Gânduri imposibile

iulie 31, 2007

Dacă existenţa (viaţa) este prin Cuvânt – din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile – iar El este rostirea lui Dumnezeu, înseamnă că neviaţa, moartea fiinţei veşnice (care nu dispare, doar piere) este alungarea ei în nerostire, în tăcerea aceea văzută ca gânduri imposibile ale lui Dumnezeu. Iadul asta înseamnă: să ştii că ai avut viaţa la dispoziţie, dar ai irosit-o, ca ai avut şansa vieţii veşnice, dar ai respins-o. Să vrei să fii iar, dar să nu se mai poată, să vrei să poţi alege iar, dar să nu se mai poată. Oamenii fără Dumnezeu se tem de moartea fizică şi se agaţă de ultimul fir de pai ca să mai trăiască o clipă… E absurdă truda omului de a-şi prelungi inutil o şansă a veşniciei pe care nu a les-o şi de care nu a beneficiat, pe care el a numit-o viaţă. Dacă ar înţelege propria-i nimicnicie, omul ar fi mult mai liniştit în viaţa pământească şi va trăi şi după ea. Pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu este singura posibilitate de a da un sens existenţei, astfel ca ea să devină substanţă a ceea ce rosteşte Dumnezeu. Adică ceva ce se obţine numai „din El, prin El si pentru El.”El e „Calea, Adevărul şi Viaţa.”

S-ar putea realiza un paralelism interesant intre aceste două triade („Din El, prin El şi pentru El” – „Calea, Adevărul, Viaţa”…).


Există misonarismul artistic creştin?

iulie 30, 2007

De unde să o luăm şi unde să o punem ? Are vreun loc al ei arta, în ecuaţia pe care Dumnezeu o scrie pe (şi cu) ceea ce numim realitate şi care, neschimbată de mii de ani în esenţa ei, a fost, este şi rămâne câmpul de înfruntare între bine şi rau, între urât şi frumos, între adevăr şi minciună? Noi înşine, unde ne situăm relativ la această problemă, şi cum?
Văd totul cu ochiul unui biet poet. Nu spun că e înlăcrimat, nici că uneori tremurul genelor ascunde cutremurul lumilor. Văd totul dintr-un colţ mai mult sau mai puţin personal, din ” colţul scurt ” al propriei cunoaşteri şi experienţe, îngrijorat şi nu prea (întotdeauna, între o problemă şi soluţia ei caut să-L văd întâi pe Dumnezeu), dar cred ca aş vrea să ştiu cum văd alţii.
Există, e adevărat, o justificare categorică, aceea a utilităţii actelor noastre, a clarităţii comunicării, există nevoia împărtăşirii cât mai elocvente a învăţăturii şi experienţei creştine. Nimeni nu incrimineaza în vreun fel stilul predicilor, sau calitatea lor, nu acesta este obiectul prezentului articol. Sunt alţii, mult mai capabili să o faca. Avem campioni ai amvonului şi ai rostirii teologice pe care îi ascultăm, îi admirăm, îi preţuim. Nu fac şi ei un act de cultură? Eu cred că da. Ca şi poeţii. Dar nu despre calitatea actului lor de cultură vreau să vorbesc.
Toţi misionarii care se pregătesc să pătrundă cu învăţătura creştină în spaţii culturale necunoscute se văd obligaţi să se acomodeze, mai întâi, cu specificul locurilor unde îşi propun să lucreze, tocmai pentru ca roadele muncii lor să fie cât mai bogate. De ce am neglija, aşadar, propria noastra cultură şi arta ca o componentă importantă a ei? Spaţiul propriei limbi nu poate fi un „teren de misiune”?

În 1994 apărea prima mea carte de poezii creştine, ” Cu faţa la cruce „.
Era rodul bucuriei întoarcerii catre valorile mântuitoare ale crucii şi încercarea mea de a mărturisi, într-o limbă specială, aceea a poeziei. Nu afirm ca era ceva deosebit în poezia româneasca, era însă, pentru subcultura evanghelică unde încercam să-mi înscriu demersul şi pe care îmi propuneam să o reprezint.
Scrisul meu atunci era, ca şi acum – şi poate mai puţin ca acum -, orientat către soluţiile moderne, tenta de nou şi inovaţie nelipsindu-i. Nu mică mi-a fost mirarea (şi nu numai a mea), să constat că această carte era pur şi simplu respinsă, în multe locuri şi de mulţi fraţi creştini, fiindcă „asta nu-i o carte crestină!”
Abia atunci am înteles cu durere că nu va fi deloc uşor, că a folosi limba româna altfel decât se înţelege în multe lucuri din biserici, poate constitui, dacă nu un păcat, măcar o impietate. Aşa am întrezărit fenomenul. El există, se manifestă şi face victime. Este cel puţin o formă de intoleranţă pe care un sociolog ar putea-o explica mai bine. Este cantonarea în caldicelul sigur al comodităţii gândirii noastre şi respingerea fără argumente a tot ce e nou, chiar daca e nou doar la nivel formal, ca manifestare culturală.
Apoi, e contraproductiv şi denotă cel puţin o crasă lipsă de viziune a unor lideri religioşi (care uneori chiar îşi văd periclitate poziţiile confortabile!) să ignore cu bună ştiinţă realizarile acelora cu alte daruri decât cel de a predica sau a conduce o biserică, desi prestatia acestora se impune în domeniul în care se manifestă, nutrind admiraţie, respect şi preţuire în cadrul societăţii, implicit pentru sistemul de valori pe care îl reprezintă, ca şi liderul respectiv, de altfel. Nu mai vorbesc de sprijin sau de promovare din partea unuiu altfel de om, mai ales dacă se consideră artist el însuşi… Să te ferească Dumnezeu de invidia… sfinţilor!

Întrebarea care se ridică şi care necesită o cercetare atentă şi riguroasă a problemei este aceasta: e nevoie de artă ca formă a exprimarii sistemului de valori creştin, reflectat în experienţa personală şi „condimentat” conform cu ştiinţa regulilor specifice domeniului în care artistul se manifestă? E nevoie de poezie, pictură, sculptură, muzică, în creştinism ? Pot acestea sluji lucrării creştine, mărturiei la care ne-a chemat Domnul Isus? Cum evaluăm calitatea unor astfel de manifestări?
Aş putea scrie mult, pe această temă. Aş putea argumenta, aş putea propune soluţii şi lansa provocări. (Aceast articol în sine este o provocare). Întrebarea ramâne: e nevoie de toate acestea? Mi-o pun mie şi v-o pun dumneavoastră: poate fi actul de creaţie artistică o mărturie creştină? Poate fi considerat artistul creştin un misionar?


Blogul şi faptele bune

iulie 30, 2007

„Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”
Efeseni 2:10

studiu21.jpg

Incapabili de fapte bune prin noi înşine, înghesuindu-ne cu sârg în condiţia umană mutilată de cel rău şi desemnând-o pe aceasta singura noastră reşedinţă spirituală, mobilând-o cu bune intenţii, ornamentând-o cu macrameuri şi perdeluţe cucernice, punând ici şi colo câte un sfinţişor, ne declarăm unii pe alţii buni şi cucernici şi ne admirăm definitiv şi irevocabil. Până când?
Un aspect fundamental este trecut cu vederea: la Dumnezeu nu este „când”. La El este “acum“. Nu sunt trecut, prezent şi viitor. Este veşnicie. La El se văd toate de sus până jos, fără perdeluţe şi pamponaşe. Ceea ce corespunde cu veşnicia Sa este ceea ce ramâne. Ce nu, piere. Dacă blogul ăsta convine planului Său veşnic, el va rodi. Sau poezia mea… Dacă nu, ea va dispărea din evidenţa Sa, cu trecutul, prezentul şi viitorul ei cu tot. Căci faptele bune sunt stabilite deja, sunt izvorâte din fiinţa Lui şi deja încărcate de rod în El. Nu putem nicicum schimba lista de principii a lui Dumnezeu. Iar la Dumnezeu, faptele izvorăsc din rostire: El Se rosteşte pe Sine fiire, nu vorbe. „Dumnezeu a spus … şi s-a făcut!”
Oare această activitate, a spus-o Dumnezeu? Sau e doar urmarea unor investiţii şi invenţii omeneşti? La baza ei stă Cuvântul Sãu? Este El dincolo de volanaşele şi pamponaşele noastre omeneşti? Daca da, străduinţele noastre nu sunt şi nu vor fi zadarnice.

„Alege astãzi cui vrei să slujesti.” cere Domnul. Iar alegerea noastră determină natura slujirii noastre şi a roadelor ei. Eu am ales să slujesc Domnului…


Tot cu Ioan Alexandru

iulie 30, 2007

   Cel mai nefăţarnic om pe care l-am văzut în viaţa mea a fost tot Ioan Alexandru. Vorbeam despre ediţia de la Timişoara, a doua şi ultima, a Primului Festival Naţional de Poezie Creştină, din 1992. Eram secretarul de redacţie al revistei creştine care iniţia festivalul, omul cu idea, dar şi cu munca, fusesem pionul principal cu ocazia organizării lui cu un an înainte, când fusese o mare reuşită, dar dispreţuit şi sacrificat ca orice pion. Aşa că am încercat să mă implic mai puţin, la a doua ediţie.

Dar… îmi amintesc momentul când Ioan Alexandru a încercat să vorbească, undeva într-o sală din Timişoara. Sală aproape goală… După două sau trei cuvinte, poetul a căzut în genunchi, şi-a ridicat mâinile spre cer şi a strigat: „Doamne, iartă-mă! Nu pot!” Probabil că nu era obişnuit să vorbească sălilor goale. Manifestarea a continuat, trecând peste acest moment… Dar atunci, în clipa aceea, am intrat în panică. Am resimţit panica lui… sau aşa mi-am închipuit. Am încercat să salvez momentul, apalaudând. Pentru mine era o pornire sinceră, chiar credeam că aşa îl voi ajuta să iasă din ceea ce, îmi închipuiam eu, era culmea penibilului… Şi probabil că şi altora, odată ce şi alţii mi-au urmat gestul. Aşa că vă puteţi închipui cât penibil a căzut pe noi, când el a strigat îndurerat: „Asta mai lipsea!” Apoi s-a retras. Nefăţărnicia acestui om şi patetismul sincer al trăirii sale întrecea orice categorie a ridicolului. Era „nebun pentru Hristos” aşa cum ar trebui să fim toţi. Şi învăţam aşa o lecţie extraordinară…


Vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată

iulie 28, 2007

Obadia 1:16: „vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată.”

Pieirea nu poate însemna ieşirea din Dumnezeu, ci rămânerea veşnică în afara alegerii Sale, a planului Său pe care o existenţă l-a intersectat la un moment dat. Rămânerea în virtualul al cărui stăpân este cel rău…

Pieirea este opusul vieţii veşnice.  Ioan 3:16:  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.


Şi să vă înoiţi în duhul minţii voastre…

iulie 28, 2007

bl_c01.gifui ne închinăm? Lui Dumnezeu, sau ideii noastre despre El? A lua locul lui Dumnezeu nu înseamnă a crea noi acea realitate, alta decat este El, care să se manifeste în real ca viaţă?
Nu ăsta a fost planul celui rău? Până la urmă, pentru noi contează realitatea din mintea noastră. Dacă ea e aceeaşi cu realitatea divină, rămânem în voia şi în Planul Său. Dacă nu, cădem în voia minţii noastre blestemate.

Romani 1:28 „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.”
Psalmi 14:4 „Şi-au pierdut mintea toţi cei ce săvârşesc fărădelegea, de mănâncă pe poporul Meu, cum mănâncă pâinea, şi nu cheamă pe Domnul?”
Proverbe 8:12 „Eu, Înţelepciunea, am ca locuinţă mintea, şi pot născoci cele mai chibzuite planuri.”
Maleahi 2:15 „Nu ne-a dat Unul singur Dumnezeu suflarea de viaţă şi ne-a păstrat-o? Şi ce cere acel Unul singur? Sămânţă dumnezeiască! Luaţi seama, deci, în mintea voastră…”
Luca 24:45 „Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile.”
Romani 7:23 „…dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.”
Romani 7:25 „Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel, deci, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului.”
Romani 14:5 „Unul socoteşte o zi mai pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.”
1 Corinteni 14:14 „Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod.”
1 Corinteni 14:15 „Ce este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea.”
Efeseni 4:18 „…având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor.”
2 Tesaloniceni 2:2 „…să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă…”

Deuteronomul 28:28 „Domnul te va lovi cu nebunie, cu orbire, cu rătăcire a minţii…”
Iov 20:3 „Am auzit mustrări care mă umplu de ruşine, şi din adâncul minţii mele duhul mă face să răspund.”
Proverbe 1:2 „…pentru cunoaşterea înţelepciunii şi învăţăturii, pentru înţelegerea cuvintelor minţii;”
Romani 12:2 „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.”
2 Corinteni 10:5 „Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.”
Efeseni 4:23 „…şi să vă înoiţi în duhul minţii voastre…”


Prayer was falling on a platform

iulie 27, 2007

ioan-alexandru.jpgin memory of the poet Ioan Alexandru

It wasn’t winter, it was no winter at all…
Maybe only cold people whitening their eyes towards you.
And their eyes were turning into long icicles aimed at you.
I didn’t even know what to tell you first:
melt them, face them the blaze of your heart.
But you were writing a poem on a platform.
Just like a passenger taking out his ticket, you made up yours.

Like in a dream, it was a bit of evening and it seemed
we had actually arrived somewhere: “Let’s stop!” you said
untying your hands in a prayer. “I will go no farther.
The world is heavy and the letters have tired.”
And the light was running dry all around,
the station was running dry of wagons
and the seconds were draining in the big blind clock.
I remembered the silence applauding
and saw angles walking all around you.
It wasn’t winter, it was no winter at all.

You worked, getting in and out the house of bread –
it was there that you kept your words.
But this wasn’t very easy to see
for there was so much smoke, there were so many people
in the station. And none had time to check your ticket.
They just grabbed a crust of bread and left,
with your prayers humming all around them like a swarm of bees.
There was a short winged waiting awaiting for you
and the roar of the hour slowly turned into silence.

There was an ocean under your feet, an ocean
growing deeper and deeper, with a multitude of sentences in it.
Some were like condors others like seagulls.
They were coming after your love. Who said
you were in a railway station? “How many are we?” you asked.
“Well, it’s you and him and him and…Me” came the answer.
“This is good!” you said. And it was evening, always evening;
day after day, hour after hour, it was evening.
“In the evening, I pray.”
And the snow began to fall on the platform.
No, it wasn’t winter. It was no winter at all.

Translated by Andreea Luncan