Îngerul… fragment 9

iulie 26, 2008

Să mai adăst şi pagina asta până termin lumea de spus, pagina asta şi celelalte, să mai prind măcar o silabă din ea în plasa cuvintelor. Ce diferenţă e între a vrea şi a face, între voinţă şi înfăptuire? Un tremur ca un tren în viteză pe şine nedrepte, o barză murind pe cerul subţire cu o broască încă vie în cioc, căderea ei admirându-mi cuvintele…

Scărpinându-le, dau de sângele lor, ale cuvintelor, şi observ că nimeni nu moare din asta, tot ce trebuie făcut este să ţii bine eprubeta sufletului sterilă, să curgă în ea sângele luminos şi curat, apoi degeaba fugi de mântuire ca o albină de fum… Vine mereu pasul care pluteşte pe mare, pe berze, pe cuvinte, scuipatul amestecat cu humă care te vindecă de orbire, orhideea buretelui îmbibat cu veninul şi fierea, vine cu totul dragostea Ta ca să adaste cu mine pe pagina asta şi pe celelalte. Până termin lumea de spus, până mai prind măcar o albină în plasa cuvintelor, până mai închid, ca pe o floare, pagina asta între filele unei vieţi…

Aţi putea zice că am ceva cu realul, cu lumea, cu dumneavoastră personal, iar eu aş putea să vă rog să mă iertaţi sau nu. Oricum, afară e cald, e cald de-ţi intră în ochi. Nu se mai sinucid în oglindă imaginile, nu mai nimeresc nici cuvintele pe obiecte… Fâşâie trist niscai spice în câmp. Undeva tot veţi plânge. Cândva. Tot veţi plânge iertându-mă, realul, lumea, dumneavoastră personal, coliba din care inima încă păzeşte tarlaua cu pepenii cei ai iubirii sau ceva spice în câmp, Dar veni-va secerişul ca un taifun în curând şi nu va mai rămâne nimic din toate acestea. Numai iubirea scrisă pe frunte, tainic, trainic, definitiv.

Şi nu e obligatoriu să vă placă scrisul meu, poate este prea tremurat şi poate prea frige, dar despre ce scriu… nu aveţi a alege. Ori aruncaţi totul şi o luaţi de la capăt, ori faceţi cum credeţi că-i bine: scobiţi-vă-n nas, tăiaţi-vă unghiile, părul, tăiaţi-vă drumul, faceţi amor, fluieraţi, mai treceţi cu plugul peste memorie, că doar nu despre noi este vorba… Nu suntem noi cuiul de boltă al universului, buricul pământului, croiala, crochiul acestor cuvinte. Şi societatea merge, merge şi merge cu tine, cu mine, fără tine, fără mine… Acestea poate nici cuvinte nu sunt, poate doar o sângerare, o hemoragie involuntară care-ar putea face să-mi fie rostirea fatală… Poate că nici nu sunt eu acela care le scriu. Poate şi de aceea nu e obligatoriu să vă placă, sau poate tocmai de aceea e obligatoriu. Oricum, încercaţi să ronţăiţi măcar un colţ… măcar colţul care vă doare!


Ce, eu am stat la şuetă cu Dumnezeu?

iulie 26, 2008

De ce sunt aşa sigur? Ce, eu am stat la şuetă cu Dumnezeu? Nu trec şi eu prin bucurii, ca toată lumea? Ca să nu mai zic de dureri… Nu, nu singur, sigur. Sigur pe Prezenţa Sa în viaţa mea. Sigur de palma Sa în care adorm şi în care mă trezesc. Sigur de împlinirea promisiunilor Sale scrise negru pe alb în Scripturi. De ce…?

Fiindcă am ales să-L cred pe Cuvânt. Fiindcă am ales să pun capăt fugii. Fiindcă am ştiut să obosesc de mine la vreme. Şi fiindcă dincolo de orice oboseală este El, aşternând un loc de odhnă. „Eu mă duc să vă pregătesc un loc…”, aşa mi-a spus.

Cad, cad şi mă ridic. E tot acolo, aşteptându-mă. Bat din palme, victorios. El bate odată cu mine. Tot El ne învaţă:

Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune. Ajutaţi pe sfinţi, când Sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. Aveţi aceleaşi simţiminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi. Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, întrucît atîrnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. (Romani 12:12-18 )