Trecerea prin icoană (fragment 13)

august 23, 2008

***
lacrimi de dor lacrimi de vis lacrimi de om
lacrimi cât toate-ncăperile cât toate-nchinările
cât toate icoanele lacrimi fecioarele inimii lacrimi flăcăi
lacrimi imense podeţe peste iubire
lacrimi iertare lacrimi durere lacrimi nămeţi


Trecerea prin icoană (fragment 12)

august 21, 2008

***
spune Doamne un cuvânt şi vântul va începe să bată invers
nu că ar avea importanţă încotro bate noi vrem minuni
ca şi când nu poţi fi fără ele vrem cozonaci ca şi când
pâinea durerii nu e destulă

şi căscăm de plictis când înfloreşte iarba pe câmp
sau când clorofila dă de mâncare stejarilor sau când
bate inima de atâtea ori pe minut picotim în minune
ca literele în abecedar aşteptând să le înveţe cineva

în rest fiecare cu treaba lui Tu cu mântuirea o chestie
ca atunci când iau capacul de la oală şi bufneşte aburul
sau cum o fi eu cu ale mele afacerile familia ştii
ieri erai la comisia pentru handicapaţi aşteptai
să-Ţi crescă la loc mădularul care eram eu


Trecerea prin icoană (fragment 11)

august 20, 2008

***
bine ai venit în distanţă cu tot cu aurora boreală
bine ai venit în echilibrul tău interior bine ai venit
ce tren trecu peste ce poduri praguri prăpăstii
ce primăvară în urmă rămasă despre mine spunea

drag drag drag un refren catadicsea să alunge
hoţul interior al unui sentiment stăfulgerat de-ncredinţări
opreşte-te spuneam hai să ne închinăm ca o floare
în furtuna serii senine de mai

şi un surâs ca un pocal cu mirodenii adâncea vinul
privirii tale din care îngerii beau mai întâi
fă un pas cum face pianul un sol în orchestra iubirii
apoi întreabă-mă şi voi fi

***
hai să bună dimineaţa un luminiş
după toate regulile semantice ale luminii
hai să îndoim fierul de iarbă al sentimentelor
jumătate jumătate cum ne-a lăsat Dumnezeu

o poartă în surâs poate oricine
să treci să rămâi e mai greu e mai strâmt
şi câmpia închinării s-o inundăm cu genunchi
jumătate jumătate cum ne-a lăsat Dumnezeu

apoi să înţelegem că eu şi tu
scrişi pe nisipul iubirii cu degetul aşteptăm marea
hai să ne ia să ne ducă pe celălalt mal
jumătate jumătate cum ne-a lăsat Dumnezeu


Trecerea prin icoană 10

august 19, 2008

***
opreşte-te inimă în prag de cuvânt
de aici încolo e taina
opreşte-te şi visează sorbiri îngereşti
din ambrozia închinăciunii
seră de seară cineva care nu a sosit încă
e invitatul tău la cină la cina smereniei
şi aducerii aminte a înduplecării albastrului
să mai fluiere o dată aşa cum ştie el
inodor incolor beteala beteliei bolţii
betezda când îngerul tulbură apa

***
pun laolaltă clondirul ultimei revărsări
cu malurile rămase nemâncate la cina întinderii
ce capăt aia merit o explozie de împrejurimi ca atunci
când Dumnezeu ctitorea ca atunci prima dată
când am strigat elefantul pe nume elefantule şi mi-a plăcut

adam era mare poet cel mai mare
fiecare cocostârc zboară cu poezia lui între aripi
cărând toamne de colo colo cât e albastrul
unde ai rămas când ne-am dat peste cap
şi ne-am transformat în primejdii de atunci
poezia mai zbate muribundă ciotul aripii şi
mai mănâncă pe câte unul

***
şi mereu mă îndoliez la marginea gropii câte unui cuvânt
şi plâng acolo şi râd ca un apucat până la ziuă
Doamne Tu ştii de ce trebuie să fie aşa frig împrejur
de acolo din groapă se ridică un îngheţ definitiv
ca o moarte care s-a aplecat peste marginile mormântului
înafara lui nu înăuntru

să mă vadă adică şi pe mine cum încă fentez colţul ierbii
unde intră fiecare ins aruncat de mama lui la impresii


Îngerul… fragment 13

august 15, 2008

Trebuie neapărat să merg mai departe şi voi merge. E grea crucea, e greu pământul sub tălpi. O ţară de răni peste care a crescut poporul de răni… Trebuie neapărat să tremur pentru fiecare cuvânt care învaţă să zboare şi, Doamne, ce de cuvinte rămân răni grele, deschise, însângerate! Ele nu merită să înveţe să zboare?

Tu ştii singur cum faci aerul care pluteşte, la câte aripi se împarte o pasăre, sau la câte cuvinte se împarte o poezie ca să mai şi rămână din ea o dungă de linişte care tremură fiindcă trebuie neapărat să meargă mai departe, mereu mai departe. Tu şi numai Tu ştii cum se face, pentru viaţa sufletului, circuitul mântuirii în natură.

Plângi, domnule doctor, mai plângi. Numai când vin dintr-o uriaşă tăcere, cuvintele pot fi auzite. Auzite cu toate îndeletele, curate cum e lacrima în ochiul ei… Şi mă prostern în inima mea pe genunchi, împreună cu el.

Am vorbit şi zalele ne-au picurat la picioarele Tale şi văile numitu-ne-au ai morţii. Numai rugăciunea ne-a acoperit ca o pajură, ca o pajişte privirea, până sus. Intrăm plângând în circuitul mântuirii, ca o închinare curgătoare de om şi de mir. Ca o sabie pătrunzând în martir…


Psalmul de sub perfuzor 17

august 12, 2008

Când un semen de-al tău îţi simte inima şi Îl vede acolo pe Hristos e ca o escapadă într-o minune: nu mai ştii ce să crezi despre tine. Te întrebi ce merite ai de te iubeşte Domnul aşa de mult… Dai tare din aripile credinţei de parcă acum începi să zbori şi eşti fericit. „Tată, Doamne al cerului şi al pământului; Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu.” Şi privesc lumea printre degete, de fericire. Ca un prunc, exact ca un prunc!

liniştea mă înconjoară în mijlocul durerii lumii şi nu o mai ştiu, durerea aceasta, şi merg înaintele toate cu inima alintată de cer. Ştiu că şi azi voi picoti sub perfuzie, că seara e fiindcă vine noaptea, că îmbătrânesc şi eu, oricât de exact ca un prunc mi-ar fi sufletul. Dar cine m-ar putea extrage din dor ca pe o măsea de aruncat?

Îmi place să mă aglomerez în iubire cum cloştii îi place să-şi numere puii, negri sau albi, porumbaci şi golaşi… Să le piu-piu o mică bucurie din bucuria mare pe care o am de la El!
Uneori plânge. De ierusalim amar, de-aia plânge… Şi ecoul răsună ca un suspin: „De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!”


Psalmul de sub perfuzor 16

august 11, 2008

Atâta am chemat Numele Tău în inina mea, că teancuri de îngeri abia încăpeau. Fiecare era cât o fericire deplină, iar eu mă închinam tresărid ca o dimineaţă de mai, din rândunici. Doamne, mare e zborul Tău peste inima mea. Dă-mi târcoale ca unui cuib şi mă locuieşte!

Când îmi era gata să cad, ca unui pui, aduceai sub mine un nor de smarald, sau de porfir, sau de jad, că nu cădeam decât până la genunchi, cădeam pe genunchi, cădeam deodată, de o lacrimă. Apoi făceai minunea şi se strâmbau vecinii de zâmbetul meu, sau tresăltau munţii.

Stoarceţi-mă, ani, ca pe buretele îmbibat cu oţet şi cu fiere, dar stoarceţi-mă pe buzele Lui, ca să mă guste şi gustul să-I rămână în moarte şi în înviere, până ajung eu, că tare sunt rău şi El viaţă! De aici încolo e dor de o coborâre de pe cruce ca o lăsare la vatră a morţii. De aici înainte cresc maci.


Psalmul de sub perfuzor 15

august 9, 2008

Sunt în umbra întrebărilor şi adorm de la perfuzia asta cum adoarme vrabia de la un timp. Totul este nerăbdător şi flămând. În capătul coridorului siluetele morţii beau ceai.

Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine păcătosul. Secundele cară parcă ceva sau pe cineva, când sar gardul spitalului să înjunghie măşti. Dacă n-ar durea atât, fruntea plină de sudoare n-ar fi a mea.

Apleacă-te sub adevăr, asta e ultima analiză, îmi spune zâmbind şi mă împinge uşor. Dar şi adevărul tremură? Îl întreb. În stânga Lui, Dumnezeu Îl ridică de fraţi cu atenţie încordată ca o săgeată-n iubire, la maxim.

„Maxim” înseamnă cruce. Eu visez un gând amar de muritor împotrivit propriei cărni. În curând va veni eliberarea, iar eu încă adorm. Contează că-s acoperit de perfuzor? Doamne, vezi…


Psalmul de sub perfuzor 14

august 8, 2008

Geana de lumină era de la salonul vecin, iar noi, aliniaţi ca ştiucile după un pescuit îmbelşugat, ne potriveam ceasurile de parcă ora venea întotdeauna la fix. Ezitam să înţelegem ca atunci când mănânci migdale amare. De la inimă împotrivă, scări coborâte de oameni înfrânţi lunecau. Doamne, deschide fereastra!

Şi susurul blând şi subţire înfoia cearşaful murdar al trupului meu, deschizându-l ca o ecografie. Doamne, spune-mi şi mie: a mai rămas acolo măcar o tăcere adâncă, o alăută de înger călător, un pieptene sfânt pentru pleata iubirii? Oh, nu! Nu, omule, nu. Nu ştiai că numai Eu pun la loc dislocarea-nţelegerii?

Peste asfaltul încins de afară venea taxiul plecării cu îngerul la volan. Mai ştiu adresa? „Căci Eu mă duc să vă pregătesc un loc, pentru ca unde sunt Eu să fiţi şi voi cu mine.” Ora se făcea zi şi ziua se făcea împletire de diamant. Nu mulţi aveau speranţa pe dinafară. Trebuie să ieşi din operaţie, mai întâi…


Psalmul de sub perfuzor 13

august 7, 2008

Tot mai rar, din ce in ce mai rar, apare asistenta ca o prelungire a vieţii… Are aripile-n ascuns şi ar bea o cafea suspinând. Când îmi pune perfuzia, capela de la parter tresare de atâta speranţă.

Doamne, pe zi cocorii întind o faţă de masă şi se pregătesc de micul dejun al vremii împărtăşirii cu timpul trecut. Cu alte reguli ale altei gramatici decât cea de aici: am fost, sunt, iarăşi voi fi…

Trag oamenii de viaţă ca roaită de sirena grevei slujirii uitării: în aerul trist un glonţ strălucea de destin împlinit fără să doară, numai să moară. În sfârşit asistenta îşi sugrumă garoul pe sângele meu şi nu mă mai tem: de aici şi până la mâine e numai un pas.

Fă-l Tu, ca şi pe acela pe ape, când Petru era scos dintre valuri, de pierdut ce era. Fă-l Tu până îmi tremură umbra în corăbii pline de dor…


Trecerea prin icoană (fragment 09)

august 6, 2008

***

ori până unde m-a legat tina eu tot spre cer
aduc privirile şi plânsul măcar atât
lumea poate fi neauzită poate fi scâncet
neîngăimat preumblarea ei prin carnea mea
numai cerul e transparent cînd nu vine prăpastia norului

omule din când în când omule întâmplare şi uneori
omule ploaie de primăvară ai văzut
cum îşi iau zborul pelicanii tot aşa ar trebui
să vezi şi tu albastrul tot aşa
transparent şi tare ca piatra sub zbor
înalţă-te mai sus mai aproape

***
care e distanţa de la mine la mine când îmi pun aripile
am întrebat un tei astă vară apoi un ciorchine de struguri
în toiul culesului nu ştim noi avem parfumul mi-au răspuns
ascuzându-se timizi după o literă a timpului lor
şi am închis catalogul cu disperări căci veneai Tu

cum merg atunci când nu mai pot merge
cum mă mai ascund atunci când nu mai pot să mă ascund
simplu mi-ai şoptit ascunde-te invers cu inima înafară
fă din Mine ascunzătoarea ta cât eşti viu cine nu-i gata
îl iau cu lopata şi mi-ai zâmbit


Vă propun să îmi propuneţi să fiu reales!

august 5, 2008

„Vă propun să îmi propuneţi să fiu reales!” Aşa şi-a început domnul păstor vorbirea. Vă puteţi imagina aşa ceva? Şi mai ales, aşa ceva venind din partea unui creştin?! Mi-e teamă să mă gândesc la bieţii realegători. Ori au zăbale serioase şi frâie pe măsură, cântărind greu în roni, ori nu ştiu ce e libertatea gândirii şi a exprimării.

Dar nu e treaba mea… Le am şi eu pe-ale mele. „Hai să lăsăm…” i-am spus prietenului meu, jenat de ceea ce-mi povestea. Dar oare, Dumnezeu lasă…?


Înainte de burta chitului

august 4, 2008

Despre ce să scriu azi? Umbra unei dureri dă târcoale ca lui Elisei pleşuvia. Ieri la biserică ascultam despre nenumăratele semne pe care Dumnezeu i le arată lui Iona. Despre cum ascultă necondiţionat de El natura întreagă, marea şi peştii, vântul şi soarele, plantele şi aerul…

Numai omul, numai eu şi tu, avem posibilitatea să-I spunem NU! Iona a ales să spună nu. Nu şi gata. Nu, şi fuga de răspundere… Dar până când? Când Se opune Dumnezeu neascultării omului? Ce era dincolo de neascultare lui Iona?

Oameni. Alţi oameni. Suflete multe, zăcând în păcatele lor. Pe aceştia îi avea Dumnezeu în vedere. El ne cheamă pe noi, dar dincolo de noi sunt alţii, poate altcineva drag lui, poate familiile noastre, poate cetăţile noastre. Dumnezeu nu negociază cu noi mântuirea lor…

Chiar dacă nu mai vrem sau nu mai putem să ne rugăm pentru ei, Dumnezeu îi vrea mântuiţi. Şi ne trimite pe noi. Dacă fugim cum a fugit Iona, El are chitul lui, are durerile Lui pentru fiecare. Doamne, umbra unui chit îmi dă târcoale. Ajută-mă să mă îndrept încotro vrei Tu, înainte să am de-a face cu burta lui!


Ce nu sunt…

august 2, 2008

O, Doamne, ceva ce nu sunt mi se-ntâmplă,
Cum iarna se-ntâmplă-n câmpii.
În văile mele fantasmele surpă
Terenuri cu holde şi vii.

Îmi fii împreună cum aripii zborul
Când vulturul vrea către cer,
Măsoară-mă-n arcul ce-şi strună fiorul
De dor împlinit şi mister.

Culeg răsuciri de aer albastru
Deasupra de ape adânci…
Aş vrea să rămân lunecuşul măiastru
Al zilei pe care-o porunci,

Dar sunt, Doamne bun, întâmplată plutire
Şi sunt ce nu sunt şi te rog
Dă inimii mele de mine de ştire
Şi ia-mă pe mine zălog…


Realul separat

august 1, 2008

Câte îngrămădim într-o zi, în adâncul sufletului nostru? Bucurii şi tristeţi, pripeli şi amânări, inexplicabile uneori, nesiguranţe şi rigidităţi de stâncă, şi din toate Dumnezeu face om… Memoria învineţită de loviturile timpului ce a trecut vijelios peste ea, trupul purtându-şi mai frumos sau mai puţin frumos ocara anilor şi binecuvântarea lor…

Şi dacă într-o zi se-adun-atâtea, câte se pot aduna într-o viaţă? Şi cum evoluează prin tot Duhul Sfânt. mângâind şi mustrând şi croind un real separat, realul acelora care sunt în lume, dar nu sunt din ea, cum nu e lumina soarelui din huma pe care o îmbălsămează, deşi peisajul întreg o soarbe ca pe-o respirare.

Rugăciunea Domnului Isus

Ioan 17:11-17: „Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum Suntem şi noi. Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat; şi nici unul din ei n-a pierit, în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Dar acum, Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe când sunt încă în lume, ca să aibă în ei bucuria Mea deplină. Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, dupăcum Eu nu sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, dupăcum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”