.

Toţi oamenii (şi eu sunt tot om) au ceva de completat în ei înşişi, au un ideal, o chemare, o tristeţe, o durere numai a lor… Toţi se bucură să le spui despre ea, ca şi când ţi-ar fi povestit-o cândva, într-un moment de tandră părtăşie. Da, nu ţi-au spus-o în mod real, dar o ştii, vorba aia, nimic din ce e omenesc nu ţi-e străin… Mai ales când e vorba despre credinţa, nădejdea şi dragostea creştină. Acolo ne întâlnim, acolo ne bucurăm, acolo plângem împreună. E aşa uşor să dialoghez cu voi! Nu pot să nu vă simt aproape când scriu.

 


Ai împărţit vreodată cu alţii inima ta?

august 28, 2007

inima2.jpg
Într-o zi, un tânăr s-a oprit în centrul unui mare oraş şi a început să se laude cu frumuseţea inimii sale. Nu după multă vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulţime de oameni să vadă şi să se minuneze. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisură. Nu încăpea îndoială, nu văzuseră o inimă mai frumoasă. Tânărul era foarte mândru de inima lui…

Dar a apărut un bătrânel care s-a învârtit puţin în jurul lui, apoi a rostit ca pentru sine:
– Mda, oarecum…
Intrigaţi, şi tânărul şi fanii lui i-au spus:
– Cum aşa, oarecum…? Ce, ştii vreo inimă mai frumoasă?
Bătrânul a arătat-o pe a sa. Era o inimă puternică, dar era plină de cicatrice, locuri unde bucăti din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau exact, colturoasă pe alocuri… Mai mult, din loc în loc îi lipseau bucăţi intregi, lăsând să se vadă răni încă deschise…
– Poate fi asta o inimă mai frumoasă?, îşi şopteau oamenii. Tânărul râdea în gura mare de pretenţia bătrânului cum că ar avea o inimă mai altfel… Dupa ce a examinat atent inima bătrânului, i-a spus râzând:
– Cred ca glumeşti, mosnege. Priveşte la inima mea – este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai durere!

– Da, a spus blând bătrânelul. Inima ta arată perfect, dar n-aş da inima mea pe a ta. Fiecare cicatrice pe care o vezi reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea – aşa sunt eu, rup o bucată din inima mea şi o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, care se potriveşte mai mult sau mai puţin în locul rămas gol în inima mea. Nimeni nu măsoară la milimetru, rămân margini colţuroase, dar pe care eu le preţuiesc nespus de mult… Îmi amintesc de dragostea pe care am împărtăşit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucaţi din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din inima lor. Acestea sunt rănile deschise pe care le vezi, găurile negre ale iubirii… Păstrez locurile astea, că s-ar putea ca într-o zi să se răzgândească şi să se întoarcă la mine… Să-mi umple locurile goale cu bucăti din inimile lor… Nu asta ar trebui să fie adevărata frumuseţe a inimii? a încheiat zâmbind uşor bătrânul.

Tânărul a rămas tăcut, cu o lacrimă în colţul ochiului. S-a apropiat timid de bătrânel, a rupt o bucată din inima lui perfectă şi i-a întins-o cu mâinile tremurând. Bătrânul i-a primit bucata pe care a pus-o pe inima lui. A rupt apoi o bucată din inima brazdată de cicatrice şi a pus-o pe inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, marginile erau cam colţuroase. Dar câtă fericire era acolo! Tânărul şi-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar care acum era mai frumoasă ca niciodată, fiindcă în ea pulsa dragoste din inima celuilalt. Cei doi s-au îmbrăţişat, şi-au zâmbit şi au pornit împreună la drum.

Ai împărţit vreodată cu alţii inima ta?

Prelucrare după anonim


Dumnezeu lucrează cu materialul clientului

august 26, 2007

om1.jpgV-aţi gândit vreodată că mintea umană se trage din mintea divină? Ca tot omul… sau ca omul tot! V-aţi gândit vreodată că El S-a exprimat pe Sine în Scripturi, ca să poată comunica prin intermediul acesteia (al Scripturii), cu omul? Că „departele” gândurilor Sale, de care face pomenire Isaia ( „Ci cât Sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât Sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre. Isaia 55:9), nu e de natură spaţială cantitativă (El nu gândeşte în termeni de spaţiu şi timp, doar S-a tradus pe limba noastră), ci spirituală, mai degreabă intelectuală, calitativă?

De fapt nu între modurile de funcţionare a gândirii se face deosebire, ci între „calibrele” lor. Aşa că, păstrând proporţiile, încerc să explic un act anume al lui Dumnezeu pe care omul îl repetă la dimensiunea lui, închipuindu-se şi încoronându-se stăpân…

E vorba despre actul creaţiei. Orice artist ştie că opera sa va fi receptată de semenii lui. Orice scriitor, muzician, pictor, etc. Aşa că se va strădui să obţină un anumit efect, cel dorit de el, în mintea celuilalt. Are el „harul” acesta… El lucrează – şi ştie asta! – cu mintea celuilalt. Sigur că nu toate minţile vor fi deschise pentru demersul lui. Dar el va încerca. Are această datorie, dacă nu vrea să-şi îngoape talantul şi să-şi irosească viaţa. Ca urmare, apare un spectru larg de poziţionări, relativ la lucrarea lui. Unii îl îmbrăţişează pentru ea, alţii doar îl salută, iar alţii îi întorc spatele. Motivele sunt date nu în ultimul rând de nivelul cultural al receptorului, de gradul lui de pregătire. Aşadar putem spune că artistul… „lucrează cu materialul clientului”, şi trebuie să ţină seama de asta.

Aşa şi Dumnezeu. El ştie foarte bine acest lucru. Ştie că „poezia” Sa va trebui să fie îmbrăţişată de mintea omenească. Aşa că a scris-o pe înţelesul tuturor într-o Carte. Aţi citit-o? Acolo e despre Sine şi despre lume, despre asemănări şi deosebiri… A lăsa Cartea deoparte pentru „cronicile literare” croite pe marginea ei şi intitulate atât de orgolios „sfânta tradiţie”, e ca şi cum aş încerca să-l cunosc pe Nichita Stănescu şi opera lui fără să citesc ceva scris de mâna lui, doar din tot felul de cronici… Nu, el nu a fost nici măcar aşa cum îl arată casa memorială, ci a fost viu! Tradiţia e despre ceva mort. Dumnezeu e VIU! Şi lucrează cu mintea omenească. Îşi poate răsădi acolo „poezia” mântuirii Sale, sau nu.
Pur şi simplu ai de ales: mort sau viu. Nu e cale de mijloc. Eu L-am ales pe Dumnezeul Scripturii, pe Dumnezeul cel viu.


Ferice de cei milostivi

august 25, 2007


Ca gingăşia gâzei când înconjoar-o floare,
uşurel atingând-o cu briza elitrei,
e mila ce lasă adânc de-nchinare
şi lacrimi, clipitei.

Ferice de cei milostivi pretutindeni,
în drag şi în ură,
cu uşile inimilor deschise-n arminderi
fărâmitură

de plâns închegat pe cel gol şi lipsit,
ca un strai călduros,
plâns milostiv, plâns fericit,
plâns unduios.

Ca un râu care-şi umple de sălcii malul
şi-adânc le adapă,
chiar dacă ele cu ramuri valul
i-l tot înţeapă.

Ferice de cei milostivi căci vor fi
podidiţi într-o grea bucurie:
mila lor ca un înger peste ei va veni
tovărăşie

înaintea oricărei făpturi de făptură umilă
la Scaunul lui Dumnezeu înfăţişată.
Vor avea cumpănita parte de milă
adjudecată.

(o altă “piesă” aranjată de fratele meu, publicată în volumul “Tabla înmulţirii cu cerul” – 1998)


Există poezie baptistă?

august 24, 2007

salvare.jpgŞtiţi cum e cu anafoarele? Înotătorii ştiu. Şi ştiu şi cum să se ferească. Dar nu toţi…
M-am trezit în mijlocul unui anafor. Care-i soluţia? Să mă trag singur de chică, să mă salt înfundând pe alţii, sau să aştept să ajung la fundul apei şi… s-o iau pe jos până la mal?

Mă tot întrebam, iar întrebarea îmi lăsa un gust amar. Până la urmă mi-am formulat-o. Suna chiar aşa: există poezie baptistă?

Am fost pomenit pe blogul lui bastrix ca „scriitor baptist”. Iar eu am pretenţia că sunt „scriitor creştin”. M-am simţit, nu, nu jignit, doar discriminat. Şi mi se cerea să fac acelaşi lucru: să fac pomenirea blogului cu pricina în blogrollul meu. Poate că voi ajunge şi aici dacă dispare orice urmă de discriminare (cea amintită aici e cea mai nevinovată) de pe blogul respectiv.

Sigur că nu mă interesează decât cauza poeziei creştine. Nu, aşa cum mai spuneam, NETorietatea. Aşa că pot fi şters de acolo de unde nu am cerut să fiu pus. Simpla prezenţă pe blogul ăla e, pentru un neortodox, ca o coroană cu ghimpi. Ideea de coroană devine instrument de tortură. Şi orice coroană cu ghimpi mă aşează lângă Domnul meu.

Nu există poezie baptită, ortodoxă sau de altă culoare. Poezia ori e, ori nu e. Omul, da. Eu sunt şi voi fi creştin baptist. Pe creştin nu botezul îl face creştin, ci naşterea din nou. (Numai un astfel de botez al pruncilor accept: al pruncilor în credinţă). Tot aşa, o poezie nu e baptistă sau ortodoxă, ci e poezie. Sau trebuie să fie, înainte de orice. Sunt anumite reguli după care se măsoară „culoarea” poeziei, aşa cum sunt anumite învăţături care măsoară „culoarea” confesională. Dar e un singur Văz care vede toate culorile… Dacă cineva nu înţelege ultimele vorbe, sau încurcă Văzul cu culorile, sau culorile între ele, e problema lui.

Singura mea cauză e cauza poeziei creştine. Nu blogul, nu clickurile, nici orgoliile. Şi ţin cu toate puterile de pacea care mă ajută să scriu. Aşa că nu voi intra în polemici acaparante, oricât de tare aş fi tentat, cu nimeni, aşa cum n-am intrat nici până acum. Dacă vor apărea comentarii ispititoare în sensul ăsta, le voi şterge. Aşa înţeleg să lupt pentru cauza mea, cea a poeziei creştine, poezia cu coroană de ghimpi…


Selecţia a început!

august 22, 2007

Cum spunea cineva, la Cuvinte la schimb „punem de o nouă carte”. După ce grupul nostru a publicat deja două culegeri de poezie creştină (2003 şi 2005), începem pregătirile pentru o a treia. De data asta selecţia se anunţă destul de dificilă. Nu e uşor să spui oamenilor – tineri şi entuziaşti – că nu pot fi selectaţi pentru că poezia lor fie nu este suficient de… frumoasă, fie nu e suficient de… creştină („bună”, ca să folosesc categorisirea unui păstor pentru care poezia trebuie să fie predică).

00003.jpg

De cele mai multe ori se ajunge la o formă acceptabilă a textelor după mai multe „runde de discuţii” asupra acestora. Părerile şi sfaturile, ironiile fine şi propunerile constructive îî ajută pe tinerii scriitori creştini să-şi afle singuri ungherele în care Duhul pune inspiraţia şi unde e necesar ca ei să-şi adauge transpiraţia.

Nu pot decât să urez un start binecuvântat pregătirii noii antologii Cuvinte la schimb!


Ce vreau de la blogul meu

august 21, 2007

scari.jpgDa, acum cred că ştiu ce vreau de la blogul meu. Dacă am bâiguit (blogărit) oarecum până acum, cred că nu asta îmi doresc. Blogul acesta va fi o casă a poeziei creştine. Dacă voi avea ceva de povestit pe această temă, voi scrie, dacă nu, nu. Nu voi mai specula pe diverse teme, numai de dragul ratingului, nu voi mai căuta să fiu suficient de superficial ca să plac multora. Cred că poezia creştină merită mai mult.

Aş putea încerca să mă iau de piept cu unu sau cu altul, „senzaţionalul polemic” făcând deliciul multora. Dar ce câştig? Notorietate pe net? Adică… NETorietate!? Şi după ce am câştigat-o, cu ce o susţin? Şi înaintea lui Dumnezeu cum justific încărcătura de orgoliu ce mă paşte? Aşa că rămân la ce sunt: o casă a poeziei creştine.

Am structurat blogul astfel încât să slujească împreună cu mine. În secţiunea „Home” pun în special proza scrisă de-a lungul timpului şi nepublicată în vreo carte, împărţită şi ea pe categorii. „Cartea Iov…”şi „Omul ca dar” sunt două cărţi la care lucrez, în diverse stadii de execuţie. „Poezia de zi cu zi” este exact ce spune că este: un atelier „live”. Nu ştiu azi ce va fi mâine. Scriu textul exact înainte de postarea lui.

Iar „Raftul cu cărţi” încearcă să suplinească neputinţa de a mă deplasa uşor.
Dacă vă place poezia creştină, rămâneţi aproape. Dacă nu, au şi alţii bloguri…


C-aşa ai vrut!

august 20, 2007

C-aşa
ai vrut!

În sorbul unui gând, ca un vreasc
mă prinde, Doamne bun, al Tău teasc.
Eram un bob năuc de-atâta urât:
m-ai prins şi m-ai suit c-aşa ai vrut!

Curg ploi împrejur de istorii,
oameni scurşi în avere şi glorii…
De ce-s eu departe, atât?
De lume, de moarte?C-aşa ai vrut!

E nouă şi sinceră viaţa
ce mă-mparte în zi, dimineaţa ,
iar seara totu-i la fel de blând…
Eu ştiu, Doamne bun, c-aşa ai vrut!

Pun paşi, ca în toamne, petale
pe reavene, urme agale.
E timpul în oameni prea scurt .
De ce eu sunt veşnic?C-aşa ai vrut!

Cu milă făptura-mi umilă
ca-n biet alfabet o sedilă
ce-şi caută litera mult,
Te caut eu, Doamne, c-aşa ai vrut!

Şi dacă la urmă-n cântare
voi sta la picioarele Tale,
să laud, să vibrez, să ascult,
eu ştiu, Doamne bun, c-aşa ai vrut!

(o altă „piesă” aranjată de fratele meu, publicată în volumul „Tabla înmulţirii cu cerul” – 1998)


Dumnezeul NET sau „o vreau pe mama în apoi”

august 19, 2007

help.jpgVoi ştiţi ce înseamnă asta?
Cineva a căutat ceva pe net şi a scris greşit. În loc de „înapoi” a scris „în apoi”. Şi a nimerit pe blogul meu. Ei, şi?, veţi spune… Da, dar înţelegeţi cum vine treaba şi cam ce poate însemna „în apoi”? Că mai avem „viaţa de apoi”, lumea de apoi”, „înapoia mea”, „om înapoiat”…

Probabil că seara târziu, un copil pe care mama sa l-a lăsat singur cu calculatorul prea mult timp era obosit şi îngrijorat. Şi se ruga. Se ruga cui? Netului! Netul a devenit un fel de dumnezeu. Este mereu cu mine, nu mă lasă la greu, nu il vad, da’ este, cred in el, mă îndumnezeiesc in el… Poate că n-am căutat eu bine, dar are toate răspunsurile posibile la toate întrebările posibile. Ajunge o rugă simplă, o îngenunchiere de deget pe maus, şi gata, dumnezeul asta e aci ca duhul din lampa lui Aladin

Nici nu ştii ce minuni poate face! Însoară băieţi, mărită fete, asigură câştiguri facile premianţilor, te sperie, te intimidează, te orgoliază, ce mai, te divinizează! Asta e dumnezeul epocii. Şi e frumos că e un dumnezeu care evoluează. De la simplu la complex. Doamneee, nu tu, netule, Doamneee! Dă-ne netu’ în apoi!


Lozul cel voinic şi prima perfuzie

august 18, 2007

sp.jpgA trecut vizita. Acum stau întins în patul de spital, ascult comentariile celorlaţi şi picotesc. Aştept să vină să-mi pună prima perfuzie din cele 10 ale rundei a doua. Că prima a fost în primăvară, înainte de prezentarea la Comisia pentru pensii. De data asta voi merge la Comisia de handicap. Trebuie să fiu iar… atestat. Boala asta… Mai ceva decât o meserie unde e valabil un singur atestat. Aşa, ca pensionar, am nevoie de 2 pe an (cel puţin).

Ceilalţi pacienţi din salon discută aprins despre ce-ar face dacă ar câştiga la tragerea loto. Opt milioane de euro! Un bătrân s-a plâns la vizită că nu-l mai duc picioarele. Că-l dor… Medicul i-a recomandat să renunţe la ţigare. Nici nu s-a terminat vizita bine, că a ieşit să fumeze. Iese din 5 în 5 minute. El, dacă ar câştiga lozul cel mare, şi-ar pune proteză dentară nouă, i-ar face casă fiică-si şi s-ar însura, că i-a murit baba.

Am timp să mă gândesc. Am timp să mă rog. Mă rog şi pentru bietul om… Nici măcar nu ştie cât înseamnă opt milioane de euro. Nu-şi dă seama că nu ar mai avea timp să-i cheltuiască, la imaginaţia lui… Mi-a adus aminte de povestea cu omul ăla care, după ce toată viaţa a tot jucat la loterie sperând să câştige ceva, a ajuns pe pat de moarte. A mai jucat o dată şi… a câştigat. Când a aflat, a mai avut suflare să şoptească: „Cu banii ăştia să construiţi o hazna în centru. Vreau ca toată lumea să facă ceva în norocul ăsta!” Am mai povestit pe undeva pe aici asta… Se pare că nu e oraş fără un wc public, sau mai multe… Aia da, imaginaţie!

Gata. Vine asistenta să-mi pună perfuzia.


Firul veşniciei nu se rupe niciodată

august 17, 2007

Astăzi merg iar la spital. Mă internez (a câta oară?) pentru analize şi tratament. Ce iluzie! Că asta ar fi o salvare. Că am mai păcălit moartea o dată. Că-mi lugesc ce? Când am asigurată veşnicia, la ce să-mi folosească zile multe? Hepatita mea e aproape ciroză. Am primit aprobarea pentru tratamentul cu interferon, dar cine ştie când îmi va veni rândul… Poate mă vindec de hepatită, dacă n-oi muri până când mi-o veni rândul să fac tratamentul.
Dacă supravieţuiesc mă pândesc alte probleme. Şi dacă nu m-ar pândi, firul tot se va rupe. Fiindcă pândeşte. Condiţia mea de om pândeşte şi se împlineşte. Împlinirea ei e distrugerea ei. Apoi voi fi ca îngerii în ceruri. Nu e minunat?

Când eram mic, mă jucam cu soldăţei de plumb. Acum pot să mă joc cu soldaţi virtuali, pe calculator. Ceva e altfel. Lumea e altfel. Nu e alta, dar e altfel. Şi când voi fi ca îngerii, la fel. Lumea mea va fi altfel. Îl voi slăvi pe Domnul ca şi acum, dar altfel… Nu ştiu ce poezii voi scrie atunci, dar ştiu că voi scrie. Poate că tot sufletul meu fericit nu va fi altceva decât o poezie ce nu se va mai termina vreodată, plin de minunăţia metaforelor Stăpânului…

mm.jpgSpitalul ăla unde merg e plin de metaforele altcuiva. Ale cuiva care se lăfăie nesătul în durere, mizerie şi moarte. De aia nu pot sta acolo mai mult decât mi se cere. Întotdeauna plec după tratament. După amiaza şi noaptea vin acasă. Aici sunt protejat. Aici mă întâlnesc cu voi. Aici, parcă firul nu se rupe niciodată. Chiar aşa. Firul veşniciei nu se rupe niciodată.


Tinerii artişti şi Adunarea

august 16, 2007

0p.jpg

Întotdeauna am considerat ca a-ţi face şi a-ţi păstra prieteni nu este un lucru de neglijat. Mai ales în condiţiile în care nevoia de prieteni vine ca un imperativ, aceştia suplinind lipsa dragostei şi a înţelegerii de care tot omul are nevoie.
Iar când această lipsă se manifestă ca absenţă a unui jalon necesar, ca o absenţă de punct cardinal, ca o acută nevoie de confruntare cu obiectivitatea unor „păţiţi” care pot da şi eventual, accepta sfaturi şi soluţii, mai ales în situaţia unui artist, zonă în care prieteni adevaraţi găsesti greu, dacă găseşti, atunci ea, lipsa, doare tare…

Cunosc mulţi tineri se simt chemaţi la a face ceva deosebit, iar unii chiar sunt… În cazul meu, Dumnezeu mi-a oferit şansa de a mă întoarce în Adunare, după ce am cunoscut adâncimile murdare ale lumii artistice imorale şi acaparatoare, hotărât să înfrunt orice snobism sau prejudecată culturală, acolo unde îmi era locul: între copiii Săi. Şi mai mult: hotărât să-mi găsesc prieteni artişti, sau cu preocupări asemănătoare cu ale mele. Am avut harul să-i găsesc. Acum este grupul de literatură de pe Internet, Cuvinte la Schimb… Dar cea mai arzătoare dorinţă era aceea de a feri pe tinerii credincioşi de a-şi murdări fiinţele şi talentele prin speluncile lumii, împreună cu tot felul de „artişti” dubioşi, prin „cenacluri literare” care mai de care mai seducătoare, mânaţi de pasiunea pentru scris, cum fusesem eu… Sper că am reuşit să ofer o soluţie…

Dar ce facem cu problema care trenează în cele mai multe dintre adunările noastre, fiindcă acolo au aceşti tineri primele contacte cu „gustul public”. Cine formează şi îndrumă pe mulţi dintre liderii noştri, care ştiu Biblie din belşug, dar cu literatura şi psihologia sunt la pământ? Şi, mai ales, cine îi obligă să stabilească norme, acolo unde nu se pricep? Cine îi obligă să aprecieze cine e poet, sau sculptor, sau pictor, şi ce e aceea o poezie? Oare şi-ar pierde autoritatea, dacă şi-ar recunoaşte onest incompetenţa? Pe cine păcălesc astfel de oameni? Şi până când cultura evanghelică va fi nu marginalizată, ci la margine, din cauza lor? Ca să nu mai vorbesc de sufletele tinere, descrise mai sus, care se pierd…

Mi-am dorit şi îmi doresc prieteni. Dar doresc mai mult să fiu prietenul Domnului, iar El a spus : „Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu… ca să vă iubiţi unii pe alţii”.
Unde este iubirea, când anulăm pe alţii doar ca să ne vedem noi? Eu aşa gândeam atunci şi aşa gândesc şi acum… Dumneavoastră, nu?


Pe străduţe de munte

august 13, 2007

fagaras.jpgIeri, cu ajutorul Domnului, am ajuns la munte, la Făgăraş. Nu, nu în vacanţă. Trebuia să dau BT pentru „Iertare pentru ghimpi”. Şi doream să revăd un prieten vechi. Un om pe care nu l-am văzut de aproape 15 ani.

Dacă nu se întâmplă nimic deosebit, până la sfârşitul acestei luni, voi fi în măsură să mulţumesc Domnului pentru apariţia celei de-a şasea cărţi de poezie creştină.

Am gândit-o şi pe a şaptea. Dar voi mai trăi să o văd? Dacă Domnul îmi va da zile, va apărea la anul. Se va chema „Cartea de odihnă” şi va aduna cele mai frumoase poezii apărute în cele şase cărţi dinaintea ei. Rugaţi-vă Domnului împreună cu mine pentru proiectul ăsta… Mulţumesc.


Să vă spun cum m-a vindecat de suferinţă

august 12, 2007

Fiecare ar vrea, fie că e bolnav sau nu, să aibă măcar siguranţa că există posibilitatea unei vindecări miraculoase. Chiar dacă nu e bolnav, ziceam. Fiindcă, nu-i aşa, va veni o zi când s-ar putea să-i folosească siguranţa asta. Dar v-aţi gândit vreodată dacă pe Dumnezeu îl interesează boala noastră? Nu cumva El este interesat mai degrabă de suferinţa noastră? Fiindcă nu sunt tot aia. Pot fi bolnav şi să sufăr, sau pot fi bolnav, şi să nu sufăr. Aşa cum, la fel de bine pot fi sănătos şi să sufăr…

Păi cum, veţi spune, nu făcea Domnul minunile alea de vindeca de boli atâţia oameni? Ba da, sigur că da. Dar întâi Se asigura că ei credeau că pot fi curăţiţi. Sau că măcar exista în locul acela o disponibilitate de a crede. Dacă necredinţa venea din neştiinţă, nu din reavoinţă. Să ne amintim de cel care a fost întrebat dacă crede în Fiul lui Dumnezeu, înainte de a fi vindecat, iar el a răspuns, de tot neştiutor, „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?” Biblia spune că acolo unde Domnul nu a găsit credinţă, nu a putut face minuni. Foarte interesant!

Înseamnă că nu boala avea El în vedere, ci altceva. Ceva ce noi numim suferinţă. Şi nici nu e necesară o aşa de mare credinţă, doar interesul lăuntric, recunoaşterea sinceră a propriei nevoi. Care nevoie este întâi interioară. Şi medicina spune că suferinţa constă, în principal, în modul cum îţi priveşti boala. Domnul vindecă dinăuntru spre afară. El operează invers decât chirurgii noştri, fiindcă El vede pe dinăuntru. El vindecă întâi suferinţa. Apoi are harul Său. Lui Pavel, care se ruga pentru vindevarea bolii sale trupeşti, dar care fusese vindecat de suferinţă, El îi refuză vindecarea trupească, asigurându-l de suficienţa harului divin care nu depindea de boala trupului.

El când se ocupă de trup şi de bolile lui, are în vedere un anume răspuns la nivelul mărturiei personale. Al modului cum îşi asumă fiecare minunea lui Dumnezeu. La fel şi când nu se ocupă. El face totul din marea Sa Iubire şi spre slava Sa. Să vă spun despre mine, pe scurt. Mai ales că mulţi îmi cer detalii. Desigur, nu sunt singur în astfel de situaţie. Am vreo două diagnostice urâte. Sunt declarat „handicapat”, scos din circuitul civil, trecut la rebuturi. Vă asigur că nu sufăr, dimpotrivă. Da, e greu să nu poţi tot ce poate un alt om. Dar asta nu e deloc suferinţă. Atâţia oameni nu pot alerga suta de metri în mai ştiu eu câte secunde, sau să cânte la vioară ca Paganinni, dar nu-i văd suferind din cauza asta.

A fost o zi când m-am întâlnit cu Isus şi I-am cerut salvarea de iad. A fost ziua vindecării suferinţei mele. Bolile, neputinţa trupească, au venit după aia, dar nu au mai contat decât ca elemente dintr-un Plan al Său de a Se mărturisi şi de a Se glorifica prin mine. Da, El m-a vindecat de suferinţă. Slăvit să fie Numele Lui!


În nici un caz nu mi s-a dat să blogăresc

august 11, 2007

bligarit.jpg

Dacă mi s-a dat a spune ceva, în nici un caz nu mi s-a dat să blogăresc. Să scriu poezii, da. Poate şi altceva. Dar nu să blogăresc. Adică să mă leg de ceva ce vă interesează şi să fac să vă intereseze şi mai tare.
Nu sunt vechi pe wordpress. Nici nu ştiu încă mai mult decât strictul necesar din ce se oferă aici şi cum îmi pot însuşi eu toate instrumentele astea. Şi nici nu cred că am mare nevoie.

Descopăr o lume a unei concurenţe acerbe pentru o poziţie bună în top, pentru mai multe clickuri, pentru autority pe Technorati sau mai ştiu eu unde. Nu contează valoarea, ci cum poţi manevra mai eficient tendinţa umană către spectaculos şi fantasme (fantasmagorii?) de tot felul. Nu contează ce spui, aproape că nici cum spui, doar să o faci şi să oferi altora ce cred ei că au nevoie. Foarte puţini au într-adevăr ceva de spus şi merită citiţi.

Era cât pe-ci să fiu prins de iureşul de pe wordpress. Să mă las muşcat de hidra de aici. Să recurg la tot felul de şmecherii ca să mă bag în faţă. În faţa cui? Că parcă mă interesa Faţa Domnului…
Primul pas l-am făcut cu pozele: „Stii, îţi trebuie poze, ca să fii căutat.” mi s-a spus. Şi am căutat eu poze. Nu spun că e rău să pun poze, uneori ajută textului. Dar pierdeam mult timp căutându-le. Poate că nici asta nu e rău, că pe lângă poze mai dai de o sumedenie de alte lucruri folositoare. Cum ar fi idei pentru eventuale viitoare postări. Dar…

În nici un caz nu mi s-a dat să blogăresc.


Când încep cuvintele să iubească

august 10, 2007

Cu un cuvânt, poate doar cu marginea lui
am lovit aerul din frunzele plopului,
i-am înconjurat verdele de câteva ori
şi cuiburile toate i le-am umplut
cu păsări multicolore, cu pui golaşi,
până s-a putut înţelege literă cu literă.

Apoi totul şuiera de sens, ca un tren
către o staţie terminus, totul vibra
în liniştea care-nsoţeşte-nţelesul.
Eu gândeam cu vocea fiecărei litere,
drept şi răspicat ca toporul care taie pădurea,
ca sabia unei nopţi dintre ani.

Până durea, aşa răscoleam împrejur,
până denumeam fiecare cotitură a umbrei
în drumul ei către inimă,
până începeam să mă îmbrac în poem,
să mă gătesc pentru nunta
la care vor vedea ei, îngerii,
pe cine au protejat în tot îndelungul…

Aşa că se însenina când atingeam cerul
cu un cuvânt, poate doar cu marginea lui.

Pe treptele inimii suia Regele,
mântuind în toate părţile
cu gesturi cosmice de cruce
ridicată în apusul incandescent.

Aşa am învaţat să stau treaz
când încep cuvintele să iubească.

(Din „Liniştea dintre două tăceri” – 2004)

English version