Psalmul de sub perfuzor 11

iulie 9, 2008

Fii bobul de rouă ce mă udă în zori, până-mi dau aripi, până-mi dau flori… Nu visa niciodată mai mult decât doi şi voi şti totdeauna că noi… Şi voi şti totdeauna că sub sâmburii goi e ca liniştea-n pajişti vâlvoi…

De aceea, cât e, tot adânc îmi va fi chipul luminii din cereşti temelii şi-ţi voi spune mereu răspicări de simţiri, ca atunci când pe sârmi de iubire mă-nşiri… De mă cânţi, clavecin de străbateri mă fac, aşa cum se face rădăcina copac.

Şi mă curăţ de spaime în senin adevăr de rămâne privirea o culoare de măr pe o ramură de cald heleşteu în care S-a-mbăiat Dumnezeu. De aceea nu te mai saturi de oglindiri, cum nu se mai satură nuntirea de miri, sau o poveste de un roş împărat odată ca niciodată-ntâmplat.

Când cânta-va finalul simfonia-pahar noi vom şti că nu l-am băut în zadar. Noi vom şti că durerea din om e ca mărul cel copt dintr-un pom: se-mplineşte la gust, dacă-l rupi şi-l mănânci, însă moare şi încolţeşte din nou, dacă-l arunci…


Psalmul de sub perfuzor 10

iulie 9, 2008

Nu zboară pietrele nearuncate, aşa spunea şi întindea mâna după câte una mai rea. Eu mă făceam mic, mic, nici nu ştiam cât de mic până nu începea să bată vântul: în praful stârnit eram acasă.

Apoi împrăştiam praful acela pe ultimul drum. Singurul pe care-l ştiam. Doamne, dacă vei trece pe aici, vezi că-s şi eu în dudul de sub perfuzor. Vezi că obişnuiesc să-mi plâng de milă. Şi că mă sperie toate alea.

Ştiu că nu sunt singurul, că lumea e plină de drumuri prăfuite, dar urmele paşilor Tăi nu fac decât o cale emausă, de la izvor la speranţă… De întors nu mi-a spus nimeni nimic. Aşa că încep să alerg.