Morţile de fiecare zi

martie 12, 2009

Ieşim mereu din iarnă ca nişte melci din cochiliile lor. Sau ca firul de iarbă revenit la viaţă. Numai că noi nu revenim la viaţă. Noi ne continuăm propria istorie. Ca să revii la viaţă trebuie să mori, mai întâi. Şi ne amintim spusa Scripturii: “Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.” (Ioan 12:24)

Mereu, primăvara, ni se aduce aminte de acest lucru. Căci nimeni nu poate gândi învierea fără a accepta o moarte prealabilă absolut necesară. Necesară la Dumnezeu şi cu atât mai mult necesară la oameni.
Şi aşa cum nimeni nu se gândeşte la învierea grăuntelui de grâu fără a se bucura de perspectiva rodului, care e rostul grâului, aşa nu putem concepe învierea…
Învierea Domnului a împlinit şi a evidenţiat acest principiu. Rodul morţii şi învierii lui a umplut hambarele istoriei şi civilizaţiei omeneşti în toate generaţiile, de la Adam încoace. Nu despre ceea ce numim “creştinism” vorbesc, ci despre ceea ce numim “har”… Iar noi cum gândim? Cum de ne putem imagina o viaţă nouă fără rod? O nouă primăvară, frumoasă, caldă, înfloritoare, dar stearpă? Fiindcă sunt, din nefericire (pentru ei!) atâţia pretinşi beneficiari ai Învierii care îşi închipuie că satisfacţiile, împlinirile şi toate celelalte binecuvântări fizice şi materiale sunt pentru ei în mod special, sunt personale, sunt recunoaşteri ale unei bune poziţii a lor înaintea lui Dumnezeu. Dar să ne aducem aminte că El dă ploaie şi peste cel bun ca şi peste cel rău. Şi vine rodul.
Tot în Scriptură citim că cine seamănă vânt, culege furtună. Vântul e absenţa oricărei seminţe. Sau prezenţa doar a unora întâmplătoare, aduse de el. În cazul acesta, rodul va fi “furtuna”, adică ceva rău, aspectul malefic al vântului.

Câţi dintre noi văd veşnicia doar ca pe o urmare a vântului? Câţi îşi închipuie rodirea ca pe o urmare obligatorie a Învierii lui Hristos în istorie şi în eternitate, nu însă ca pe o Înviere a Lui în propria lor viaţă? Şi câţi înţeleg, când e vorba despre viaţa lor, că orice înviere presupune o moarte?
Hristos a murit şi a înviat ca toţi să aibă viaţă veşnică, nu, aşa cum doresc să creadă mulţi, ca o asigurare că toţi, indiferent de circumstanţe, vor avea această viaţă.

Suntem noi dispuşi să murim, mai întâi? Înainte de orice înviere pe care am gândi-o, de orice primăvară care ar apărea în viaţa noastră, ne gândim la nevoia morţii? Nu doar la consecinţa minunată a Învierii Lui, dar şi la imperativul morţii noastre. Înainte de orice primăvară a fost o iarnă… Înainte de orice rod, a fost o moarte. Şi înainte de mult rod sunt multe morţi. Morţile de fiecare zi ale naşterii din nou!


Până la seceriş…

februarie 3, 2009

Biserica este în lume. Pocăitii sunt în lume. Răul şi binele sunt amestecate. Grâul cu neghina cresc împreună. E vina grâului? E vina Semănătorului? Cioara urii şi-a lăsat seminţele peste tot. Ce să facem, dacă şi astea răsar şi se îngraşă sub aceleaşi ploi ca şi grâul? De ce să călcăm în picioare şi să distrugem lanul, numai fiindcă nu vedem exact acum care-i grâu şi care-i neghină? Ce unii numesc „politică eclesială”, poate fi dragoste de fraţi. „Fund raising” – unduirea sub bătaia vântului. Sponsorul din America – sperietoare de ciori…

Da, nu toate lucrurile sunt frumoase. O sperietoare de ciori nu e frumoasă. Dar e utilă. Ce treabă are grâul, decât să rodească? Ca şi neghina, de altfel. „După faptele lor îi veţi cunoaşte.” Nu m-am simţit niciodată pe deplin împlinit de nişte dogme, aşa că pot fi caracterizat ca „ciudat”, de către unii care se mulţumesc doar cu teorii şi forme goale. Dar mă simt dorit şi fericit să fiu într-o biserică, fiindcă nu mă duc acolo ca să văd oameni. Dacă m-aş duce să văd oameni, bârna din ochiul meu ar creşte până m-ar acoperi. Iar eu aş crede că sunt paiele din ochii fraţilor mei. Acolo ne găsim cel mai bine, eu şi cu Domnul meu. Şi când mă găsesc cu El, sorb ploaia dragostei, grăsimea lanului, şi mă satur. Sunt în lan şi sunt în siguranţă. Singurătatea de fir rebel, ameninţarea frângerii sub un vânt mai puternic, m-au obosit. De ce să devină paiul din ochiul meu, bârnă în ochiul fratelui meu?

Dumnezeu mi-a dat răspunderea firului de grâu: să privesc soarele, să încolţesc, să cresc, uneori cu neghina alături, să mă sprijin de celelalte fire, când bate vântul (ce dacă sunt şi de neghină, important e să rămân în picioare!) şi să fac rod. Să hrănesc şi pe alţii, adică. Şi neghina face rod. Dar rodul ei dăunează. Până la seceriş…


Hainoroc!

februarie 2, 2009

Există în centul oraşului nostru o toaletă publică. Povestea ei – numai anecdotă, sau nu chiar – sună cam aşa: se zice că un grec pripăşit pe meleagurile noastre, un om care a crezut în noroc şi şi-a tocat averea la tot felul de jocuri, fără să ajungă vreodată să se îmbogăţească, a mizat, chiar şi pe patul de moarte, pe un bilet de loterie, rugându-se, ca întotdeauna, norocului. De data asta zeul i-a fost favorabil şi omul a câştigat o mare sumă de bani. Dar cum tocmai urma să-l întâlnească personal pe acest zeu al lui, a lăsat banii cu limbă de moarte pentru construirea toaletei publice, ca toată lumea să vadă ce hazna e norocul!
Romanii – şi nu numai ei – se închină norocului mai mult ca oricând. Firmele uzează de el pentru atragerea clienţilor, oferindu-le altare sub capacele de bere, pe etichetele de cafea, până şi pe abţibildurile petru copii. Nu mai vorbesc de mijloacele media…. Ce să mai zic de cazinouri, sau alte asemenea…
Zarurile sunt cuburi făcute să stea în echilibru. Dacă le arunci, ele vor cauta echilibrul. Aşa că întotdeaua vor avea o faţă ascunsă… Exact aceea pe care se bazează echilibrul. Aceasta întotdeauna pierde, la oameni. Oamenii mizează mereu pe ce se vede, pe ceea ce e mai neimportat în menţinerea acestui echilibru. Apoi, acolo unde ceva se pierde, se acunde, nu e lucru bun, nu? E corect să mizam pe ce nu se vede?
La Dumnezeu, nimic nu poate fi ascuns.
Dar şi El a folosit zaruri! vor spune unii. Ce erau „urim şi purim”? N-au tras soldaţii romani la sorţi petru camaşa lui Hristos?, că aşa ne spune Biblia. Ucenicii n-au ales prin tragere le sorţi un alt tovarăş în locul lui Iuda? Ce, noi nu putem face tot aşa?
Nu ştiu, nu e uşor de înţeles… Ce spun, aia cred şi aia trăiesc.
Dumezeu a creat un univers care poartă în sine legile Lui şi pe care îl guvernează. El intervine dupa planul Lui. Ele însele, aceste legi, slujesc planului Lui. El ştie cine e ucenicul potrivit şi le arată ucenicilor, dupa credinţa lor. Şi dacă ar fi folosit alt procedeu, tot Matia câştiga. El ştie cine e soldatul roman care e demn să poarte cămaşa lui Hristos şi arată asta zarurilor care se învârtesc. Tradiţia spune ca acest om a devenit creştin.
El stie pe cine să lege si pe cine să dezlege, ca planul Lui să meargă înainte. Dumnezeu nu are gustul riscului şi nu face experienţe. El este Însusi Planul lui perfect. Nu ajunge?
„Dar pe voi, care părăsiţi pe Domnul, care uitaţi muntele Meu cel Sfânt, care puneţi o masă „Norocului” şi umpleţi un pahar în cinstea „Soartei”, vă sortesc sabiei, şi toţi veţi pleca genunchiul ca să fiţi junghiaţi; căci Eu am chemat, şi n-aţi răspuns, am vorbit şi n-aţi ascultat, ci aţi făcut ce este rău înaintea Mea, şi aţi ales ce nu-Mi place.” Aşa spune El prin prorocul Isaia (Isaia 65:11-12).
Păi, dacă El vorbeşte de soartă („va sortesc…”), cum să nu cred eu?
Dar soarta aceasta e Legea lui care spune clar: ce nu e alb, e negru. (Alba-neagra lui Dumezeu!). Zarurile au o faţă pe care tu n-o vezi, dar care există. Acolo e vorba Lui, e Legea Lui, e înţelepciuea Lui. Cine nu răspunde chemării Lui, nu va vedea niciodată această faţă. Cea mereu câştigătoare. Singura mereu câştigătoare. Poate că doare uneori, poate că adesea e greu de dus. Dar este faţa câştigătoare.
„Voia minţii păcătoase” este faţa care se vede a zarului. Ea poate să arate într-un fel sau altul, zarul oricum va fi în echilibru, echilibrul e legea istituită de Dumezeu. Nu valoarea pe care mintea păcătoasă o dă feţei care se vede…

Citeam recent o istorioară: un tânăr absolvet de facultate aştepta de la fratele său mai mare un cadou substanţial, cu ocazia absolvirii… Acesta îi promisese bani pentru o maşină. Dar a venit momentul şi decepţia lui a fost uriaşă: fratele i-a oferit doar… o Biblie! A aruncat-o cât colo şi s-a supărat cumplit. N-a mai vrut să-i vorbească, n-a mai vrut să-şi întâlnească fratele niciodată, până la moartea acestuia, peste foarte mulţi ani. Atunci a catadicsit să vină la înmormântare. Răposatul îi lăsase câteva lucruri. Printre ele era şi acea Biblie. A şters praful de pe ea şi a răsfoit-o cu gândul aiurea. În carte era ceva: un cec datat cu ziua absolvirii lui, care avea înscrisă exact suma de bani promisă de fratele lui atunci…

Unii zic: „Norocul şi-l face omul” şi poate că nu gresec prea mult.
Dumnezeu zice: „Tot ce găseste mâna ta de făcut, fa cu toată puterea ta!”
Eu zic: „Hainoroc!”
Zarul tău încă se-nvârteşte?


Ţinuta obligatorie

ianuarie 29, 2009

Ca şi cum am sta înaintea uşii de la sala nunţii, fără a putea intra, căci hainele ne sunt vechi, decolorate, nedemne… Nu mă refer la implicaţiile biblice ale acestei imagini. Poate că mai potrivit pentru ceea ce mi-am propus a închega în aceste rânduri este altceva: există anumite locuri publice unde nu este permis accesul celor care nu respectă convenţia „ţinuta obligatorie!”
Cultura oricărei naţiuni, ca manifestare spirituală a ei, poate fi asemuită unui astfel de loc.
Orice popor are nevoie de a-şi afirma identitatea între popoarele lumii, aşa cum orice individ caută să fie el însuşi. Dumnezeu, pentru a Se identifica în cadrul relaţiei Sale cu oamenii, a ales un popor care să-L descopere şi să-L slăvească , iar când acesta a eşuat în tradiţionalism inert, S-a întrupat ca om. Afirmarea identităţii Sale s-a împlinit, adăugându-şi dimensiunea culturală: Cuvântul scris, Cartea sacră, Biblia.
Declinarea identităţii Sale divine nu se face fără confruntare. De-a lungul istoriei, în vechime ca şi în zilele noastre, mulţi dumnezei înşelători au căutat să-I uzurpe Numele.
Principiul competiţiei străbate apoi întreg spectrul universului, în toate formele lui de manifestare. Orice constituire de identitate presupune, ca şi păstrarea ei ulterioară, o serie de izbânzi în confruntarea cu elementele altor identităţi.
Pe plan cultural, lucrurile nu stau altfel. Diverse matrice de cultură se confruntă permanent, revendicând fiecare nu mai puţin decât deţinerea adevărului, care ar justifica tendinţele hegemonice. E drept, creştinul, ca persoană, nu poate fi îndreptăţit să domine. Lecţia spălării picioarelor rămâne valabilă în orice relaţie interpersonală, ca şi întoarcerea celuilalt obraz. Măreţia unor astfel de acte, care a impus, la nivelul practicii duhovniceşti, creştinismul, nu poate fi asemănată cu altceva. La nivelul confruntării de idei, însă, lupta nu trebuie evitată, sau, cu atât mai puţin, pierdută. Nu ştiu să fi existat vreo întâlnire între Domnul Isus şi cărturarii şi fariseii vechiului Ierusalim care să nu ducă la, cel puţin, o delimitare ideologică tranşantă, dacă nu la schimburi de replici – deloc binevoitoare, orientate insidios, din partea celor din urmă, năucitoare, tăioase, moralizatoare şi pline de înţelepciune, din partea Domnului. El i-a depăşit pe toţi învăţaţii, cu toată blândeţea şi smerenia inimii, în ce le priveşte pe cele ale minţii şi înţelegerii omeneşti. Urmaşii Lui nu trebuie să facă la fel?
Un preot, slujitor în Templul Domnului, nu putea intra îmbrăcat oricum, în slujba Templului. Dumnezeu Însuşi a dictat ţinuta sacerdotală. Fiecare din noi slujim Domnului, sau dorim a o face, în templul pe care El ni l-a dăruit. Unii predică, alţii scriu, unii cântă, alţii acompaniază, toţi lucrând la vestirea Cuvântului lui Dumnezeu. Care este „ţinuta” noastră, în ce „veşminte” ne înfăţişăm noi înaintea altarului pe care ne vom aduce jertfa? Când Dumnezeu nu a privit cu plăcere, cine era vinovat: Cain, sau jertfa lui?
Orice demers cognitiv uman se naşte din cultură, se hrăneşte din cultură, naşte cultură. Chiar Naşterea din nou sau „înnoirea minţii” sau „tăierea împrejur a inimii” presupune o reorientare a fiinţei, sub puterea Duhului lui Dumnezeu, cu rezonanţe culturale pronunţate. (Vezi „tăierea împrejur a inimii” faţă de tradiţionala „tăiere împrejur”!) Nici nu s-ar putea mărturisi altfel decât într-un cadru cultural!
Românii sunt un popor ataşat tradiţiilor sale, cu o identitate viguroasă, a cărei formare a notat, de-a lungul istoriei, confruntări dureroase soldate cu multe cicatrice, fiecare dintre acestea devenind, dacă nu trăsătură fizionomică, măcar semn particular şi, în orice caz, mijloc de identificare, ba chiar de distincţie naţională. Domnul nostru Şi-a însuşit semnele suferinţelor, ale cuielor şi suliţei, ale morţii, ca mijloace distinctive categorice ale Persoanei Sale înviate. Dacă nu le-ar fi păstrat, ce i-ar fi arătat lui Toma? Pentru Domnul, aceasta era „ţinuta obligatorie” de prezentare a Sa înaintea Tatălui. Naţiunile trebuie să-şi asume „cicatricele” lor. Nu putem face faţă slujbei la care am fost chemaţi purtând straiele culturale peticite sau de împrumut.
Niciodată nu s-a impus într-o anume cultură vreun curent impropriu. Aşteptarea lui Mesia era cea mai înrădăcinată tradiţie în cultura poporului Israel. Lucrarea Sa nu s-a făcut ignorând cultura poporului Său. Dimpotrivă, Scripturile, Legea şi Profeţii au fost argumente ale mărturiei Sale. Aş îndrăzni să afirm că tradiţia unui popor poate fi folosită pentru salvarea lui, pentru întoarcerea lui la Dumnezeu. (A nu se confunda tradiţia înaintaşilor cu tradiţionalismul ortodox de azi, care a înlocuit veneraţia sfinţilor pentru Scripturi cu venerarea sfinţilor, făcând din Mesia Cel viu şi prezent un principiu, şi limitând relaţia cu El la o serie de eforturi personale de a-L atinge, după exemplul sfinţilor, uitând de Cine îi anima pe aceştia.) Nevoia de relevanţă culturală din partea celor care mărturisesc Cuvântul lui Dumnezeu este vădită, acolo unde există preocupare reală, ba chiar durere pentru destinul naţiunii.
Într-un apel adresat oamenilor de cultură ai ţării, regretatul poet Ioan Alexandru îi îndemna pe aceştia să-ţi asume în operele şi în vieţile lor „ceea ce este vital pentru naţiunea noastră, Cartea cărţilor, Biblia, fără de care renaşterea României- fără Isus Hristos- este cu neputinţă”. Parafrazând, strigăm tuturor oamenilor de Biblie ai ţării să-şi asume în lucrarea lor cultura. Apostolul Pavel a cunoscut acest deziderat şi i s-a conformat. Cunoaştem roadele lucrării lui. Aş spune chiar că prima responsabilitate ne revine, cultura ţării neputând fi influenţată de pe poziţii de incultură. Noi Îl cunoaştem pe Hristos, vrem să-L descriem, dar n-avem cuvinte! Biblia nu ajunge? – veţi întreba. Dar înainte de a lua Biblia din mâinile noastre, oamenii se uită la noi. Înainte de a lua un pahar cu apă din mâna cuiva, îi vedem unghiile. Cei obişnuiţi cu igiena, pur şi simplu refuză să mai bea, chiar dacă apa e curată şi setea mare; se îndreaptă spre tonetele cu sucuri. Un om de cultură va ignora recomandările unui incult. Ne asumăm această responsabilitate?
Există cercuri exclusiviste în cadrul aceleiaşi culturi. Raţiuni diverse le fac să fie aşa. Sunt privite ca grupări ciudate, unele cu exponenţi nereprezentativi cultural, fără aspect sociabil notabil, nerelevante. Vrem ca alternativa culturală evanghelică să fie un astfel de cerc? Vrem să ne folosim numai nouă? Unde se ridică media culturală a membrilor bisericilor noastre? Dar a liderilor lor spirituali? S-ar putea formula o sumedenie de astfel de întrebări. Se pot da, de asemenea, o sumedenie de răspunsuri. Subiectul nu e nici pe departe epuizat. Dar de la răspunsuri teoretice, până la înfăptuiri, până la o ţinută culturală onorabilă, dacă nu e de gală, în polifonia culturală românească, e drum lung şi anevoios. Românii au avut mereu mari oameni de cultură atei, ortodocşi, sau de alte credinţe, oameni care au lansat curente, orientări, urmaşi. Cultura evanghelică este „curentul” christic. Nu merită oare să luptăm cu tot ce avem mai bun pentru a-l impune? Cultura are nevoie de mari oameni de cultură: poezia de poeţi, istoria de istorici, politica de politicieni, presa de ziarişti… Iar evanghelismul are nevoie de o identitate culturală care se constituie prin confruntare. Haideţi să întrăm în cultura românească pe uşa din faţă, chiar dacă pe ea scrie „ţinuta obligatorie”! Însuşi mesajul pe care-l purtăm o impune.


Trăişte-ţi veşnicia!

ianuarie 29, 2009

Ce e Cuvântul, la Dumnezeu?

Este Însăşi Fiinţa Lui. Măreţia a ceea ce apostolul Ioan numea, spunând că „La început era Cuvântul…”, nu poate fi cuprinsă în cuvintele noastre. Mintea omenească nu are acum capacitatea necesară să se apropie de natura exactă a ceea ce i-a dat naştere. Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exod 33:20). „Faţa” Lui este prezenţa Lui în plenitudinea manifestărilor ei, este flacăra în mijlocul căreia orice substanţă de altă natură decât focul îşi pierde sau îţi modifică propria-i alcătuire.

De mii de ani, generaţie după generaţie, oamenii au tot dat ocol ideii de Dumnezeire. Filozofii sofisticate  au căutat să-i creioneze un chip de care să se poată apropia, fără a fi mistuiţi aceia care au mizat pe umila stare a minţii omeneşti. Religiile au pus accentul pe „încălzirea” fiinţei la apropierea de această Flacără. Dar întotdeauna au rămas departe.

Să ne închipuim că ne plimbăm pe marginea unei fântâni şi încercăm să vedem apa din adânc. Numai că adâncimea e aşa de mare, că orice efort e zadarnic. E aşa de mare distanţa până la izvorul apelor ei, că oglinda proaspătă şi răcoritoare atât de râvnită, pare a nici nu fi. În aceste condiţii, apostolul Pavel scrie Efesenilor (şi nouă) aceste cuvinte: „Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti…”   (Efeseni 1:17-20)  Trebuie o funie! O funie suficient de lungă şi o găleată. Dovada existenţei şi a calităţii apei din adânc nu poate fi făcută decât aducând la lumina zilei ceva din ea.

Cei mai mulţi oameni însetaţi vor să bea şi să se sature. După goane îndelungi prin pustiurile toride ale zilelor, epuizaţi de himerele atracţiilor lucitoare, de oglinzile false ale satisfacţiilor inconsistente sub aspect esenţial, însemnând oarece doar la nivelul senzaţiilor atât de trecătoare şi a unei mulţumiri de sine nejustificată sub aspectul ieşirii necondiţionate din scena lumii, cei mai mulţi oameni devin adepţii unei conduite de tipul „Trăieşte-ţi clipa”. Egoismul presupus de adoptarea acestui mod de a concepe viaţa nu are absolut deloc de-a face cu creştinismul, care cheamă în mod permanent şi fără a îngădui dubii, către altceva, cu totul altceva, ceva surprinzător, inimaginabil pentru gândirea comună condusă de un aprig instinct de supravieţuire a suportului material al vieţii, care, cu toate eforturile vreunei fiinţe, are clipele numărate. Acest „altceva” strigă clar „Trăieşte-ţi veşnicia!”   

Am băut din această Fântână!, le strig acestor oameni. E apă vie aici!  E altceva! Gustaţi! „El este şi răsplăteşte pe cei ce-L caută…”. „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!” 


Ieşirea din oglindă

ianuarie 26, 2009

1. Natură (moartă?) cu poezie

Pe ferestrele bisericii alunecau fire de apă, de parcă toate respiraţiile s-au îngrămădit acolo, pe sticla rece şi întunecată. Era iarnă, ori sfârşit de toamnă, nu mai ştiu. Îmi amintesc doar emoţia cu care rosteam una după alte strofele alea care mie mi se păreau minunate, inegalabile, sfinte. Uitasem de tot de faptul că pe drumul de întoarcere aveam să trecem iar pe lângă casa Lepădaţilor care ne vor pândi, vor arunca după noi cu pietre şi înjurături, vor striga pocăiţii, pocăiţii, căutând să ne jignească… Ce nume predestinat parcă, Lepădatu… Erau de-o seamă cu noi, învăţau foarte prost, iar cel mare avea un defect la un picior, şchiopăta, şi rămăsese repetent un an. Copiii familiei Lepădatu… Eu şi fratele meu am avut destul de tras de pe urma lor în copilărie.
Dar acum spuneam poezia. În biserică era cald. O sobă cu lemne, aflată chiar în faţă, aproape de cor, unde mă aflam şi eu, dogorea de nu puteai sta lângă ea. Iar eu spuneam poezia. O găsisem undeva, într-o carte despre tânăra generaţie, parcă, şi despre educaţia morală. Comunismul ştia să se ascundă prin cărţi, sau în spatele lor…
Suna cam aşa: „Dacă-ţi rămâne mintea, când cei din jur şi-o pierd…”. Mă fascinase poezia asta. Şi acum mi-o aduc aminte.
A doua zi m-am dus la păstor cu una dintre poeziile mele abia scrise. Era într-o încăpere alăturată sălii de adunare o maşină veche de scris pe care mi se îngăduise a o folosi. Nu mai ştiu cum suna poezia aceea. Parcă mă văd emoţionat foarte, stând pe culoarul dintre rândurile de bănci şi aşteptând cu sufletul la gură verdictul. Păstorul, după ce a studiat cu toată atenţia hârtia respectivă, mi-a înapoiat-o vorbindu-mi despre panteism şi nu ştiu ce alte minunăţii despre care un biet şcolar ca mine abia începea să audă. Tot ce am înţeles atunci a fost că nu mă pot prezenta înaintea altora cu astfel de texte. Dar nu a fost suficient să-mi taie elanul. Ceva mai puternic decât mine mă atrăgea total şi definitiv, aşa că nici nu mă gândeam să mă opun. M-a însoţit în bucurii şi în necazuri, m-a pedepsit şi m-a alinat, a fost biciul lui Dumnezeu, dar şi binecuvântarea Sa pentru mine.
Atitudinea acelui păstor însă nu a făcut decât să mă îndepărteze de biserică exact acolo unde nu şi-ar fi dorit să fiu: între alţi aiuriţi ca şi mine, dar cu preocupări, îndoieli şi certitudini literare, unde se părea că sunt printre cei mai cei. Dar asta s-a întâmplat mai târziu… Am luat de acolo de toate: şi bune şi rele. Am învăţat despre poezie, dar am învăţat şi puţin alcool, şi puţin flirt cu fetele, prietenii nepotrivite şi multă prefăcătorie. Comunismul încerca să pună stăpânire nu doar pe capacităţile fizice ale oamenilor cât, mai ales, pe sufletele lor. Devenise normal, pentru cei din generaţia mea, să accepte controlul si „pavăza” comunistă cu toate mistificările ei, ca o acomodare inconştientă la o realitate care nu-şi revelase încă toate punctele vulnerabile, cel puţin nu unor ochi deja astupaţi de alte pasiuni. Simţul istoriei ne era furat sistematic între un trecut glorios, niciodată trăit şi un viitor luminos, dar mereu amânat…Deşi eram bun, acum cred că eram printre cei mai buni, niciodată nu am mers mai departe de faza pe judeţ, la olipiade. Comunismul era precaut. Un fiu de pocăit ca mine nu avea voie să iasă  în evidenţă în vreun fel. Aşa a început cea mai lungă şi mai grea şcoală din viaţa mea, şcoală pe care nici acum nu am absolvit-o: şcoala smereniei. Mereu am avut de susţinut examene, la şcoala asta. Unele mai dure ca altele. Pe unele le-am trecut, la altele am căzut. Dar nu au fost niciodată în zadar…
Dacă aş fi fost nu atât de chemat spre poezie pe cât eram, atitudinea pe care acum o văd mult prea semeaţă şi de tot snoabă, aceea a pastorului care nu ştia nimic despre poezie, dar care se ascundea în spatele neştiinţei mele, m-ar fi lecuit definitiv de scris. Şi mă întreb: pe câţi alţii nu i-au lecuit asemenea păstoraşi care nu pot să-şi recunoască propriile limite, ca să nu mai vorbim despre cei care se cred unşi cu… toate poeziile, direct de Dumnezeu!?
Când toate mişcările necredincioşilor regimului, care erau pocăiţii, erau controlate de comunişti, ba acum apar şi lacheii (forma de feminin: „lichelele”) lor din chiar fruntea pocăiţilor (unii mai zac şi acum prin diverse „frunţi” şi înţeapă cum înţepau spinii din coroana Mântuitorului) oameni care şi-au vândut fraţii  şi au inăbuşit orice tânără speranţă care le-ar fi putut umbri importantele persoane, a spera la o recunoaştere a valorii era aproape o prostie. Nu am disperat însă. Am continuat să scriu. Şi n-am putut uita niciodată acea minunată poezie a lui Kipling pe care am rostit-o în acea iarnă, sau sfârşit de toamnă târzie, fiert uşurel în căldura focului care ardea în soba de alături, dar şi în clocotul nevoii de a scrie şi eu la fel de bine, dacă s-ar fi putut… „Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd”…

2. Ieşirea din oglindă

Cum s-a ajuns la rostirea de poezii în bisericile evanghelice, nu e greu de închipuit… Se zice că românul e născut poet. Dar nu cumva e făcut? Oare nu se naşte ca toate fiiţele omeneşti, înzestrat în fel şi chip, şi nu în special cu daruri poetice? Nu intervin oare după aceea motive care îi deschid un apetitul pentru mistic, o chemare către contemplare, meditaţie şi taină, ingrediente suficiente pentru a vorbi despre o fire poetică? Aceste ingrediente au fost puse la îndemână din belşug, de-a lungul istoriei neamului, istorie croită pe un fundament creştin care, chiar dacă secătuit duhovniceşte în relaţiile cu poporul, rămâne rezistent ca stânca în transportul din generaţie în generaţie, datorită sanctificării tradiţiei… Iar când această tradiţie a însemnat îndreptarea fără împrumuturi de obiceiuri precreştine care n-au făcut decât să altereze şi să profaneze dreapta credinţă, către Hristos şi către Cuvântul Său, valoarea ei devine a lui Hristos şi a Cuvântului Său, primeşte – numai atunci – valenţe mântuitoare. Dar nu despre îndreptăţirea uneia sau alteia dintre credinţe îmi propun să vorbesc… Întrebarea era alta: cum s-a ajuns la rostirea de poezii în bisericile evanghelice?
Mi-a căzut recent – şi aparent întâmplător – în mână o carte. Mi se confirmau unele păreri cu privire la împământenirea spunerii de poezii în adunările noastre. Cartea se cheamă „Sentimentul religios la români” (Doru Radosav, Sentimentul religios la români, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997)şi e „O încercare de reconstituire istorică a sentimentului religios la români în perioada cuprinsă între sec.XVII – XX (p.12), primul capitol fiind dedicat tocmai analizării literaturii sentimentului religios care „face parte integrantă din literatura religioasă care a fost dominantă în istoria culturii româneşti premoderne. Cartea şi literatura religioasă a ocupat locul predominant în viaţa intelectuală a poporului român” (p.15). Autorul încearcă să evidenţieze importanţa educaţiei în formarea cultural-religioasă a poporului român, amintind în acest sens „Ceaslovul, Psaltirea, Catehismul şi Bucoavna”. Psaltirea era destinată nu doar ca „manual de educaţie creştină şi, deopotrivă, de lectură şi cântare… aşa încât, în poezia poporală română numai de ea se pomeneşte…”(p.22), şi nu uită să specifice că ea „era destinată şi serviciului religios…”(p.23). Aşadar nu e un început în obiceiul evanghelic de a asocia poezia serviciului bisericesc, ci e o retopire în forme vechi, specifice poporului român, în care s-au turnat însă elemente proprii unei trăiri evanghelice autentice. Vom vedea cum, graţie unor întâmplări pe care nu poporul în întregimea lui, ci anumite personalităţi, care şi-au pus calităţile deosebite cu care Dumnezeu le-a înzestrat, la dispoziţia Sa şi a Cuvântului Său, au contribuit la păstrarea acestui obicei curat al scrierii de poezii dedicate şi închinate pentru şi într-o nealterată credinţă creştină, ducând mai departe nu vorba goală, ci însăşi esenţa caracterului popular românesc, pierdut în hăţişul istoriei, confundat şi înlocuit cu sentimentul naţional pur şi eroismul, care sunt altceva decât sentimentul religios al unui neam. Dacă se păstrează această legătură între creaţia literară ca fapt artistic şi, în acelaşi timp ca fapt duhovnicesc, singurul care poate da artei dimensiunea adevărată a „sentimentului religios”, şi care o face compatibilă cu slujirea bisericească, atunci acest lucru nu în biserica tradiţională se poate întâmpla – o biserică anchilozată pe formele ei fixe, tradiţionale, paradoxal opacă la acest fel de tradiţie, ci, fidelă învăţăturii Scripturii şi desprizându-se din alunecarea tradiţiei către formalism şi anchilozare, în bisericile netradionale, care caută formele autentice, biblice, de închinare, ele fiind acelea care se apropie cel mai mult de adevărul care a dus la un anume moment istoric la apariţia Psaltirii…

De ce se spun – si ce fel de „poezii” se spun în bisericile evanghelice româneşti? Cum se vede în oglinda unde îşi spun pocăiţii poeziile?
Cel mai curat curent evanghelic românesc, în sensul de originare românească, este Oastea Domnului. Iosif Trifa, iniţiatorul mişcării, scria şi recita poezii de-ale lui la adunări. L-a insoţit şi l-a urmat cu harul său, Traian Dorz. Aici îşi are originea obiceiul de a spune poezii în bisericile evanghelice de la noi – spre deosebire de celelalte ţări, unde nu se practică recitarea versurilor în cadrul programului eclezial. Bineînţeles că aşa a apărut un anumit fel de consumator de astfel de literatură, care trebuia săturat. S-a încurajat dezvoltarea unei „producţii de masă” de poezie de inspiraţie biblică, de către un public neformat şi neavizat, ceea ce a determinat apariţia si incetatenirea epigonismului şi a lipsei de valoare literară. Ba chiar s-au declarat poeţi mulţi indivizi care ar fi trebuit să rămână doar pastori, numai datorită pozitiilor lor de autoritate bisericească. Mă lupt cu această situaţie de mai bine de 15 ani. Faptul că acum poezia mea – care încearca să depăşească în mod evident standarde false, artificial create – este acceptată în unele adunări şi de către unii păstori, ca valabilă, îmi dovedeşte că nu mă luptat degeaba.
Din punctul meu de vedere, antologia „Poeziile creştinilor români” a regretatului Mircea Ciobanu aduce mari deservicii demersului poetic evanghelic, încercând să acrediteze ideea că dacă eşti creştin autentic („practicant”, zice el în prefaţă) nu poţi scrie decât ca acolo, adică poezie fără mare valoare literară şi fără pretenţii, altfel te-ai descalifica din pozitia de creştin, ca lipsit de modestie. Nimic mai fals! Îmi pare rău pentru confecţionerii de predicuţe rimate, dar adevărata poezie este cu totul altceva decât şarpele cu zurgălăi!


Hotărăşte-te !

ianuarie 20, 2009


 

 

Cineva a zis : « Dacă nu avem în noi ceea ce este deasupra noastră, vom ajunge în curând să cedăm la ceea ce este împrejurul nostru. » Şi câte nu sunt împrejurul nostru !
Satan a creat a întreagă lume de iluzii, gata oricând să ni se ofere, o lume de minciună şi de amăgire, care oferindu-ni-se ne devoră.
Cine nu a simţit atingerea plăcerii şi a mizeriei, deodată, a satisfacerii vinovate, a împreunării cu
împrejurul sub abilul patronaj al Amăgitorului?
Cine nu a simţit că pluteşte în imensitatea unei neasemuite înălţări spirituale ce s-a dovedit curând a fi doar aceeaşi împreunare a sinelui propriu cu exact imaginea lui oglindită de lumea himerelor ? A împrejurului considerat real, considerat necesar, considerat oricum,  numai amăgior, numai mizerabil şi demn de milă, nu…  « Stăpânitorul veacului acestuia », a împrejurului acestuia « răcneşte ca un leu şi caută pe cine să înghită. »
Unde alergaţi, oamerii buni ? Opriţi-vă !  Priviţi în voi: mai e acolo ceva neclar, aproape tainic, ceva ca o virgulă între bine şi rău ? Se mai învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele gândurile voastre ? Înseamnă că nu-i totul pierdut.
Înseamnă că mai răsună în voi un clinchet de la întemeierea lumii, chiar dacă înăbuşit de împrejururi iluzorii… Îndepărtează-le cu once preţ, dacă vrei să auzi vuietul naşterii tale din nou ! Dacă îţi place cu adevărat liniştea muzicii Duhului Sfânt… Şi cum niciodată nu putut-au împreună să stea adevărul şi minciuna, cum niciodată două propoziţii contradictorii nu pot fi adevărate în acelaşi timp, nici două împrejururi reale în acelaşi timp şi la fel de adevărate, hotărăşte-te ! Ori împrejurul prefăcut şi pieritor, ori ceea ce vine de deasupra, veşnic şi adevărat… Hotărăşte-te!