Purtăm proteze de inteligenţă pe ochi. Pe ochii noştri decupaţi din fumuriile coclauri ale serii. Se văd doar semne de-ntrebare, aure smulse de pe lucruri, de pe insecte, oameni, stele… Boli cosmogonice bizare, anatomii de elefanţi, mamuţi revărsaţi din tinetele zodiacelor, care ne orbesc… Purtăm proteze de inteligenţă, realităţi chinuite, abuzul de bisturie în frunză nereuşind să dea de albastrul din verde. Ne răstignim doar umbrele.
Toamnele nu sunt decât softuri pretenţioase pentru calculatoarele noastre. Inimile…? Batere de sânge în cuiele fricii, undeva, între trecut şi viitor. Oh, Doamne, mai lasă o alee măcar, în parcul verde al tăcerii, în orhideea suplă a blamatei sincerităţi ! Am vrea să înţelegem toate astea, am vrea să clădeşti Tu în noimele naşterii, am vrea ereditatea închinării… Nu monştrii ingineriei genetice, nu mutanţii creierelor stâlcite de ateismul mestecător, nu, nu, nu!
Drogării, destrăbălării docente făcute sul pentru întrebuinţări, flăcări, focare, erupţii, cum să le mai spun? Lumea. Socialul. Noe se îndreaptă către arcă… Doamne, mai lasă o funie să agaţe de inimă cârligul transcendent al ochilor ridicaţi în rugă…