Singure clopote

Singure clopote bat din primejdia lor
O lume de cer încolţit le urmează,
Închipui o treaptă şi încerc să cobor,
Dar seara în jur delirează.

Îmi tângui piciorul cel singur şi trist
Ce pipăie somnul din lucruri ca apa
Pe care Îşi poartă picioarele Crist
Cum dusă-i pe lacrimă pleoapa…

Uneori e atât de răspuns o-ntrebare
Despre câtă durere atârnă de noi,
Că ascult în furtună cum se frânguie marea
Şi coralului rupt cum îi creşte altoi.

Numai Domnul mai poate răspicat să rămână
În mirarea mea zâmbet şi în mersu-mi toiag…
Şi credinţa îmi pune îndurarea în mână
Să pornesc pe oricare înserate în larg.

(Imaginea din fundal e o grafică proprie)

Printre „Stâlpii împuşcaţi”

Bine v-am găsit! M-am întors. A fost fain. M-am bucurat de drumul ăsta cum se bucură alţii de poezia mea: uneori fără să pricep totul… Dar a fost ca ploaia de vară: răcoritor şi împlinitor. Le mulţumesc tuturor acelora care s-au făcut versuri în poezia asta. Şi lui Dumnezeu, care a recitat-o.

Mă bate gândul să mă stabilesc în Cluj. Să ne stabilim… Cum şi de ce vine asta, vă voi povesti altă dată.

În Cluj, printre „Stâlpii împuşcaţi” de Liviu Mocan