Poze de acasă

august 31, 2007

002_2.jpg005_2.jpg

002_2.jpg

001_2.jpg001_2.jpg001_2.jpg

006_2.jpg

Cineva mi-a cerut permisiunea să publice poza de mai jos. Am întrebat-o pe Eva dacă e de acord, fiindcă ea a făcut fotografia. Eva e fata mea cea mare. Sigur că a fost de acord. Apoi am căutat şi alte poze făcute de ea încă de pe când era acasă (acum e studentă la Bucureşti) şi am găsit ceva… „Pe celelalte le pot pune eu?” am întrebat-o. Şi mi-a spus că pot.

Sunt felul ei de a vedea oraşul unde s-a născut şi a crescut, undeva la malul Dunării. Am privit îndelung şi m-am gândit: care este felul meu de a vedea „locul” specific al naşterii mele din nou şi al creşterii mele? Câtă bucurie şi câtă tristeţe, câtă dragoste vie şi câtă nostalgie mă animă când mă gândesc „acasă”? Şi, la urma urmei, care e „acasa” mea? Aş putea da cuiva permisiunea să publice pozele de acolo?

Fiindcă, nu-i aşa, am albume întregi cu fraţii şi surorile, cu biserica şi păstorul, cu familia şi vecinii, cu mine şi cu Dumnezeu… Cum ar arăta pozele mele de acasă?


Un (nou? vechi?) fel de literatură creştină

august 31, 2007

sep1a.jpgsep1a.jpg003_2.jpgsep1a.jpgsep1a.jpg

Foto: Eva Piroşcă

Deşi nu mi s-a cerut o părere asupra versurilor de mai jos, încerc să exprim ce simt şi ce gândesc citindu-le…

Ca şi în cazul prezentat, trebuie să constat că, indiferent de forma exprimării sentimentelor, acestea sunt de natură să înalţe sufletul creştinului prin identitatea de sens al vieţii: acela de a-l lăuda pe Domnul şi de a ne bucura împreună de aceeaşi credinţă, nădejde şi dragoste. Aici nu contează câtă poezie ştie autorul, ci câtă apropiere de Dumnezeu şi de fraţii lui simte. Toţi autorii creştini, mari sau neînsemnaţi, sunt egali înaintea acestui criteriu de judecată a faptelor lor. „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta.” (Ecl. 9:10) Acesta este criteriul aici.

Problema apare atunci când pretenţiile omeneşti o iau înaintea puterii reale. A proiecta rezultatele muncii noastre de la nivelul realului pe grila ideală a lui Dumnezeu, e ca şi cum am încerca să zburăm doar agitându-ne braţele. Avem zborul în suflet, pus acolo de Însuşi Creatorul, care a imprimat în fiinţa creată chipul Său, avem dimensiunea duhovnicească, atinsă din plin şi benefic de astfel de texte, dar avem şi limitele înscrierii noastre în condiţiile existenţei omeneşti care se măsoară şi se analizează şi se aliniază unor altfel de grile, acelea nu întotdeauna suficient de largi, în cazul de faţă, celor ale construcţiei literare.

La acest capitol textul de mai jos suferă. Exprimări forţate, uneori pleonastice, pentru crearea ritmicităţii, o doză insuficientă de efort imaginativ, pastişarea voită şi prea evidentă a unor imagini biblice nu-mi îngăduie să văd aici decât versificarea nu prea reuşită a unei idei de predică obişnuită, o „Predicuţă rimată”, care nu e mai rea nicidecum decât o altfel de predică. A nu se înţelege că o astfel de descriere incumbă elemente peiorative, dispreţuitoare, doar încearcă să pună pe raftul potrivit, obiectul potrivit. De acolo le va lua Dumnezeu, cel dintâi. De ce n-am accepta un fel (felie?) literar(ă) cu acest nume: predicuţă rimată ?

Aşadar, iată, sub titlul ataşat de mine, parţial, textul supus atenţiei:

PREDICUŢA RIMATĂ

O singură speranţă doar mai am acuma
şi-o bucurie doar mi-a mai rămas;
aceeaşi ce mi-a fost întotdeauna
şi care mă va însoţi la orice pas.

E bucuria părtăşiei Sale…
şi e speranţa că voi trăi acea zi,
când transformată îmi va fi fiinţa,
şi ochii mei în faţă-L vor privi.(…)

Anonim

DE ULTIMĂ ORĂ!
Am căutat iar blogul cu pricina … Credeam, speram ca autoarea să-şi fi atins scopurile şi să-l fi şters. M-aş fi bucurat pentru ea…

Mă bate un gând: e posibil să fiu eu acela care să-i fi găsit sponsorii pe care-i căuta. Cum aşa? Păi sunt destui asemenea „poeţi” cu bani care-şi scot singuri producţiunile, şi care n-ar investi niciodată în cărţile celor mai buni ca ei… poate le-or închide gura, poate mor de inaniţie… Aceştia ar da oricât să mai ocupe rafturile prin librăriile creştine cu cărţi asemenea celor „compuse” de ei, sau mai slabe, şi să perpetueze astfel în rândul pocăiţilor un nivel cultural convenabil intereselor lor… E lumea lor, o lume unde asemenea oameni „administrează harul” poetic…