Trecerea prin icoană (fragment 13)

august 23, 2008

***
lacrimi de dor lacrimi de vis lacrimi de om
lacrimi cât toate-ncăperile cât toate-nchinările
cât toate icoanele lacrimi fecioarele inimii lacrimi flăcăi
lacrimi imense podeţe peste iubire
lacrimi iertare lacrimi durere lacrimi nămeţi

Reclame

Trecerea prin icoană (fragment 12)

august 21, 2008

***
spune Doamne un cuvânt şi vântul va începe să bată invers
nu că ar avea importanţă încotro bate noi vrem minuni
ca şi când nu poţi fi fără ele vrem cozonaci ca şi când
pâinea durerii nu e destulă

şi căscăm de plictis când înfloreşte iarba pe câmp
sau când clorofila dă de mâncare stejarilor sau când
bate inima de atâtea ori pe minut picotim în minune
ca literele în abecedar aşteptând să le înveţe cineva

în rest fiecare cu treaba lui Tu cu mântuirea o chestie
ca atunci când iau capacul de la oală şi bufneşte aburul
sau cum o fi eu cu ale mele afacerile familia ştii
ieri erai la comisia pentru handicapaţi aşteptai
să-Ţi crescă la loc mădularul care eram eu


Trecerea prin icoană (fragment 11)

august 20, 2008

***
bine ai venit în distanţă cu tot cu aurora boreală
bine ai venit în echilibrul tău interior bine ai venit
ce tren trecu peste ce poduri praguri prăpăstii
ce primăvară în urmă rămasă despre mine spunea

drag drag drag un refren catadicsea să alunge
hoţul interior al unui sentiment stăfulgerat de-ncredinţări
opreşte-te spuneam hai să ne închinăm ca o floare
în furtuna serii senine de mai

şi un surâs ca un pocal cu mirodenii adâncea vinul
privirii tale din care îngerii beau mai întâi
fă un pas cum face pianul un sol în orchestra iubirii
apoi întreabă-mă şi voi fi

***
hai să bună dimineaţa un luminiş
după toate regulile semantice ale luminii
hai să îndoim fierul de iarbă al sentimentelor
jumătate jumătate cum ne-a lăsat Dumnezeu

o poartă în surâs poate oricine
să treci să rămâi e mai greu e mai strâmt
şi câmpia închinării s-o inundăm cu genunchi
jumătate jumătate cum ne-a lăsat Dumnezeu

apoi să înţelegem că eu şi tu
scrişi pe nisipul iubirii cu degetul aşteptăm marea
hai să ne ia să ne ducă pe celălalt mal
jumătate jumătate cum ne-a lăsat Dumnezeu


Trecerea prin icoană 10

august 19, 2008

***
opreşte-te inimă în prag de cuvânt
de aici încolo e taina
opreşte-te şi visează sorbiri îngereşti
din ambrozia închinăciunii
seră de seară cineva care nu a sosit încă
e invitatul tău la cină la cina smereniei
şi aducerii aminte a înduplecării albastrului
să mai fluiere o dată aşa cum ştie el
inodor incolor beteala beteliei bolţii
betezda când îngerul tulbură apa

***
pun laolaltă clondirul ultimei revărsări
cu malurile rămase nemâncate la cina întinderii
ce capăt aia merit o explozie de împrejurimi ca atunci
când Dumnezeu ctitorea ca atunci prima dată
când am strigat elefantul pe nume elefantule şi mi-a plăcut

adam era mare poet cel mai mare
fiecare cocostârc zboară cu poezia lui între aripi
cărând toamne de colo colo cât e albastrul
unde ai rămas când ne-am dat peste cap
şi ne-am transformat în primejdii de atunci
poezia mai zbate muribundă ciotul aripii şi
mai mănâncă pe câte unul

***
şi mereu mă îndoliez la marginea gropii câte unui cuvânt
şi plâng acolo şi râd ca un apucat până la ziuă
Doamne Tu ştii de ce trebuie să fie aşa frig împrejur
de acolo din groapă se ridică un îngheţ definitiv
ca o moarte care s-a aplecat peste marginile mormântului
înafara lui nu înăuntru

să mă vadă adică şi pe mine cum încă fentez colţul ierbii
unde intră fiecare ins aruncat de mama lui la impresii


Îngerul… fragment 13

august 15, 2008

Trebuie neapărat să merg mai departe şi voi merge. E grea crucea, e greu pământul sub tălpi. O ţară de răni peste care a crescut poporul de răni… Trebuie neapărat să tremur pentru fiecare cuvânt care învaţă să zboare şi, Doamne, ce de cuvinte rămân răni grele, deschise, însângerate! Ele nu merită să înveţe să zboare?

Tu ştii singur cum faci aerul care pluteşte, la câte aripi se împarte o pasăre, sau la câte cuvinte se împarte o poezie ca să mai şi rămână din ea o dungă de linişte care tremură fiindcă trebuie neapărat să meargă mai departe, mereu mai departe. Tu şi numai Tu ştii cum se face, pentru viaţa sufletului, circuitul mântuirii în natură.

Plângi, domnule doctor, mai plângi. Numai când vin dintr-o uriaşă tăcere, cuvintele pot fi auzite. Auzite cu toate îndeletele, curate cum e lacrima în ochiul ei… Şi mă prostern în inima mea pe genunchi, împreună cu el.

Am vorbit şi zalele ne-au picurat la picioarele Tale şi văile numitu-ne-au ai morţii. Numai rugăciunea ne-a acoperit ca o pajură, ca o pajişte privirea, până sus. Intrăm plângând în circuitul mântuirii, ca o închinare curgătoare de om şi de mir. Ca o sabie pătrunzând în martir…


Psalmul de sub perfuzor 17

august 12, 2008

Când un semen de-al tău îţi simte inima şi Îl vede acolo pe Hristos e ca o escapadă într-o minune: nu mai ştii ce să crezi despre tine. Te întrebi ce merite ai de te iubeşte Domnul aşa de mult… Dai tare din aripile credinţei de parcă acum începi să zbori şi eşti fericit. „Tată, Doamne al cerului şi al pământului; Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu.” Şi privesc lumea printre degete, de fericire. Ca un prunc, exact ca un prunc!

liniştea mă înconjoară în mijlocul durerii lumii şi nu o mai ştiu, durerea aceasta, şi merg înaintele toate cu inima alintată de cer. Ştiu că şi azi voi picoti sub perfuzie, că seara e fiindcă vine noaptea, că îmbătrânesc şi eu, oricât de exact ca un prunc mi-ar fi sufletul. Dar cine m-ar putea extrage din dor ca pe o măsea de aruncat?

Îmi place să mă aglomerez în iubire cum cloştii îi place să-şi numere puii, negri sau albi, porumbaci şi golaşi… Să le piu-piu o mică bucurie din bucuria mare pe care o am de la El!
Uneori plânge. De ierusalim amar, de-aia plânge… Şi ecoul răsună ca un suspin: „De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!”


Psalmul de sub perfuzor 16

august 11, 2008

Atâta am chemat Numele Tău în inina mea, că teancuri de îngeri abia încăpeau. Fiecare era cât o fericire deplină, iar eu mă închinam tresărid ca o dimineaţă de mai, din rândunici. Doamne, mare e zborul Tău peste inima mea. Dă-mi târcoale ca unui cuib şi mă locuieşte!

Când îmi era gata să cad, ca unui pui, aduceai sub mine un nor de smarald, sau de porfir, sau de jad, că nu cădeam decât până la genunchi, cădeam pe genunchi, cădeam deodată, de o lacrimă. Apoi făceai minunea şi se strâmbau vecinii de zâmbetul meu, sau tresăltau munţii.

Stoarceţi-mă, ani, ca pe buretele îmbibat cu oţet şi cu fiere, dar stoarceţi-mă pe buzele Lui, ca să mă guste şi gustul să-I rămână în moarte şi în înviere, până ajung eu, că tare sunt rău şi El viaţă! De aici încolo e dor de o coborâre de pe cruce ca o lăsare la vatră a morţii. De aici înainte cresc maci.