Tren lung până la Cluj

iunie 25, 2008

Iarăşi plec. De data asta cu nişte prieteni, la Cluj, câteva zile. Duminică voi fi, cu ajurtorul Domnului, dimineaţă la biserica din Iris, iar seara la cea din Mănăştur…


Psalmul de sub perfuzor 4

iunie 24, 2008

De când am învăţat frigul, cerul e bolnav de pojar… Stă internat în amintirile mele şi bate din aripi. Are mai multe adâncimi decât oricât aş putea cădea eu vreodată şi îmi spune despre ele că sunt suiş. Apoi învăţ să iernez.

Doamne, fă ochii în patru, că tare-s bolnav: nu tu felinar, nu tu feştilă, măcar o scânteie albastră, nu Tu… Încep să flutur culorile cu sorbituri mici, ca pe iaurt. La ora de vizită vine mormântul şi mă întreabă dacă sunt bine, se interesează cât de roz am visat.

De ce să mă tem? Apa e plină de urme de paşi. Pământul, la fel. Dacă toate ar începe deodată să cânte, Domnul ar apărea iar. Eu aş face valurile mai mici, apoi m-aş dez-mici şi m-aş dezmetici, iar El ar potoli furtuna.

E bine când El potoleşte furtunile, ce bine e când răsare… Pleacă tot omul la treburi şi seara vine cu pâinea, de-atâta zi-ntreagă.

Dacă n-ar fi şi iarnă în lume, n-am face pârtii. Sau om de zăpadă, sau sănii… Doamne, deschide un strop de ninsoare şi vom vedea…


Părinte, priveşte…

iunie 23, 2008


Părinte, priveşte şi în lacrima mea
Să vezi câtă dragoste-ncape…
Mai poate numi, mai poate ploua,
Mai poate pe alţii s-adape?

Priveşte albastrul adâncului ei
Pe care îl torn întregime
Pe scurta-nşirare a anilor mei
Să-i fac rotunjime…

Şi adu smerirea iubirii ce-n om
Deschide zăgazu-nvierii.
Să fiu ca o ramură când Tu eşti un pom
În creştetul verii.

Oricât ar durea, mă scufundă-n văpăi,
Curăţit să-nţeleg suferinţa.
Între-atea poveţe şi drumeaguri şi căi,
Singura ce-mi zidit-a credinţa.


Psalmul de sub perfuzor 3

iunie 21, 2008

Începusem la un moment dat o serie de impresii pe care le-am recitit şi am rămas la convingerea că se cade să scriu o carte care să se cheme chiar aşa: „Psalmii de sub perfuzor”. Voi încerca să merg înainte şi cu asta (deja mai am vreo patru aproape gata), cu intenţia să vă prezint câte ceva din ea, pe măsură ce o scriu…

Psalmul de sub perfuzor 3

Nu se poate măsura fiecare anvergură, mai ales că ţii închise ferestrele. De fiecare dată când te rogi, afară cade un înger cu plutirea spre tine, de-ţi vine să plângi. Încet-încet, panta serii plină e de proorocii şi tare ai vrea să răsari.

Încolo, mai scrii o pagină cât un sentiment, de se miră albastrul cerului. Dacă nu ar fi istoria ceva care se repetă, n-ai nesocoti clipa. Ai scrie numai când sună ceasul. Îngerul acela şi-a lipit faţa de geam, iar tu crezi că în zori eşti mai vesel.

Poţi asculta zidul sălii de concerte a greierilor, dacă eşti mai atent. Nu, în seara asta nu vei sări peste el. În lumina şubredă, neonul îşi sucombă feliile de spital, de parcă ar şchiopăta.

Asta e, cui să te plângi? Dar o întrebare mai încape: „De ce ai lăsat; Doamne, diagnosticele? Că ne sperie uneori de parcă n-ai şti.”

Şi încerci tu însuţi să fii răspunsul şi să mănânci. Cel mai greu e să mesteci pocăinţa adevărată. Şi smerenia, şi speranţa… Cel mai greu e să înghiţi.


Doamne, dă-mă la maxim!

iunie 21, 2008

Cineva m-a rugat să-i împrumut wave playerul. Vrea să înregistreze pe cei dragi, să le reţină vocile. I l-am dat cu plăcere.

Dar nu m-am putut opri să nu gândesc că Dumnezeu face la fel… Îi suntem dragi şi ne înregistrează. Îi place Lui să ne asculte. Pe unii ne dă la maxim de-I ţiuie urechile.  Doamne, dă-mă la maxim!

Şi gândind aşa am notat o impresie. Când îmi voi recăpăta wave playerul o voi şi înregistra:

Văgăuna

Când peşteri ‘şi-ascund văgăunele lor
De raza marelui soare,
Eu sunt în adâncu-le văgăuna ce mor,
Eu sunt văgăuna ce doare…

În umbra  mea muşchi şi lichene răsar
Şi muschi şi lichene s-or frânge.
Îmi caut ecoul şi-aud tot mai rar
Al zilei răsunet cum plânge…

Mă rup vietăţi în amare felii
De mut orizont şi de teamă…
Şi nu ştiu de-s moarte, sau dacă sunt vii
Numirile care mă cheamă.

În tot ascunzişul eu nu-s decât om
Cu largă cădere să-ntr-una,
Cum peştera-şi poartă deasupra un pom,
Da-şi duce-n adânc văgăuna.

Aştept o lucire de inima Ta,
Lumină hristoasă şi sâmbure,
Cum sâmbură grâul sub palme de nea,
Ori teiul sub vară să crângure…


Câtă mână are Dumnezeu?

iunie 20, 2008

Nu cu foarte multă vreme în urmă, Corina (a mai venit ea pe aici cu tot felul de chestii faine) mi-a trimis un pps. Aşa obişnuieşte ea, să-şi bucure prietenii cu câte ceva frumos. Se chema Marţipan Babies şi prezenta câteva lucrări ale Camillei Allen. Ideea şi realizarea, excelente.

Am căutat-o pe Camille Allen pe Youtobe şi am găsit asta:

M-a impresionat atitudinea de totală şi inconştientă abandonare într-o idee de mână de sprijin, aşa cum Tatăl nostru ne-a sculptat pe noi…

Din nefericire am crescut. Ne-am umflat de mândrie, ne-am umplut de păcat… Nu mai avem nevoie de sprijin. Până şi Babies ai Camillei au…

***

mare Îţi este liniştea când răsari
lunca râului vieţii păscută e de iubire
Doamne al oştirilor ce bătălie a purtat
roşul vinului tău venele de cale lactee
când Îţi câştigai un om o armată de oameni
o infinire de oameni cât suferinţa

dacă întrebi de care parte a luncii
râului vieţii doare chip de iubit
ia-ţi crucea şi vino încă tresar
urmele paşilor Săi în iarba fierbinte
ca o palmă în care dorm prepeliţe


Tot capră de cinci…

iunie 20, 2008

De ce să mă fi interesat rezultatele alegerilor? A ieşit un creştin, nu? Votat de creştini… Toţi la fel, şi aleşii şi alegătorii.

„Păi, ne influenţează viaţa…”, îmi spunea cineva. „Pe mine mă interesează.” Nu că nu m-ar interesa… Alegerea mi se părea imposibilă. Pe oricare l-aş fi ales, vorba românului, tot capră de cinci…

Fiindcă eu aleg după principii biblice:  „Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei; pune-i peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece.” (Exodul 18:21)

Alegeri locale… Ietro, socrul lui Moise, ştia ce vrea. Şi eu ştiam, de-aia n-am fost la vot. Şi ca mine, mulţi, prea mulţi români care… Oare chiar ştiau ce vor?

Dar dacă vă interesează cum vă va fi influenţată viaţa. MEDIAFAX anunţă aici cum stau lucrurile.


Siloam de taină

iunie 19, 2008

Dacă aripi rup lumina şi o îndoiesc spre zbor
Ca pe o nuia alună ca pe-un aer din surâs,
Temple de alean şi-or face munţii gheţurile lor
Şi-or ieşi din anotimpuri văile care s-au scurs,

Cine le numi-vor lacrimi învăţa-vor orbi să bea
Dintr-un siloam de taină o culoare nu ştiu cum…
Îndreptându-se din şale şi din zumzetul de stea
Mă va învăţa lumina al catapetesmei drum.

Am tăcut de totdeauna toată câtă va mai fi
Între mine şi adâncul cerului aliniat
Cu albastrul din privirea unei case de copii
Ce au dus abia la gură primul sincer alintat.

Şi-ntorcându-mă, Părinte, să m-alin c-un fulg de dor
Am găsit închisă casa unde fauri spun poveşti,
De iubire şi de moarte şi alb-negru şi color,
Şi că împlinescu-mi viaţa şi că în adâncu-i eşti…


O punte peste o amintire abruptă

iunie 19, 2008

Acum mulţi ani, pe când încă puteam umbla neînsoţit şi nu mă ştiam atât de iubit de Dumnezeu, era prin ’94 sau ’95, nu mai ştiu, sau prin ’96, un prieten m-a vizitat şi mi-a pus să ascult o piesă muzicală. Nu ştiu ce să zic, i-am spus, nu mă prea pricep la muzică, iar textul îmi sună cunoscut… El a zâmbit. Atunci mi-am dat seama: era textul meu, o poezie publicată cu şi mai mult timp înainte în revista ALO+. Se chema Taină…Astăzi am reascultat, după atâta timp, piesa, în interpretarea lui Liviu Bocănială. Îţi mulţumesc, Liviule!

Liviu, la a doua întâlnire ClaS, Cluj-Napoca 2005

Iar acum, impresiile noi…

***
acum tu acolo ca o punte peste o amintire abruptă
ca o adâncime de eucaliptul meu interior
îţi spuneam că sufletul meu poate să-ţi fie zbor
dar niciodată trupul meu nu-ţi va fi rampă de lansare
tu acolo spunându-mi iubirea mea
eu mă topesc înconjurându-mi flacăra minţii
zadarnic aşa ceva nu voi pricepe oricât ar fi
o punte peste o amintire abruptă

***
o mângâiere fără podul palmei
peste sufletul tău sunător
şi azi mă apropie de libertate
Doamne am greşit oare drumul strig
ca apa stătătoare-n oglinzi
şi vine alint de departe cineva
a numit iubire şi a murit iubire pentru ca tu

acum sunt sigur de liniştea mea
ca de un compas de măsurat anvergura
unei aripi de înger


Doamne, cum Îţi permiţi?

iunie 19, 2008

Doamne, cum Îţi permiţi? E femeie… Şi mai e şi păgână! Te-ai găsit să-i vorbeşti despre apa vie, să-i spui despre închinarea în Duh şi adevăr. Ăsteia care a avut cinci bărbaţi, iar acum are unul care nici măcar bărbat nu-i e…? Care n-a auzit în viaţa ei de morală? Legea noastră repudiază aşa ceva…

Tocmai ei îi vorbeşti despre apa vie? N-o vezi ce redusă e. Tu îi spui despre apa vie, iar ea crede că e apă din fântâna ei. Închinarea ei e greşită, nu vezi, bate câmpii (pardon, munţii) cu graţie, ca toţi samaritenii, toţi sunt o apă şi-un pământ.

Dacă voiai să evanghelizezi Samaria trebuia să ne fi spus. Pregăteam pe unul dintre noi, avem şcoală, avem experienţă… Nu aşa… Te legaşi de o femeie fără căpătâi… Poate ieşi ceva bun din asta? Nici măcar despre Mesia nu ştie mare lucru…

Şi acum o laşi singură? Fă ceva cu ea, că o să facă numai prostii! Doar vezi ce aiurită e. Gândeşte total aiurea…

„Atunci femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: „Veniţi de vedeţi un om, care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul?” Ei au ieşit din cetate, şi veneau spre El. (Evanghelia după Ioan 4:28-30)


Ca o leoaică ce-şi aminteşte pustiul

iunie 18, 2008

Mă gândesc la o pagină care să se cheme „Ultima impresie”. Sunt momente care chiar se vor poezite, un gând, un sentiment, pe care chiar aş vrea să le reţin, să le marchez aşa cum ştiu eu…

Să fie o pagină, sau să fie o categorie specială unde să pun fragmentele, impresiile astea… Da, cred că va o categorie nouă, rămâne aşa, ca postarea de la ora 14.

Domnul ne spune că nu mai suntem din lume, că nu-i mai purtăm caracteristicile, dar suntem în lume… Înconjuraţi , de multe ori striviţi sub loviturile ei, ştiind-o ca pe-un cal breaz, dar ignorându-i asalturile. Fiindcă tot El se roagă pentru noi să fim păziţi de cel rău…

Da, sunt un om pe care îl marchează sentimentele. De la ele la cuvinte e doar un infinit! Dumnezeu este una cu Cuvântul Său, învăţându-mă. Îmi iubesc Învăţătorul. Am mai spus asta AICI

Dincolo de adevărul ăsta e totul şi nu e nimic. Fiindcă sunt total în lumea asta, până în clipa când nu voi mai fi nimic pentru ea. Totul şi nimicul meu sunt în mâna Sa! Slăvit să-i fie Numele!

Deci cu începere de la ora 14, zilnic, voi posta succesiv toate impresiile adunate în 24 de ore de pe acolo pe unde trece lumea aceasta, atingându-mi într-un fel sau altul, trăirile… Iată prima dintre ultimele impresii:

***

să scrii poezii e ca şi cum ai aştepta
să ţi se întâmple o sanie
dar nu numai alunecarea ar fi

toată culoarea ţâşneşte de sub timpul trecut
eu vreau să-mi vopsesc casa în inimă splendidă
şi citesc că Dumnezeu este iubire
aşa că nu încurc furnizorii

la gară îmi săreai de gât
ca o leoaică ce-şi aminteşte pustiul

***
***

epavele nu au nevoie de un fiord
au toată marea aceea cu peşti şi albatroşi sus
epavele ştiu bine ascunzişurile scoicii
îi mângâie perla şi tac

dar ce facem cu fiordurile ce facem cu fiordurile
ele n-au nevoie oare de epavele lor
nu despre adâncime e vorba oare
nu despre disperare oare
isus priveşte trist


Hristos ia mereu premiul întâi!

iunie 18, 2008

Dacă-mi las gândurile să zboare ţinâdu-se de viaţa lor, aşa cum păsările pleacă pentre a se întoarce mereu la cuib, îndepărtându-se oricât, în ciugulitul lor, dar întorcându-se mereu acasă, la puişori, aşa venim şi noi mereu mânaţi de vânturile pocăinţei, care din afară pot părea penibile, inutile, dăunătoare, în contradicţie cu toată evidenţa înconjurătoare, fanatice…

Şi poate chiar aşa ar fi, dacă nu Şi-ar face acolo sălaş Adevărul. Adevărul întotdeauna va birui, într-o situaţie de confruntare. Arată-mi adevărul tău parţial, iar eu las să vorbească Persoana Adevărului Însuşi, care e Calea şi care e Viaţa, care e Alfa şi care e Omega… De aceea strigă David: „nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine.” De aceea îţi poate permite să afirme atât de categoric: „eu şi casa mea vom sluji Domnului”.

Indiferent unde mă poartă întâmplările, prin ce colţuri de lume, sau prin ce coclauri de sentiment, prin ce frumuseţe a încrederii, ori pe lângă amăgiri de-o clipă, „cuibul”, „casa” mea va fi una singură… Acolo îmi scriu poeziile şi îmi întorc mereu gândurile şi sentimentele, acolo vorbesc în şoaptă despre preaplinul inimii, acolo mă găseşte El şi acolo mă găsiţi voi…

Da, un creştin e mereu previzibil: uită-te la Hristos şi vei şti de unde să-l iei…

Era fetiţa mea cea mare în clasa a patra, parcă… când un prieten care lucra la Inspectoratul Şcolar pe vremea aia îmi spuse: am nevoie de fata ta într-o tabără de creaţie, o laşi? O las, i-am răspuns eu, bucuros că pot asigura copilului o distracţie pe perioada vacanţei. Ce are de făcut? El mi-a spus că va fi o tabără pe teme de protecţia copilului… I-am explicat fetei cam ce o aşteaptă. Da, tati, da’ n-am mai făcut niciodată asta… Ce e ăla un studiu de caz? Păi ţi se prezintă o situaţie, iar tu va trebui să vorbeşti despre toate implicaţiile posibile ale ei şi eventual să dai şi soluţiile corespunzătoare. Şi cum pot face asta concret, m-a întrebat fata. Păi gândeşte-te la ce ar fi spus şi ce ar fi făcut Domnul Isus în situaţia aia. Şi aşa a făcut. S-a întors din tabăra aia cu două diplome: premiul întâi la individual şi premiul întâi pe echipe… Vezi, i-am spus, Hristos ia mereu premiul întâi dacă-L laşi…

Fusese un concurs la nivel naţional, organizat de LADO şi Ministerul Învăţământului. Aşa spun şi acum: Hristos ia mereu premiul întâi, dacă-L laşi! ŞI ŢI-L DĂ ŢIE!


Cuprinde-mă

iunie 17, 2008

Cuprinde-mă

Măcar de poala hainei Tale, Doamne,
O aninare-a inimii să fiu…
Cum strigă puii când le este foame
Şi când, de cuibul lor abia se ţiu.

Măcar zaheul marginii de sine
Uitat în dudul unui vis curat…
Mă-nvaţă să aleg să mă aline
Cu braţul Tău tărâmul celălalt.

Când fi-va, Doamne, aerul de-odată
Golit de mine, să mă-nfăşuri Tu…
Hlamida cea de rugăciuni purtată
Peste tăceri, aceea sunt acu’

Şi când atins de haina-Ţi m-oi surprinde
Slăvind lumina ce m-a vindecat,
În pieptul Tău, Isuse, mă cuprinde
Oricât aş fi de mine vinovat!


Duminică seara în Felix

iunie 17, 2008


Seara am poposit împreună cu Cătălin şi cu Tabita, soţia lui, la bisericuţa din staţiune, adică din Felix. Puţini credincioşi, dar multe inimi… Cătălin a cântat, eu am spus poezii. Duhul asculta şi El şi ardea…


Nimeni nu trebuie să se teamă de lacrimi

iunie 17, 2008

„Mă iubeşti tu? Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”

Cine vorbea? Păstorul repeta cuvintele Domnului puţin transpirat, puţin emoţionat, privind în toate părţile; pe uşa întredeschisă din stânga mea se făcea un pic de răcoare şi nimeni nu-şi imagina că dincolo de liniştea mea uneori puţin crispată, începea o bătălie…

A zis o dată şi Petru, nonşalant şi limpezit cu apa de colonie a superficialităţii, îngăimând: „Da, Doamne, Te iubesc!” apoi s-a întors la gândurile şi la îndeletnicirile lui. În ce mă privea nu aveam altă treabă decât să stau comod pe scaun şi să ascult. Dar cei de alături, fraţii şi prietenii mei, începeau să aibe altă consistenţă, deveneau apăsători, cum stăteau pe scaunele lor…

Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? repeta Domnul, făcându-mă să înţeleg că problema începea să devină serioasă. Are Domnul motive să mă întrebe iarăşi? Ce nu e în regulă cu mine? Da, ştiu mă îndrăgostisem cu toate puterile de cineva, dar asta putea fi o problemă? Şi îmi răspundeam singur: da, putea fi o problemă!

Curând am început să tremur tare. Tremur eu de la boală, dar acum era altceva. De unde atâtea emoţii? Dacă aş fi putut mi-aş fi scos faţa afară prin uşa întredeschisă. Lacrimile începuseră să vibreze sub pleoape, iar buza să-mi tremure. Totul era atât de liniştit, iar eu tropăiam în trăirile mele ca un regiment înainte de comanda stop.

Asta a fost deja ruperea. „Mă iubeşti tu mai mult decât…” Îi spunea pe nume în inima mea aşa de clar şi răspicat că am încercat să privesc în jur ca să-i văd pe toţi uitându-se la mine cu oroare, cu scârbă… Dar nu, fiecare părea preocupat de propriile lui iubiri.

Dar această a treia întrebare îmi arăta limpede că înţelesesem şi că despre mine era vorba. Nu mai încăpeau superficialitatea, nesiguranţa sau altceva. Nu, eu eram intervievatul. Mie mi se puneau întrebările. Ferestrele din spatele meu deveniseră doi ochi imenşi, pironiţi spre mine, întrebători… Am îngăimat în mine ca Petru: „Da, Doamne, ştii că te iubesc!”

Nu mai vedeam decât ieşirea. Lacrimile şiroiau şi ameninţau să devină urlet. „Nimeni nu trebuie să se teamă de lacrimi” îmi spusese cineva mai demult. Nu, nu de lacrimi mă temeam acum, ci de cauza lor. Fusese în mine tot timpul. Avea chipul acela prea îndelung admirat, ascultat, dorit…

M-am ridicat cu greu, abia păşind, şi am ieşit. Am încercat să fac cât mai puţin zgomot. Nu ştiu câte priviri s-au întors după mine. Ale ferestrelor, da. Dar degeaba încercam să mă stăpânesc. Urletul devenise rupere de măruntaie, accident de automobil… Scrâşnetul…

Aşa a plâns Petru cu amar atunci când a trădat? Şi el a ieşit afară, atunci. Afară din sine… Apoi am mers la baie să-mi spăl faţa. Urletul mă aştepta…


Scrise la Felix 06 (Pe care căi?)

iunie 16, 2008

Pe care căi?

Pe care căi mă porţi spre Tine, Doamne,
Prin care zi ce n-o mai fi să fie
Decât uitare de sătul şi foame
Făcută, în lumină, poezie.

Nu pot pricepe dincolo de mine
Decât cu lemnul bradului din care
Ţi s-a clădit amara înălţime
A crucii de ocară purtătoare.

Şi nu pot înţelege arcuirea
Sub biciul umilirii ne-ndoielii
Pe care nu o poate… doar iubirea,
Purtându-mă ca lacrim-a poverii…

Eu am tăcut când Tu plângeai de mine,
Nu ştiu mărturisirea pân la urmă
A chipului ce-l salţi dintre ruine…
Tu să nu taci când vorba ni se curmă.

Sunt eu un preţ al voii Tale oare,
Ce fier al unei săbii dă lucirea
Fiinţelor pierzându-se în zare,
Când rostul ei e praful căii Tale?


Numai un prieten trădează un prieten…

iunie 16, 2008

În următoarea duminică, Pătrăţosu ne-a invitat la Aleşd. Aşa că ne-am dus la biserică la Aleşd. Şi aici, atmosferă de Prezenţa Duhului, unchiul Florea cu mărturia lui din închisoare, Cătălin cu chitara, adama cu ad(a)miraţia ei şi eu cu poezelele mele. A fost fain. M-a mişcat mult unul dintre refrenele lui Cătălin.
„Numai un prieten trădează un prieten…” Ascultaţi-l şi voi!

Folosit cu permisiune. Piesa se intituleaza in original „Why?”, este compusa de Michael Card, a cintat-o cu Michael Talbot in 1996 pe discul „Brother to Brother” si se gaseste si pe youtube, dar intr-o alta interpretare… Încă o dată prietenul nu şi-a trădet prietenul… Îţi mulţumesc, Ted pentru atenţionare şi pentru datele transmise, iar pe tine, Cătălin, te rog să mă ierţi pentru eventualele încurcături provocate…

Îmi propun să mai ajung pe acolo, dar Dumnezeu ştie când. Până atunci mai privesc pozele (adama m-a rugat să nu apară) şi rememorez ziua. Da, a fost fain. Mă rog şi îi mulţumesc Domnului pentru prietenii mei… Nici unul nu m-a trădat până acum… Nu mi-e dat mie a îndura suferinţele Domnului meu!


Legea lui Hristos

iunie 16, 2008

Filipeni 2:1  Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângîiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare,
2  faceţi-mi bucuria deplină, şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.
3  Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuş.
4  Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.
5  Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus:
6  El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,
7  ci S-a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.

Apostolul Pavel, nu unui om îi vorbeşte aşa, ci mai multor oameni. Oameni care îl iubeau, dar nu ştiau să-l iubească deplin, care îl iubeau cu sufletele împărţite, sfârtecate între conflictele din ei şi dintre ei…

Chiar şi când încercau să fie de folos undeva, îşi făceau fală din asta, îşi făceau socotelile cu privire la „ce iese din asta”, aşteptau răsplata, dacă nu erau motivaţi de duhul de ceartă, cu siguranţă erau plini de slavă deşartă.

Domnul nostru nu a preţuit absolut nimic din această lume. Dezbrăcare de sine însuşi înseamnă renunţarea de bună voi la orice urmă de orgoliu şi alte interese mai mult sau mai puţin lumeşti. Poţi merge pe mâna Lui, indiferent ce se va petrece cu tine?

Dacă toţi vor înţelege ce înseamnă „mângîierea în dragoste, legătura Duhului, milostivirea şi îndurarea, îşi vor aduce imediat aminte de ce spune Pavel la Galatenu 2:6: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos.”


Scrise la Felix 05 (Vino zilnic)

iunie 15, 2008

Vino zilnic

Vino zilnic, Doamne, în popasul inimii mele,
Fă-ţi mare galilee din sentimentele ei
Şi cu pasul mersului Tău învaţă-le vele
Pe care să le adii ca frunzele pe alei.

Doamne, zilnic vino şi mă suspină deplin
Să nu mai ştiu nici eu că respir
Capătul ăsta de moarte şi chin
Peste carul inimii coviltir…

De n-ar fi zile pe lume, Tu tot ai veni,
Prinde-mă cu ochii deschişi şi înalţi,
Să ai unde, pe ape de vei porni,
Să Te descalţi.

Şi în cele mai din urmă mirări
În care postesc ucenicii spre zi,
Învaţă-mă să Te răspund la-ntrebări
Cu poezii.


Pătrăţosule, nu ţi-am stricat camera?

iunie 15, 2008

A fost o vreme a prieteniilor. Încă înainte de a pleca ştiam că mă voi întâlni cu Pătrăţosu. Nu pot spune că nu eram puţin emoţionat, ca de fiecare dată când întâlnesc oameni noi.

Ne-am întâlnit la hotel şi m-a luat la el. M-am bucurat de intimitatea căminului unui om deosebit. Atmosfera calmă şi totodată febrilă, deschisă dar subtil autoritară, ca o mănuşă în care ţi-e bine, un ceai cald şi parfumat şi dulceaţă de smochine, acordurile de chitară şi cărţile m-au făcut să uit un amănunt: tocmai îşi „omorâse” blogul.

Uite o adevărată familie creştină, mi-am spus, omorându-mi şi eu o lacrimă. Fii binecuvântat, Marius Cruceru! Şi ştiţi ce m-a mai impresionat? Că mi-a fotografiat scrisul de mână. Vă spun eu: e imposibil de înţeles! (scrisul meu, de el zic!) Mă tem să nu-i fi stricat aparatul…