Gânduri imposibile

Dacă existenţa (viaţa) este prin Cuvânt – din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile – iar El este rostirea lui Dumnezeu, înseamnă că neviaţa, moartea fiinţei veşnice (care nu dispare, doar piere) este alungarea ei în nerostire, în tăcerea aceea văzută ca gânduri imposibile ale lui Dumnezeu. Iadul asta înseamnă: să ştii că ai avut viaţa la dispoziţie, dar ai irosit-o, ca ai avut şansa vieţii veşnice, dar ai respins-o. Să vrei să fii iar, dar să nu se mai poată, să vrei să poţi alege iar, dar să nu se mai poată. Oamenii fără Dumnezeu se tem de moartea fizică şi se agaţă de ultimul fir de pai ca să mai trăiască o clipă… E absurdă truda omului de a-şi prelungi inutil o şansă a veşniciei pe care nu a les-o şi de care nu a beneficiat, pe care el a numit-o viaţă. Dacă ar înţelege propria-i nimicnicie, omul ar fi mult mai liniştit în viaţa pământească şi va trăi şi după ea. Pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu este singura posibilitate de a da un sens existenţei, astfel ca ea să devină substanţă a ceea ce rosteşte Dumnezeu. Adică ceva ce se obţine numai „din El, prin El si pentru El.”El e „Calea, Adevărul şi Viaţa.”

S-ar putea realiza un paralelism interesant intre aceste două triade („Din El, prin El şi pentru El” – „Calea, Adevărul, Viaţa”…).

Publicitate

Există misonarismul artistic creştin?

De unde să o luăm şi unde să o punem ? Are vreun loc al ei arta, în ecuaţia pe care Dumnezeu o scrie pe (şi cu) ceea ce numim realitate şi care, neschimbată de mii de ani în esenţa ei, a fost, este şi rămâne câmpul de înfruntare între bine şi rau, între urât şi frumos, între adevăr şi minciună? Noi înşine, unde ne situăm relativ la această problemă, şi cum?
Văd totul cu ochiul unui biet poet. Nu spun că e înlăcrimat, nici că uneori tremurul genelor ascunde cutremurul lumilor. Văd totul dintr-un colţ mai mult sau mai puţin personal, din ” colţul scurt ” al propriei cunoaşteri şi experienţe, îngrijorat şi nu prea (întotdeauna, între o problemă şi soluţia ei caut să-L văd întâi pe Dumnezeu), dar cred ca aş vrea să ştiu cum văd alţii.
Există, e adevărat, o justificare categorică, aceea a utilităţii actelor noastre, a clarităţii comunicării, există nevoia împărtăşirii cât mai elocvente a învăţăturii şi experienţei creştine. Nimeni nu incrimineaza în vreun fel stilul predicilor, sau calitatea lor, nu acesta este obiectul prezentului articol. Sunt alţii, mult mai capabili să o faca. Avem campioni ai amvonului şi ai rostirii teologice pe care îi ascultăm, îi admirăm, îi preţuim. Nu fac şi ei un act de cultură? Eu cred că da. Ca şi poeţii. Dar nu despre calitatea actului lor de cultură vreau să vorbesc.
Toţi misionarii care se pregătesc să pătrundă cu învăţătura creştină în spaţii culturale necunoscute se văd obligaţi să se acomodeze, mai întâi, cu specificul locurilor unde îşi propun să lucreze, tocmai pentru ca roadele muncii lor să fie cât mai bogate. De ce am neglija, aşadar, propria noastra cultură şi arta ca o componentă importantă a ei? Spaţiul propriei limbi nu poate fi un „teren de misiune”?

În 1994 apărea prima mea carte de poezii creştine, ” Cu faţa la cruce „.
Era rodul bucuriei întoarcerii catre valorile mântuitoare ale crucii şi încercarea mea de a mărturisi, într-o limbă specială, aceea a poeziei. Nu afirm ca era ceva deosebit în poezia româneasca, era însă, pentru subcultura evanghelică unde încercam să-mi înscriu demersul şi pe care îmi propuneam să o reprezint.
Scrisul meu atunci era, ca şi acum – şi poate mai puţin ca acum -, orientat către soluţiile moderne, tenta de nou şi inovaţie nelipsindu-i. Nu mică mi-a fost mirarea (şi nu numai a mea), să constat că această carte era pur şi simplu respinsă, în multe locuri şi de mulţi fraţi creştini, fiindcă „asta nu-i o carte crestină!”
Abia atunci am înteles cu durere că nu va fi deloc uşor, că a folosi limba româna altfel decât se înţelege în multe lucuri din biserici, poate constitui, dacă nu un păcat, măcar o impietate. Aşa am întrezărit fenomenul. El există, se manifestă şi face victime. Este cel puţin o formă de intoleranţă pe care un sociolog ar putea-o explica mai bine. Este cantonarea în caldicelul sigur al comodităţii gândirii noastre şi respingerea fără argumente a tot ce e nou, chiar daca e nou doar la nivel formal, ca manifestare culturală.
Apoi, e contraproductiv şi denotă cel puţin o crasă lipsă de viziune a unor lideri religioşi (care uneori chiar îşi văd periclitate poziţiile confortabile!) să ignore cu bună ştiinţă realizarile acelora cu alte daruri decât cel de a predica sau a conduce o biserică, desi prestatia acestora se impune în domeniul în care se manifestă, nutrind admiraţie, respect şi preţuire în cadrul societăţii, implicit pentru sistemul de valori pe care îl reprezintă, ca şi liderul respectiv, de altfel. Nu mai vorbesc de sprijin sau de promovare din partea unuiu altfel de om, mai ales dacă se consideră artist el însuşi… Să te ferească Dumnezeu de invidia… sfinţilor!

Întrebarea care se ridică şi care necesită o cercetare atentă şi riguroasă a problemei este aceasta: e nevoie de artă ca formă a exprimarii sistemului de valori creştin, reflectat în experienţa personală şi „condimentat” conform cu ştiinţa regulilor specifice domeniului în care artistul se manifestă? E nevoie de poezie, pictură, sculptură, muzică, în creştinism ? Pot acestea sluji lucrării creştine, mărturiei la care ne-a chemat Domnul Isus? Cum evaluăm calitatea unor astfel de manifestări?
Aş putea scrie mult, pe această temă. Aş putea argumenta, aş putea propune soluţii şi lansa provocări. (Aceast articol în sine este o provocare). Întrebarea ramâne: e nevoie de toate acestea? Mi-o pun mie şi v-o pun dumneavoastră: poate fi actul de creaţie artistică o mărturie creştină? Poate fi considerat artistul creştin un misionar?

Blogul şi faptele bune

„Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”
Efeseni 2:10

Incapabili de fapte bune prin noi înşine, înghesuindu-ne cu sârg în condiţia umană mutilată de cel rău şi desemnând-o pe aceasta singura noastră reşedinţă spirituală, mobilând-o cu bune intenţii, ornamentând-o cu macrameuri şi perdeluţe cucernice, punând ici şi colo câte un sfinţişor, ne declarăm unii pe alţii buni şi cucernici şi ne admirăm definitiv şi irevocabil. Până când?
Un aspect fundamental este trecut cu vederea: la Dumnezeu nu este „când”. La El este “acum“. Nu sunt trecut, prezent şi viitor. Este veşnicie. La El se văd toate de sus până jos, fără perdeluţe şi pamponaşe. Ceea ce corespunde cu veşnicia Sa este ceea ce ramâne. Ce nu, piere. Dacă blogul ăsta convine planului Său veşnic, el va rodi. Sau poezia mea… Dacă nu, ea va dispărea din evidenţa Sa, cu trecutul, prezentul şi viitorul ei cu tot. Căci faptele bune sunt stabilite deja, sunt izvorâte din fiinţa Lui şi deja încărcate de rod în El. Nu putem nicicum schimba lista de principii a lui Dumnezeu. Iar la Dumnezeu, faptele izvorăsc din rostire: El Se rosteşte pe Sine fiire, nu vorbe. „Dumnezeu a spus … şi s-a făcut!”
Oare această activitate, a spus-o Dumnezeu? Sau e doar urmarea unor investiţii şi invenţii omeneşti? La baza ei stă Cuvântul Sãu? Este El dincolo de volanaşele şi pamponaşele noastre omeneşti? Daca da, străduinţele noastre nu sunt şi nu vor fi zadarnice.

„Alege astãzi cui vrei să slujesti.” cere Domnul. Iar alegerea noastră determină natura slujirii noastre şi a roadelor ei. Eu am ales să slujesc Domnului…

Tot cu Ioan Alexandru

   Cel mai nefăţarnic om pe care l-am văzut în viaţa mea a fost tot Ioan Alexandru. Vorbeam despre ediţia de la Timişoara, a doua şi ultima, a Primului Festival Naţional de Poezie Creştină, din 1992. Eram secretarul de redacţie al revistei creştine care iniţia festivalul, omul cu idea, dar şi cu munca, fusesem pionul principal cu ocazia organizării lui cu un an înainte, când fusese o mare reuşită, dar dispreţuit şi sacrificat ca orice pion. Aşa că am încercat să mă implic mai puţin, la a doua ediţie.

Dar… îmi amintesc momentul când Ioan Alexandru a încercat să vorbească, undeva într-o sală din Timişoara. Sală aproape goală… După două sau trei cuvinte, poetul a căzut în genunchi, şi-a ridicat mâinile spre cer şi a strigat: „Doamne, iartă-mă! Nu pot!” Probabil că nu era obişnuit să vorbească sălilor goale. Manifestarea a continuat, trecând peste acest moment… Dar atunci, în clipa aceea, am intrat în panică. Am resimţit panica lui… sau aşa mi-am închipuit. Am încercat să salvez momentul, apalaudând. Pentru mine era o pornire sinceră, chiar credeam că aşa îl voi ajuta să iasă din ceea ce, îmi închipuiam eu, era culmea penibilului… Şi probabil că şi altora, odată ce şi alţii mi-au urmat gestul. Aşa că vă puteţi închipui cât penibil a căzut pe noi, când el a strigat îndurerat: „Asta mai lipsea!” Apoi s-a retras. Nefăţărnicia acestui om şi patetismul sincer al trăirii sale întrecea orice categorie a ridicolului. Era „nebun pentru Hristos” aşa cum ar trebui să fim toţi. Şi învăţam aşa o lecţie extraordinară…

Vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată

Obadia 1:16: „vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată.”

Pieirea nu poate însemna ieşirea din Dumnezeu, ci rămânerea veşnică în afara alegerii Sale, a planului Său pe care o existenţă l-a intersectat la un moment dat. Rămânerea în virtualul al cărui stăpân este cel rău…

Pieirea este opusul vieţii veşnice.  Ioan 3:16:  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

Şi să vă înoiţi în duhul minţii voastre…

ui ne închinăm? Lui Dumnezeu, sau ideii noastre despre El? A lua locul lui Dumnezeu nu înseamnă a crea noi acea realitate, alta decat este El, care să se manifeste în real ca viaţă?
Nu ăsta a fost planul celui rău? Până la urmă, pentru noi contează realitatea din mintea noastră. Dacă ea e aceeaşi cu realitatea divină, rămânem în voia şi în Planul Său. Dacă nu, cădem în voia minţii noastre blestemate.

Romani 1:28 „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.”
Psalmi 14:4 „Şi-au pierdut mintea toţi cei ce săvârşesc fărădelegea, de mănâncă pe poporul Meu, cum mănâncă pâinea, şi nu cheamă pe Domnul?”
Proverbe 8:12 „Eu, Înţelepciunea, am ca locuinţă mintea, şi pot născoci cele mai chibzuite planuri.”
Maleahi 2:15 „Nu ne-a dat Unul singur Dumnezeu suflarea de viaţă şi ne-a păstrat-o? Şi ce cere acel Unul singur? Sămânţă dumnezeiască! Luaţi seama, deci, în mintea voastră…”
Luca 24:45 „Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile.”
Romani 7:23 „…dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.”
Romani 7:25 „Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel, deci, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului.”
Romani 14:5 „Unul socoteşte o zi mai pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.”
1 Corinteni 14:14 „Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod.”
1 Corinteni 14:15 „Ce este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea.”
Efeseni 4:18 „…având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor.”
2 Tesaloniceni 2:2 „…să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă…”

Deuteronomul 28:28 „Domnul te va lovi cu nebunie, cu orbire, cu rătăcire a minţii…”
Iov 20:3 „Am auzit mustrări care mă umplu de ruşine, şi din adâncul minţii mele duhul mă face să răspund.”
Proverbe 1:2 „…pentru cunoaşterea înţelepciunii şi învăţăturii, pentru înţelegerea cuvintelor minţii;”
Romani 12:2 „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.”
2 Corinteni 10:5 „Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.”
Efeseni 4:23 „…şi să vă înoiţi în duhul minţii voastre…”

Prayer was falling on a platform

in memory of the poet Ioan Alexandru

It wasn’t winter, it was no winter at all…
Maybe only cold people whitening their eyes towards you.
And their eyes were turning into long icicles aimed at you.
I didn’t even know what to tell you first:
melt them, face them the blaze of your heart.
But you were writing a poem on a platform.
Just like a passenger taking out his ticket, you made up yours.

Like in a dream, it was a bit of evening and it seemed
we had actually arrived somewhere: “Let’s stop!” you said
untying your hands in a prayer. “I will go no farther.
The world is heavy and the letters have tired.”
And the light was running dry all around,
the station was running dry of wagons
and the seconds were draining in the big blind clock.
I remembered the silence applauding
and saw angles walking all around you.
It wasn’t winter, it was no winter at all.

You worked, getting in and out the house of bread –
it was there that you kept your words.
But this wasn’t very easy to see
for there was so much smoke, there were so many people
in the station. And none had time to check your ticket.
They just grabbed a crust of bread and left,
with your prayers humming all around them like a swarm of bees.
There was a short winged waiting awaiting for you
and the roar of the hour slowly turned into silence.

There was an ocean under your feet, an ocean
growing deeper and deeper, with a multitude of sentences in it.
Some were like condors others like seagulls.
They were coming after your love. Who said
you were in a railway station? “How many are we?” you asked.
“Well, it’s you and him and him and…Me” came the answer.
“This is good!” you said. And it was evening, always evening;
day after day, hour after hour, it was evening.
“In the evening, I pray.”
And the snow began to fall on the platform.
No, it wasn’t winter. It was no winter at all.

Translated by Andreea Luncan

From „The Kingdom’s Windows” (2006)

***
I like October by accidents.
How do the invertebrates dream in Autumn?
I looked at my watch,
then I cut off the green out of the leaves
and the cathedrals out of the wind,
just for my sake.

You can believe whatever you want.
When the sun is rising in October,
it steps into accidents first
and calls them by their names,
then I like it.
Isn’t it so, Lord?

***
Yes,
a nameless quietness fills up the frontiers
within which my unworthiness cries out.
Maybe that’s why I tell my name to it
when I wish no more
we were together
or when I tire
to bear myself.

With my own hands
maybe I gather what’s left
of the shiver of the aspen tree,
every evening.
I open the box with hearts
to look for mine inside
and I cannot find it,
and I know not
what it is that hurts.

My Lord,
last night I was wearing mysterious pyjamas,
while I was dreaming blue angels
and breaking the wine
into thousands of thorns,
into thousands of wounds,
into thousands of bread pieces,
into the transient thousands.

Translated by Camelia Luncan

From „With face to cross” (1994)

***
If you’re tired of reading just go home.
It’s late and you haven’t yet bought meat and bread and vegetables
or tears for the existential dressings.
How false the day is when it ends as if it had been something other
than a chapel where you forgot to take off your hat
and someone pulled you discreetly aside
“Mr., please, you know. . .!”

The false day, lived as if by another
more stupid, more lazy than you
who has usurped your name, your body, your feelings.

Translated by Camelia and Andreea Luncan (with suggestions in English by Luci Shaw and Jeanne Murray Walker)

***
At the edge of the world
called neighborhood a petal
is crying for water
a kid has lost his cap
the future stopped working
somewhere between
tomorrow and the rest of them.

***
On the expecting sidewalk
the garland of the cross is growing
you pick it up and slowly
it becomes all that you have
and you don’t understand
how come so suddenly
the sky has cleared.

***
Without knowing I crossed over an angel tonight
my shoulders are white and soft
with his wings. Tonight I’m another
and the palm of the cross drops a tear
on everything. And all the things walk slowly,
and are almost talking to one another.

***

Look the temptations are marching
through the capital of my sight
they are enticing, so alive and so transparent that
you could almost see through them
prince atom beheading the poems.

***
And it’s like I put on a new
conselation each morning
when I go to take the tram
tugging at my shirt
as if it were a vision of heaven.

Translated by Andreea Luncan

Povestea unei poezii

Scâncea aerul sub nori, noaptea se-nghesuia să mai apuce un pic de lumină de ziuă, roţile scrâşneau obosite de atâta drum şi mal de ape, şi noi… Un grup răsleţ în gara aceea gălăgiosă şi înfrigturată… Era sfârşit de noiembrie. Poetul, Ioan Alexandru, căci nu aveam ochi şi mai ales urechi decât pentru el, a coborât din tren printre cei dintâi. Ne-a aşteptat să ne adunăm împrejurul lui pe noi ceilalţi. Înalt, cu un pardesiu alb, lung, parcă oficia un cult secret într-o iarnă copilă încă, ruşinoasă parcă, fără zăpadă, un templu de început sau de capăt de lume… Eram pe peronul gării din Timişoara, era în anul 1992. (Mulţumesc, Mihai, că mi-ai adus aminte). Că eu nu-l mai reţin decât pe el şi votarea aia care avea ceva legături cu el… Ei, chestii politice!
După ce ne-a văzut pe toţi acolo, a spus: „Să ne închinăm!” Nu voi uita niciodată glasul acela ca un ţignal de tren între alte ţignale de tren înălţând acolo, fără niciun un fel de jenă, de teamă sau vreun alt fel de reţinere, la abia trecutul colţ al ieşirii din muţenia comunistă, o rugăciune adevărată, patetică aşa cum numai el o putea intona, şi caldă, fierbinte de tot, pornită direct din bătăile inimii lui. Nu, n-am să uit… La câtva timp după aceea am scris poezia de mai jos. El nu a văzut-o niciodată, dar ea l-a văzut pe el… Poezia, de ea spun.

Dar să ne amintim de el…

Pe un peron ningea cu rugăciune

în amintirea poetului
Ioan Alexandru

Nu era iarnă, nu era nici o iarnă…
Poate doar oamenii reci
albeau privirile lor către tine.
Se făceau ţurţuri mari privirile lor
îndreptate spre tine.
Nici nu ştiam ce să-ţi spun mai întîi:
Înfruntă-le cu dogoarea inimii tale, topeşte-le.
Însă tu scriai un poem pe un peron.
Aşa, ca şi cum şi-ar scoate călătorul biletul,
tu ţi-l compuneai pe al tău.
Se făcea că era cam seară
şi că, de fapt, ajunsesem undeva.
„Să ne oprim” ai spus
dezlegînd mîinile într-o rugăciune,
„eu nu merg mai departe,
lumea e grea şi literele au obosit.”
Lumina seca împrejur, seca de locomotive gara,
clipele secau în ceasornicul orb.
Îmi aminteam aplauzele tăcerii
şi vedeam îngeri dîndu-ţi ocol.
Nu era iarnă, nu era nici o iarnă.
Intrai şi ieşeai din casa pîinii trebăluind.
Acolo îţi ţineai cuvintele.
Dar asta nu se vedea prea bine,
că era fum în gară, era lume, nimeni nu stătea
să-ţi controleze biletul, luau cîte un coltuc şi plecau
cu rugăciunile tale zumzăind în jurul lor
ca un roi de albine.
Te aştepta o aşteptare scurtă şi avea aripi
şi se făcea din ce în ce mai cuminte vuietul orei.
Se adîncea un ocean sub tălpile tale,
cu multe propoziţii. Unele ca nişte condori,
altele ca pescăruşii. Veneau după dragostea ta.
Cine a spus că erai într-o gară?
„Cîţi sîntem?” ai întrebat.
„Păi, tu, el, el şi…Eu!” ţi s-a răspuns. „E bine!”
Era seară, zi de zi, ceas de ceas, era seară.
„Eu, seara, mă rog!” Şi pe peron a început să ningă.
Nu, nu era iarnă. Nu era nici o iarnă.

vedeţi aici versiunea în limba engleză a acestei poezii

sau aici…

unde se pare că e… de vânzare!

Beţaleel, etalonul pentru un artist

„Când Billy Graham a auzit pentru prima dată despre ideea unei biblioteci, nu a fost foarte încântat. Spunea că nu vrea să aibă de a face cu nici un fel de monument care să îi poarte numele, pentru că întreaga lui viaţă el a înălţat numele Domnului Isus. Numele Billy Graham nu se află pe clădirea în sine….”

Beţaleel şi lucrarea lui, sculptură de Liviu Mocan

Citeam ştirea despre biblioteca Billy Graham şi mă întrebam, gândindu-mă la mine şi la cărţile pe care este numele meu: „Doamne, oare nu e greşit să apară pe ele numele meu, şi nu numele Tău? Vă spuneam la un moment dat că privesc blogul acesta ca pe un muzeu… E bine, oare? Apoi mi-am adus aminte de Beţaleel, meşterul ales de Domnul şi indicat lui Moise pentru împodobirea lucrărilor Cortului Întâlnirii. Am recitit textul din Exodul 31 care sună aşa:

„Să ştii că am ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări, i-am dat putere să născocească tot felul de lucrări meşteşugite, să lucreze în aur, în argint şi în aramă, să sape în pietre şi să le lege, să lucreze în lemn şi să facă tot felul de lucrări. Şi iată că i-am dat ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan. Am dat pricepere în mintea tuturor celor ce sunt iscusiţi, ca să facă tot ce ţi-am poruncit: Cortul Întâlnirii, chivotul mărturiei, capacul ispăşirii…”

Şi nu mi-am mai făcut probleme. Frumuseţea are, e adevărat, un nume. E adevărat că ea „a salvat lumea”, cum spunea Dostoievski. Frumuseţea e cea care porunceşte. Eu am priceperea de la El. De la Frumuseţea aceasta care porunceşte. Dar iscusinţa mea are un rost: să facă tot ce porunceşte Frumuseţea. Dacă El îngăduie supravieţuirea numelui meu, ca şi a numelui lui Beţaleel şi a ajutorului lui care au fost amintiţi de Însăşi Cartea, atunci de ce mi-aş face probleme? Ştiţi ce e interesant? Lucrarea acestui om nu mai poate fi văzută, evaluată, comparată de ochii noştri, dar numele lui ni se aduce la cunoştinţă ca al unui om foarte priceput, inspirat de Duhul Domnului, deja expus ca etalon. Eu mă raportez la acest etalon: se poate spune şi despre mine că mi s-a dat Duh pentru lucrarea mea? Atunci un nume deja există. Deci atenţie: când deschideţi o vreo carte de-a mea, sau chiar blogul acesta, amintiţi-vă nu de mine, ci de Beţaleel. Dacă etalonul pentru Frumuseţe este Hristos, etalonul pentru arta mea, iscusinţa mea, meşteşugul meu, îndeletnicirea mea, este Beţaleel. Iar cu numele meu, facă Dumnezeu ce-o vrea!

A cui umbră suntem noi?

Psalmul 91:1 – “Cel ce stă sub ocrotirea Celui Prea Înalt şi se odihneşte la umbra Celui Atotputernic zice despre Domnul: “El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!”

Se năruie lumea şi amăgirea ei piere ca fumul sub ameninţarea ceasului cel din urmă. Şi dacă n-ar fi decât atât! Dar o veşnicie îl aşteaptă pe fiecare şi rostul, fiecare, fie că şi l-a împlinit, fie că nu, şi-l va vedea abia atunci cu adevărat. Nu pot să uit afirmaţia unui om celebru care spunea, înainte de a muri: “Nu mă tem de moarte, ci de veşnicia ei!” Nimeni nu se poate îngrozi aşa de tare de ceva ce cunoaşte cu adevărat, pentru că, ori a luptat alături de acel ceva, ori împotrivă, lupta s-a bazat pe credinţa dată de cunoaştere. Acela însă, care nici măcar nu a încercat să reziste în vreun fel, nicicum să lupte, cel “nici rece, nici în clocot”, poate el să cunoască ceva? Oare poate fi veşnicia cunoscută încă de aici? Cât din ea, şi ce anume, interferează realul acesta diform dimprejurul nostrum, sau oglindirea lui din noi, pentru a o putea percepe?

O umbră! Atât! Omul şi realul lui – o umbră… Dar “umbra lucrurilor viitoare”! De fapt, ce e umbra? Lipsa de lumină cauzată de interpunerea între sursa de lumină şi ea, umbra, a altceva, a altcuiva… Omul a fost despărţit de Dumnezeu de alceva, de altcineva, şi a rămas în umbră. A rămas o umbră… Realul acesta întreg a devenit o uriaşă umbră, mişcătoare, diformă, rece şi confuză, ca orice umbră, chiar dacă uneori pare odihnitoare… Mulţi rămân aici, doborâţi de minciună, neascultare şi păcat, deschizându-şi conserva de răutate cea de toate zilele, ronţăind şi lenevind. Cei mai mulţi. Nu esenţa cuiva care este în umbră se schimbă, doar aparenţa. El nu se mai vede bine şi nici nu mai vede bine. Cănd însă devine umbră el însuşi, când prin identificare cu “umbrarul” de care orice umbră este legată pentru veşnicie, “trece în veşnicie”, atunci esenţa i se modifică iremediabil. În universul acesta, între Creator şi om s-a interpus Satan… A cui umbră suntem noi?

Texte pentru întemeierea lumii

Matei 25:34 „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.”

Luca 11:50 „…ca să se ceară de la acest neam sângele tuturor proorocilor, care a fost vărsat de la întemeierea lumii…”

Ioan 17:24 „Tată, vreau ca acolo unde Sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.”

Efeseni 1:4 „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, dupăce, în dragostea Lui…”

Evrei 4:3 „Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în „odihna” despre care a vorbit El, când a zis: „Am jurat în mânia Mea, că nu vor întra în odihna Mea!” Măcar că lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii.”

Evrei 9:26 „…fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa.”

1 Petru 1:20 „El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi…”

Mărturisire

Nici un glas nu strigă în pustie mai mult decât e pustia.
Nici o vrabie nu suferă de sete mai mult decât e lipsa de apă.
Şi oricât am fi noi de glas, cuvântul are acelaşi rost al lui.
Orice spunem e important.
Îţi multumesc, Doamne, că spun… Că spun şi că tac. Si că iar spun.Spusa din mine devine spusa de dincolo de mine, spusa din celălalt. Undeva e o galerie străbătuta de aste spuse în călătoriile lor către ceilalţi. Ea se numeşte poezie. Sigur că nu încăpem cu totul acolo… Doar cu un colţ de sentiment, cu o şuviţă de imaginaţie, cu un licăr de joc… Poate dacă m-oi face mic, mic de tot… Căci cel mai mic va fi mare în Împărăţie…
Monologul e ca apa care spală oglinda. Sau ca cerul care spală apa… Sau ca o noapte în care pătrude lumina… Când ne uităm în această adâncime, începe dialogul.
Aşa că mă uit mereu în oglindă. Doar de-aia mi-am făcut blog…

(Vorbe 1) Valoarea presupune competiţie

Imaginea reprezintă o lucrare a sculptorului Liviu Mocan, intitulată „Dialog pe pod”

Ştiţi dialogul ăla, când se întâlnesc doi necunoscuţi pe un drum şi zic:
– Câţi, domnule?
– 50, domnule!
– Ce 50, domnule?
– Da’ dumneata, ce „câţi”?

Aşa cumva discutam mai demult cu un prieten… Am păstrat dicuţia, că avea un miez al ei. Tot din cauza asta o reproduc:

Eu: De la teorie la experienţă drumul trece prin, sau pe lângă credinţă? Apoi, cu ce coeficient afectează această credinţă faptele noastre si exprimarea lor?
El: Din concret la abstract se trece printr-o îndoială de proporţii catastrofale, ceea ce nu afecteaza cu nimic mersul vremurilor. E doar o anagramare ideatică… Aş fi preferat să te fi înţeles!
Eu: Poate că nu e vorba decât de încărcătura semantică a termenilor, de-aia nu reuşesc să mă fac înţeles întotdeauna. Uneori las înţelesul să alerge paralel sau altfel, alături de propriul lui cuvânt… De aici, o tensiune pe care mulţi o refuză. E posibilă şi anagramarea ideatică despre care vorbeşti… Dar nu e vorba neapărat de „îndoială catastrofală”, trecerea se poate face şi prin credinţă, atunci cand ea suie pe cruce. Creştinismul nu a schimbat mersul vremurilor?

(Vorbe 2) Dăruind, eu dobândesc

Vorbeam cu acelaşi prieten despre pace:

Eu: Fiindcă pacea e una singură, mai degrabă o stare care nu se mai preocupă de valoare fiindca e pace… Valoarea presupune competiţie, pacea înseamnă lipsa acesteia.
El: Există competiţie care presupune mândrie. Există însă şi altfel de competiţie: o competiţie ca a fecioarelor înţelepte pe care, e drept, nici acum nu le înţeleg de ce nu au binevoit să le dea suratelor untdelemn. „să nu rămânem şi noi fără…” Şi ce, nu ar fi câştigat admiraţia lui Cristos?! Poate că tocmai de aici vine înţelepciunea lor.
Eu: Undelemnul pentru candele înseamnă lumină. Lumina – care e însăşi înţelepciunea – nu poate fi transferată. Nu e vorba aici de o competiţie, ci de imposibilitatea existenţei ei. De ce nu avem concursuri mixte, între carul cu boi şi tren, de exemplu? Raspunsul e natura tracţiunii. Un om „tractat” de Duhul Sfânt nu va putea intra în competiţie cu un om „tractat” de interese personale egoiste, şi nici nu va putea dărui propria-i „dotare”, chiar daca ar vrea. Aşa cum locomotiva nu va putea ceda motorul ei unui car cu boi… Eu aşa văd. Poate greşesc, dar am pace.
El: În ceea ce mă priveşte, poate că greşesc, de aceea simt că mă tulbur… Şi probabil că şi pe tine…
Eu: Aici e simplu: nu mă poţi tulbura, fiindcă am pace. Avand pace, automat nu e competitor cu care să mă întrec, deci dau pace… Păstrez această stare doar făcând şi pe celălalt părtaş la ea. Dăruind, eu dobândesc. Nu?

Nevoia de mărunţiş

Mi se sugera deunăzi că ar fi bine dacă mi-aş însoţi poeziile de pe blog cu relatarea situaţiei sau a momentului special care a dus la scrierea lor. Da, cred că ar fi ceva interesant, în unele cazuri. Dar cele mai mule poezii sunt urmarea unei poziţii deliberate şi aproape permanente de a scrie. A unei dispoziţii, mai bine zis. Să vă spun cum scriu. Mă aşez la birou, hotărât să nu las să trecă ziua fără poezie. Au fost zile când am scris şi şapte, opt poeme (cu cel puţin patru strofe). Apoi arunc o privire afară, pe fereastră… Văd un pic de anotimp, un amănunt de copil alergând în ploaie, o geană de plop îndoindu-se. După aceea privesc în mine şi văd cum toate astea se înmoaie şi se amestecă pe o paletă ca de pictor. Este paleta credinţei. Are locuri clare, bine delimitate, pentru tot ce vine de afară. Cineva îmi suflă un cuvânt, aşa cum sufla colegul de bancă la lecţia de geografie. E suficient! Fiindcă am învăţat lecţia… dar nu îmi mai amineam începutul… Aşa că cel mai greu este primul cuvânt. Întotdeauna ăla trebuie să-mi fie suflat. Mai departe e uşor. Ştiu că nu tot ce spun e excelent. Că am şi umplutură destulă. Dar ţin şi la ea, fiindcă ţin la Sufleur. Vă spun un secret: Îl iubesc! Şi cum o bancă nu îşi aruncă mărunţişul, aşa nu arunc eu poeziile mele slabe. Sunt destui care au nevoie şi de astea, cum sunt mulţi clienţi la bănci care au nevoie de mărunţiş… Doar le schimb în altele mai bune, dacă e cazul.

Păreri despre lumea blogurilor

Recent, în lista noastră de literatură „Cuvinte la schimb„, pornind de la pomenirea unui articol al Ruxandrei Cesereanu, ale cărei păreri le găsiţi aici:

„Lumea blogurilor este fascinantă (…) pentru că reintroduce carnavalul şi carnavalescul. Foarte puţini stăpâni de blog îşi dau numele real, majoritatea preferă poreclele, pseudonimele, măştile. Este o lume a identităţilor protejate, pe de o parte, ori renegociate, pe de altă parte: identitatea nu mai este una singură, subiectul devine multiplu. Marchiza polemizează cu valetul, contele cu majordomul, poetul cu inginerul, studentul cu rectorul, şi tot aşa. Carnavalul presupune, să ne reamintim, un timp al exploziei şi al desfătării, dar şi unul al exorcizării, în care ierarhiile sociale, politice, religioase, culturale nu mai contează.
Lumea blogurilor rediscută, de fapt, ideea de confesional, de spovedanie. Nu mai este nevoie de un duhovnic tipic, cu anteriu, întrucât blogurile au devenit, în anumite cazuri, locuri de auto-spovedanie.
Nu în ultimul rând, apoi, lumea blogurilor alcătuieşte o uriaşă, încăpătoare canapea psihanalitică. Jurnalele de pe bloguri sunt în cele mai multe cazuri fie defulări, fie refulări cu urmări destul de vizibile.
Aceste tendinţe, toate împreună, carnavalescul, confesionalul şi canapeaua psihanalitică din imperiul deja molipsitor şi drogadict al blogurilor (BlogNeverLand) depinde de două tipuri de făpturi: de exhibiţionişti şi de voyeuri. Şi, indiferent că ne convine sau nu, într-un fel sau altul fiecare din noi trebuie să optăm pentru unul din aceste roluri. Hélas!”),

a avut loc următorul schimb de replici:

I.P. Ca să fiu sincer, pentru mine blogul e mult mai mult decât atât. Dacă ar fi doar atât, m-aş simţi penibil. Refulare? Da, într-un sens… Dar nu exhibiţionism sau voyeurism… Blogul e o experienţă ca toate celelalte. Omul se înscrie acestei experienţe şi din fiecare asemenea înscriere iese ceva deosebit. Dacă el (sau ea) e un exhibiţionist(ă), atunci da, autoarea are dreptate. Dar nu putem generaliza şi în niciun caz aşa categoric cum se pronunţă ea.

R.B. Da, împărţirea făcută de Ruxandra Cesereanu sună categoric. De altă parte, nu pot să reduc “exhibiţionismul” la sensul pe care cultura noastră i l-a conferit. Din latinescul “exhibitio, -onis” au englezii al lor “exhibition”, folosit pentru expoziţia de artă, de exemplu. Dacă mergem pe această breşă etimologică, atunci tu, pe blogul tău, faci să se vadă – “faire voir” – ceea ce gândeşti, ceea ce creezi, ceea ce eşti, în toată goliciunea sincerităţii tale sufleteşti. Nu este aceasta “exhibitio”? Etimologic vorbind, eşti un exhibiţionist, unul care arată, prezintă, furnizează exemple, reprezintă, unul care (se) expune, (se) dovedeşte. Se dovedeşte prieten, nu duşman ca în “pro fratre hostem exhibuit” – în loc de frate, duşman s-a dovedit.

Nu ştiu, statistic vorbind, câţi dintre cei care au bloguri personale vin cu numele adevărat, aşa cum faci tu. Cu siguranţă că cei mai mulţi vin cu pseudonime, cu măşti, ca-ntr-un carnaval. Şi mai sunt şi alţii care caută să te fure, scriu în numele tău. N-ai vazut blogul lui Liiceanu de pe wordpress? Incă acolo au fost destul de cinstiţi că au scris că Liiceanu nu are nicio legătură cu propriul blog. Dar se întâmplă şi chestiuni mai urâte. C’est la vie… C’est la guerre…

C.L. Pe lângă aspectele pozitive pe care le poate avea un blog, …nu pot să mă abţin să nu mă întreb dacă nu vom deveni, într-un final sau într-un mai târziu decât acum, fiecare un blog-maker, cu site-ul nostru, cu articolele noastre, cu ideile numai ale noastre, cu întrebările noastre şi ne vom întrece în blog stats, uitând să ştim de noi, să fim noi.

Mă întreb dacă nu cumva se va reduce tipul de interacţiune între oameni, care vor socializa mai mult cu cei care pun comments decât cu altii şi se va tinde spre dialog om-om, în loc de dialog în grup. Sigur că are beneficii şi dialogul om-om, însă când acesta devine predominant… mă face să mă întreb…

Scrisoare veche către un prieten tânăr

Iubeam enorm să citesc şi să scriu.
De fapt, nici nu prea făceam altceva. N-am fost niciodată un om de acţiune, unii se nasc pentru virtual. Visarea, contemplarea, au şi ele rostul lor. Morile de vânt macină totuşi, chiar dacă se hrănesc cu aer. Sunt şi ele acolo, în economia divină, poate doar pesimismul e de condamnat, dar şi acesta poate fi convertit în ceva pozitiv prin credinţă.
Nu ţi-a cerut nimeni să schimbi lumea, nici n-ai avea cum altfel decât schimbându-te pe tine, modul tău de viziune. Lumea e a lui Dumnezeu şi cel rău tinde în permanenţă să-I uzurpe autoritatea în vieţile noastre.

Nu spun că e cineva scutit de lupta care se da în el însuşi, eu am fost unul din cele mai încercate astfel de câmpuri, până am înţeles că trebuie să mă decid de partea cui sunt. Apoi am putut privi şi suporta sângerosul război aproape impasibil, uneori total nesimţitor la pierderile de element vital care era absorbit de pământul care eram, doar pentru a curge iarăşi, la o nouă confruntare…
Am fost nefericit cât timp am observat amănuntele… Realitatea, esenţa, este dincolo de ele. Fatiţa mea, la 15 ani, îi spunea admirativ surorii ei mai mici: „Ce ochi albaştri ai!” Ea observa amănuntele. Amănuntele începeau să o devore. Cel rău ascunde cel mai uşor în el, amănuntele. Important e cum vezi şi ce vezi, nu ce culoare au ochii! Fac şi un pic de literatură acum, un pic de „proză”, cum spunea monsieur J., dar numai fiindcă ştiu că-ţi place. Şi mie îmi place pentru că mă provoci. M-aş bucura să continuăm joaca asta…

Vremurile sunt ale lui Dumnezeu. Noi doar le trăim. Intrăm în ele şi acolo arătăm ce suntem şi cum devenim. Dumnezeu asta vrea sa vadă, şi fie credem, fie nu, acolo suntem obligaţi să ne manifestăm. O facem zi de zi, ceas de ceas, sub ochii Lui, „cu inima de mână”, cum spuneam într-o poezie. Da, poate ai dreptate să te îngrijoreze mersul spre dezastru al lumii, dar nu e nimic confuz decât atunci când confuzia stăpâneşte ochii noştri.
Crede-mă, am ajuns să nu mai pun preţ pe multe lucruri, iar ultimul lucru la care am renunţat a fost acela ca eu aş însemna ceva, sau că aş mai putea face ceva… Bine, vei spune, dar la tine e o situaţie specială…

Ascultă-mă cu atenţie, toţi avem, ba nu, toţi suntem situaţii speciale, înaintea lui Dumnezeu. Fiindcă „toti oamenii au păcătuit”, fiecare în felul lui.
Trebuie să faci aşa cum face Dumnezeu, este singurul lucru cu putinţă: treci peste, cum spunea Wurmbrandt, de când a murit Hristos, adică din veşnicii, păcatul tău nu mai există. Altfel, în moartea ispăşitoare a lui Isus crede Dumnezeu, dar tu nu, făcând-o astfel doar o vină în plus pentru tine… De aici se trag singurătatea, lipsa de comunicare… Fiecare este apăsat, redus de păcat la un sine hidos în care se oglindeşte. Şi acolo fiecare vede oglindindu-se, vremurile. Adică păcatul lui şi al altora.

Fiindcă lumea reală este altfel, lumea reală este una singură, aceea făcută de Dumnezeu, care a creat-o şi apoi a văzut „ca toate lucrurile erau bune”. Să fi reuşit Satana să strice bunele întocmiri ale Domnului? Da, atâta timp cât ele vor fi văzute prin subiectivitatea alterată de păcat a omului. Pentru că astfel a ales cel rău să atace. El e tatăl minciunii. Adică tot ce ne prezintă el, realitatea a cărui stăpân este el, este o minciună.
Să luăm ceea ce frământă cel mai tare pe tineri: sexul. Dumnezeu a creat o pereche de oameni, nu de îngeri. Adam şi Eva au avut aceleaşi caracteristici fizice şi înainte de căderea lor în mreaja Satanei şi după. Tot ceea ce a făcut acesta a fost să întoarcă atenţia omului de la Dumnezeu către sine. Aşa au văzut cei doi că erau goi…

Da, acuzi dezgolirea din zilele noastre şi ai pertfectă dreptate. Creată de Dumnezeu, goliciunea era „bună”, arăta spre slava Creatorului.. Când a intrat în mâna Satanei, ea a devenit instrument de tortură. Instinctul sexual, atât de necesar în economia creerii omului, ”coasta” comună, elementul determinant al apropierii şi uniunii procreatoare a devenit armă de temut. Sentimentele, trăirile cerute de existenţa familiei în vederea împlinirii planului divin au fost deturnate. Nu e de mirare că astăzi lumea e plină de „posedaţi”. Iar apropierea sfârşitului vremurilor amplifică eforturile Satanei.
Noi, mântuiţii, trebuie să înţelegem clar: Satana e în criză. Venirea Domnului, care se apropie şi care va duce la înlăturarea lui, este trâmbiţată de îngeri. Împăratul se pregăteşte să vină! Satana a intrat în criză de timp, iar ce vedem şi auzim noi sunt convulsiile şi răcnetele lui spasmodice. Nu începe o epocă nouă acum. Ne apropiem de împlinirea vremii, atâta tot. Dezgolirea trupească şi sufletească şi toate suferinţele adiacente sunt răsuflări de efort ale tatălui minciunii.
Secolul XXI, ca întreaga istorie este, şi este al Domnului, indiferent ce zic celebrii.
Fiindcă Frumuseţea nu „va salva”, ci a salvat lumea!

Te sperie că eu m-am învins pe mine, iar tu nu… Da, eu m-am învins pe mine şi am reuşit să pătrund în cea mai ascunsă tainiţă a inimii mele, dar când am ajuns acolo am văzut ca luptasem degeaba, că toate suferinţele şi durerea fuseseră inutile. Doar ostenisem şi îmbătrânisem înainte de vreme. Mă învinsese Hristos cu mult inaintea mea! Mă cunoştea în întregime cu o veşnicie mai devreme de a mă naşte. El te cunoaşte şi pe tine. Te las în mâna Lui!