Îngerul… fragment 4

iulie 17, 2008

Aşa trebuie să fie, nu? Trebuie să scriu toate acestea, fiindcă altfel cască ochii la mine, fiindcă singure sângeră-n gol. Şi, mai ales, fiindcă nu reuşesc să mă vadă destul de clar. Îşi zgârie ochii de colţurile mele tăioase, fără să mai poată rosti ceva, cât de cât… O salamandră, un chiup, o orhidee… Zadarnic mă zbat să le strig: nu vedeţi Întrerupătorul? Acolo, deasupra de tot, de gol, de zgârieturi, de voi înşivă, nu vedeţi Întrerupătorul?

Voi reveni. Nu e timp pentru plâns, nu e timp de râs, nu e timp nici pentru timp. Ceva s-a limpezit deodată, în băierile umbletului s-a spart o ajungere. O clintire de oxigen în aerul care împrejmuieşte casa unde ne-am sădit una lângă alta inimile, ne-a învăţat să respirăm altfel: cu mai multă răbdare, gândind… Cu faţa la gând…

Vom ieşi din noi, vom ieşi să mergem în parc, nu e aşa? Să vedem aleile cum vibrează. Cum tremură, înconjurându-ne, culorile. Mâna lui Dumnezeu încălzind lucrurile, învăţându-le să fie lucruri. Atingând lumina pe rând, aproape de ochii noştri. Poate că vom înţelege, vei vedea… Vei vedea altfel, este adevărat. Cum vede piatra: neclintindu-se, celelalte toate luptând să fie, sprijinindu-se una de alta, lumi de fulgere şi de pulbere, în jurul cărnii cuprinsă de puls. Vezi?


Doamne, Doamne, deschide-ne!

iulie 17, 2008

Am auzit soneria. Până să mă ridic şi să ies, cineva bărea nervos la uşa mea. „Imediat!” am strigat, încercând să ghicesc cine bătea atât de hotărât… Nu aşteptam pe nimeni. Când am deschis, aveam în faţa mea un om la vreo 60 de ani, dolofan şi cu ochelari, cu o sacoşă în mână, se vedea că făcuse piaţa. M-a privit mirat, apoi s-a uitat lung la numărul de pe uşă, şi iar m-a privit, de parcă se întreba dacă sunt el sau nu. Până la urmă s-a hotărât că nu semănăm. Şi-a făcut semnul crucii de câteva ori, a bâiguit „Doamne, Doamne!” şi a plecat. Crezuse că ajunsese acasă.

Şi când te gândeşti că cei mai mulţi vom păţi la fel când vom ajunge la porţile cerului, crezând că aia e casa noastră… Şi că va trebui să căutăm cealaltă uşă… Zadarnice vor fi atunci semnul crucii şi „Doamne, Doamne!”

„Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el, drept răspuns, le-a zis: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!” Vegheaţi, deci, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.” (Matei 25:11-13)


Era la 1 an de la inaugurarea ClaS

iulie 17, 2008

Mesaj ClaS , 12 ianuarie 2002

Nu vreau un mesaj festivist, nu vreau bilanturi, desi se obisnuieste.
Vreau sa stau inaintea Domnului si inaintea voastra cu inima deschisa, cu zambetul pe buze si cu un „Multumesc” intr-o rugaciune.

Pe 12 ianuarie anul trecut (2001) era inaugurata lista noastra. Multumesc pentru sprijinul tau prietenesc si dezinteresat, Dane! Domnul a dat rod stradaniei noastre. La un an de la punerea noastra la cale, avem o carte sub tipar. E de mirare si de cantec de slava pentru darurile si minunile pe care El le face.

Am avut un vis pe care l-am urmat de-a lungul anilor: sa existe un cenaclu crestin. Domnul mi-a onorat acest vis. Si acum, visul nu mai este numai al meu: este al nostru! E o bucurie, sunt anotimpuri si anotimpuri de cuvinte intru rascumparare de vreme, este o responsabilitate, si acum toate acestea sunt ale noastre ale tuturor.

Nici nu stiti cat ma bucur sa vad cum fiecare ajuta pe fiecare, sa vad evolutie in scrisul vostru, sa joc PPPuri unde manusa cu cinci degete a lui Teo ni se arunca spre stragere poetica de mana, sa citesc ultimile creatii ale lui Mario sau Alin…

Nici nu stiti cat invat eu de la voi si cat de aproape va simt, dupa un an.
Mi-am dorit prieteni si am prieteni. Domnul sa va tina, dragilor!
Cant in gand „Multumesc, Doamne! Multumesc, Doamne!”
Hai sa facem un cor!

Doua, trei, si…!