Îngerul… fragment 5

iulie 19, 2008

Cei mai mulţi nu vor mai ajuge, îmi spui. Au murit demult. chiar dacă numai puţin şi numai pe dinăuntru, într-un poem precedent, abia aşteptând să-şi umple murdarele blide cu fluturi livizi din livezi livide… „Ce imagine! Puteai s-o spui mai frumos.” Ai dreptate. Dar numai in mâna cu care nu mai poţi face nimic, o ţii… Ce anume? Dreptatea, dragă…!

Îi aud cum se rotesc şi crapă în jurul lor pânza unui spaţiu prea strâmt. Vorbele ţâşnesc şi se rup. Şi tu auzi, nu-i aşa? „E dintre noi, e ca noi, şi el curăţă cartofi… Nevastă-sa îi găteşte la un aragaz ca al nostru… Soarele pare a fi acelaşi, ploaia, la fel, până şi dunga roşie de la orizont, seara, când e senin.”

„ L-am văzut deunăzi plângând…”mai spune unul. „Eu l-am auzit cum râdea!” zice altul. „Iar eu l-am înjurat în tramvai!” se făleşte al treilea. „Cred că e bine plătit. Cred că e nebun. Sacul şi petecul…” „Mănâncă şi ei, fac şi ei copii… Sunt între noi, dar nu ştiu cum, nu sunt dintre noi.”

Nu mă pot supăra, n-am să mă supăr, fiţi siguri, dacă veţi arunca ce scriu eu în vreun colţ, uitând… Numai vă rog, vă rog nu-L aruncaţi şi pe El! Uneori e o cruce în ceea ce spun, e o Golgotă… Coborâţi-L încetişor şi veţi înţelege susurul blândeţii şi al subţirimii, coborâţi-L încetişor… Şi nu vreau să nu ştiţi un secret: nu mai bociţi, fie ce- o fi! El tot va învia, dragii mei, a treia zi!

Reclame

Orele astrale ale omenirii

iulie 19, 2008

Prinşi în centrul vieţii lor ca într-un foc, oamenii speciali au dăruit lumii mesaje speciale. Fie că s-au numit profeţi, artişti, oameni de ştiinţă, clipe de foc din viaţa lor au devenit scântei ce au aprins istoria. Nu pot uita cartea lui Stefan Zveig, „Clipele astrale ale omenirii”… Alături de alte mari cărţi, aceasta m-a mişcat atât de profund, încât întotdeauna, de atunci, am văzut puterea actului creator ca pe un adevărat har divin.

Când îmi vorbea, de exemplu, despre Georg Friedrich Haendel, care ajunsese la mare strâmtorare, parţial paralizat şi într-o cumplită lipsă financiară exact în cea mai înaltă perioadă a vieţii lui, ars de forţa inspiraţiei care îl stăpânea, perioada scrierii oratoriului „Messiah”, atunci explodam ca o revelaţie, de parcă eu însumi deveneam o oră astrală a propriei istorii.

Dar mai mult de atât: aveam să înţeleg că „toate lucrurile lucrează spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu”, că nu e amănunt în viaţa noastră, care să nu se înscrie în planul lui Dumnezeu cu privire nu doar la noi personal, ci la toată istoria omenirii… Că a ignora acest adevăr înseamnă a ne exclude din propria noastră viaţă.

Dă-ne, Doamne, orele Tale astrale!


Mîinile

iulie 19, 2008

Violeta îmi spune că îi place mult desenul ăsta, aşa că m-am hotărât să vi-l arat şi vouă. Ideea e veche. Aveam 20 de ani, când desenam pentru prima dată o mână ca simbol al sentimentelor (ce se vede mai jos)… Şi mă mai gândesc că, într-adevăr,

„mâna Domnului a venit peste mine, şi m-a luat în Duhul Domnului, şi m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase” (Ezechiel 37:1)