De vorbă cu Liviu Mocan -6-

septembrie 30, 2007

Imagine a monumentului “Stâlpi împuşcaţi”, sculptură a lui Liviu Mocan amplasată în centrul Clujului şi dedicată martirilor Revoluţiei din decembrie

dscf0044.jpgIP – Cum e cu Dumnezeu ca „şef”?

LM: Intru în atelier cu atitudinea copilului, a ucenicului. Nu eu sunt maestrul. Mi se spune de mai mulţi ani aşa, „maestru”, dar eu ştiu că eu sunt un ucenic, nu sunt un maestru şi sper să rămân un ucenic toată viaţa mea. Intru în atelier cu atitudinea asta de copil-ucenic şi îl întreb pe Maestru, care-i acolo şi care m-aşteaptă toată noaptea şi care de abia aşteaptă să vin şi eu la lucru. El e Maestrul atelierului, bat la uşa atelierului meu cică, pe uşă scrie Liviu Mocan, dar e numai ca să ştiu unde să intru! aşa că intru şi Îl întreb: „ce facem astăzi, ce planuri ai, ce idei, ce doreşti să facem? Spune-mi ce vrei Tu să facem şi eu voi face, ca un ucenic.” Fac curăţenie prin atelier, ating un pic ceva aşa, dar El e Autorul.

IP – Ce te leagă de oameni ca Petre Ţuţea, sau Ioan Alexandru, cărora am văzut că le-ai dedicat câte o lucrare?

LM – Pe Petre Ţuţea nu l-am cunoscut personal. Nu i-am cunoscut coaja, dar îl simt palpitând plin de viaţă şi radiind spre sufletul meu, spre mine însumi, îi simt sufletul extraordinar care m-a ajutat enorm de mult. L-am cunoscut pe el, spiritul Petre Ţutea, în 1992 când ne-am întors cu familia din SUA după un an de artist rezident acolo, la două Universităţi. Am aterizat cu avionul la Timişoara de la Chicago, şi acolo ne-au găzduit, pentru că eram obosiţi de drum şi copiii erau mici, nişte prieteni foarte buni, Marius şi Ileana Radu. Noi lipsisem de acasă din perioada aceea imediat după revoluţie, iar Petre Ţuţea atunci a fost făcut cunoscut. În dormitorul prietenilor noştri, pe noptiera plină de cărţi era o carte a lui Petre Ţuţea. Înainte de a mă culca am răsfoit cartea aceea. Trebuie să spun că în viaţa mea au existat mai mulţi zei, mai multe fiinţe sau concepte care mă dominau. Crescusem şi am primit educaţie în vremea regimului comunist, în vremea ateismului materialist. Printre aceşti zei, printre aceste redute pe care nu le puteam doborî încă atunci, dar care rând pe rând au căzut, se aflau marii filosofi atei cu care fuseserăm îndoctrinaţi. Aceştia susţineau cu argumente că nu există Dumnezeu… Depăşeau capacitatea mea de înţelegere. Ei, acolo, în dormitor, când am pus mâna pe cartea aceasta şi am început să citesc, după primele pagini, a căzut zeul, s-a zdrobit, pentru că mi-am dat seama imediat, l-am simţit, am simţit spiritul lui Ţuţea că este competent, că ştie ce spune, iar el afirmă că filosofia în întregul ei nu are soluţie pentru condiţia umană şi nimeni şi nimic altceva în cultura omenească nu are soluţie pentru moarte şi pentru păcat, decât Isus Hristos. Petre Ţutea însuşi se dezice de filosofie aşa cum eu mă dezic de sculptură. El spune: eu sunt creştin, asta mă defineşte nu ce fac, nu profesia, ci ce sunt. El, Petre Ţuţea, mi-a doborât un zeu şi îi sunt foarte recunoscător.

Lui Ioan Alexandru sper să-i mai dedic o lucrare. Pe el l-am cunoscut, i-am cunoscut şi coaja şi m-am ajutat foarte mult. Aceştia sunt părinţi spirituali ai mei, pe lângă alţii, şi asta şi regret, vă mărturisesc aşa într-o paranteză, regret faptul ca la vârsta de 52 de ani acum, încep să fiu din generaţia care rămâne singură pe front, pentru că generaţiile dinainte, rândurile dinainte de mine sunt secerate şi nu mai am multe modele. Îmi doresc să învăţ de la oameni, să stau puţin lângă ei, să primesc ceva din înţelepciunea lor, din înţelegerea lor. Aceşti doi coloşi au avut un efect foarte bun asupra mea şi mi-aş mai dori şi mai caut, încep să-i caut cu lupa în faţa mea, pe câmpul de luptă, doar ici şi colo … Dar vor dispărea toţi şi rămânem noi generaţia asta care trebuie să facă fată morţii. „Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori, că prea e bun laptele amestecat cu nori”, zicea Ioan Alexandru.

IP – Ştiu că ai o formulă de prezentare „eu şlefuiesc oglinzi pentru cer”, în ce măsură te defineşte ea şi ce înseamnă, de fapt?

LM – Eu îmi doresc să nu fac sculpturi pentru mine însumi, care să mă reflecte pe mine. Pentru că ce sunt eu? Un fir de praf pe cumpăna fântânii, pe care-l suflă vântul… Eu îmi doresc să se reflecte cerul în sculpturile acestea. Prin lucrările mele vreau să-i îndemn pe oameni să se uite spre cer mai mult decât spre pământ. Mi se pare un lucru mai util, mai folositor pentru viaţă. Nu spun prin asta că alţi artişti care reflctă criza politică din România de azi, sau pur şi simplu „mucegaiurile” acestei lumi, care sunt o realitate până la urmă, fac un lucru rău. Poate fi extrem de benefic şi să le înţelegi pe acestea, ca un soi de exorcizare. Dar eu mă îndentific mai uşor cu soarele însuşi, cu lumina. Mă simt mai bine acolo decât în lumea umbrelor pe care le-aş putea revela ca fiind umbre, şi deci exorciza.

IP – În centrul Clujului sunt „Stâlpii împuşcaţi”, monument ridicat în cinstea martirilor revoluţiei… Numai cine nu l-a văzut nu le-a simţit atigerea caldă. Ce poţi spune despre ei?

LM – Lucrarea prezintă o orizontalitate şi o verticalitate. Pe orizontală, se află o placă mai puţin vizibilă, pe care se află numele celor care au murit la Revoluţie, alături de numele Domnului Isus. Pe verticală, se află aceşti stălpi, cu semnele împuşcării lor. Eu m-am dus dincolo de realitatea morţii, la ce urmează după moarte, la faptul că aceste fiinţe împuşcate au rămas verticale, au rămas în picioare, pe trotuar, printre noi. Tu ai surprins într-un mod interesant acest aspect în povestirea „La stâlpi„… Ce am încercat eu a fost să merg mai departe de momentul istoric în sine, foarte important, foarte grav şi valoros. Acolo au murit oameni pentru o nouă orânduire socială. De aceea se şi cheamă „stâlpi”, sunt stâlpii unei noi construcţii. Mai mult, sunt stâlpi care sprijină cerul. Dar, cum spuneam, eu vreau să trec mai departe de momentul istoric, sa ajung la condiţia umană, la Isus. Isus au fost şi El ciuruit, nu aveau cartuşe pe vremea aceea şi L-au ciuruit cu ce au avut mai bun atunci. Dar Isus nu a gustat putrezirea, El a înviat şi s-a arătat ucenicilor cu acele urme de violenţă în trupul Lui. Acest lucru încearcă să-l surprindă stâlpii…

IP – Ştiu visul tău, acela de a „planta” o „sămânţă” pe fiecare continent…

seeds_1.jpg Seminţe…

L.M – Am reuşit să realizez prima „sămânţă” în Noua Zeelandă, prima ţară care vede soarele. Apoi, îmi doresc una în China, în faţa unui orfelinat. În America visez să realizez una într-o închisoare, un loc fără speranţă. Pentru Europa, una în România, chiar aici la Cluj, o lucrare de mari dimensiuni, intitulată „Regele seminţelor”. Pentru continentul african, vreau o „sămânţă” în apropierea piramidelor…

IP – Îţi mulţumesc, Liviu, pentru toate aceste cuvinte, în numele tuturor acelora care le vor citi.

Reclame

De vorbă cu Liviu Mocan -5-

septembrie 29, 2007

3lm.jpgImagine din expoziţia lui Liviu Mocan „Seminţe în ruine”

IP – Înseamnă că nu ai restricţii de vreun fel, atunci când abordezi un material anume. Pentru că eu, cel puţin, sunt uimit de diversitatea materialelor folosite de tine: bronz, piatră, lemn, sticlă, până şi hârtie… până şi apa dintr-o cadă de baie! Cum explici asta?

LM – Utilizând materiale diferite eu fac două lucruri. În primul rând mă joc, pentru mine profesia este o joacă excepţională. Eu sunt un copil, realmente, eu sunt un copil care mă joc. Sculpturile sunt jucăriile mele pe care le fac împreună cu Tăticul. Tăticul se joacă cu mine de-a sculpturile şi de aceea intru în tot felul de materiale. E o joacă, eu nu sunt un om serios, sunt un copil care toată ziua s-ar juca şi cu cât experimentez mai multe materiale cu atât joaca îmi este mai interesantă, pentru că fiecare material are farmecul lui, are limbajul lui, are mesajul lui, îţi creează o anumită stare, are tainele lui şi aici venim la cel de doilea lucru: şi anume când folosesc diferite materiale înţeleg ceva mai mult din Dumnezeu însuşi, din Marele Sculptor, pentru că el a creat aceste materiale… Şi intrând în diferite materiale îmi dau seama cât de mare e Creatorul acestora.

Marmura a facut-o într-un fel, lemnul în altul, sticla în alt fel, bronzul este altceva. Fiecare iese afară prin intermediul altor unelte, a unor alte modalităţi de prelucrare. În fiecare este o ştiinţă, trebuie să cunoşti foarte multe lucruri ca să torni un bronz, să şlefuieşti un granit de exemplu, este foarte dificil, dar pentru mine este în esenţă foarte interesant, este o joacă şi este o uimire, de fapt. Apa din cadă poate face clăbuc… Expresia uimirii mele e: „ce materiale ai mai făcut, Tăticule, să le mai cunosc şi pe alea”. De aceea încerc în tot felul, în hârtie, în te miri ce,  să văd frumuseţea şi unicitatea acelor materiale. Cu alte cuvinte, eu consider că Marele Sculptor a creat sculpturi colosale, materiale foarte diferite, şi din sculpturile astea foarte diferite ale Lui, ia unele şi zice: transformă-le, fă altceva. Şi aşa, dintr-un trunchi de copac, care este o sculptură colosală şi pe care chiar îmi fac scrupule că o ating, ar trebui s-o las în pace, că-i mai frumoasă aşa cum e, sau dintr-o piatră de o frumuseţe extraordinară, Tăticul zice: „măi copile, uite, strică sculptura asta a Mea perfectă, genială şi fă tu o jucărie acolo cât poţi tu, mic, prostuţ, dar fă ceva ca să te bucuri şi tu.”


De vorbă cu Liviu Mocan -4-

septembrie 28, 2007

cortul.jpg

IP – Unii credincioşi evanghelici spun că sculptura, artele vizuale în general, ar fi idolatrie, facere de idoli, închinare la idoli, sau altceva de genul ăsta. Cum te aperi de asemenea acuzaţii? E ceva aici care nu se înţelege bine… Ideea de idol, sau idea de sculptură?

LM – Idolii popoarelor sunt demoni. Demonul este acel ce caută să îţi direcţioneze ascultarea, speranţele, iubirea, înspre o altă sursă decât Domnul.
„Israele, iată Dumnezeul care te-a scos din ţara Egiptului”, dansa Aron în jurul viţelului de aur…
Scena se petrecea în aceeaşi tabără a Cortului întâlnirii în care Domnul Îşi  exprima şi Îşi exercita prezenţa.
Cortul întâlnirii oamenilor cu Dumnezeul lor real era, în întregimea lui, o capodoperă artistică, asemenea Templului din Ierusalim de mai târziu, asemenea Mântuitorului Hristos („Tu esti cel mai frumos dintre oameni”).

IP – În acelaşi context aş aminti şarpele de aramă, o sculptură înălţată la porunca lui Dumnezeu şi reflectând şi chiar realizând – cum avea să împlinească Domnul – idea de mântuire.

4lm.jpgImagine din expoziţia lui Liviu Mocan intitulată „Seminţe în ruine”

LM – Da… Iar Cortul şi mai apoi Templul, erau formate din expresii ale tuturor artelor frumoase ale vremii: sculptura ( heruvimi de aur cu aripile deschise deasupra capacului ispăşirii), pictura(alb,albastru,purpuriu,caramiziu, ceea ce înseamnă Hristos -Om, Dumnezeu, Rege, Mare Preot), arta textilă (îmbrăcămintele preoţeşti de o frumuseţe şi o simbolistică uluitoare, draperiile curţii, cele patru cuverturi ale sanctuarului, marea catapeteasmă), ceramica (vase diverse) etc.
Toate aceste obiecte de artă duceau un mesaj, exprimau ceva despre Dumnezeu şi despre Împărăţia Lui nevăzută.
Toate acestea au fost create la iniţiativa Domnului, la porunca Lui expresă, dusă până la ultimul detaliu.
Importanţa deosebită pe care Domnul o acordă Cortului reiese şi din cele aproape 50 de capitole care îi sunt dedicate în Sfânta Carte.

Erau aceste „lucrări meşteşugite de mâna omului”, idoli?
Contrazic ele porunca „să nu-ţi faci chip cioplit al lucrurilor care sunt în cer, pe pământ şi sub pământ”?
Domnul nostru, Cel care ne-a dat această poruncă (între cele zece), la doar câteva capitole distanţă în Sfânta Carte, în mod paradoxal la prima vedere, porunceşte lui Moise să le creeze în Cortul Său.
De ce?
Întrucât rolul tuturor acestor obiecte de artă era NU să îndrepte inima oamenilor înspre demoni, ci înspre El Însuşi, Dumnezeul cerului şi al pământului, înspre gloria Lui nemărginită, înspre planurile şi modalitătile Lui de salvare a „copiilor” Săi, înspre dovada prezenţei Lui de zi cu zi în pribegia noastră terestră…


De vorbă cu Liviu Mocan -3-

septembrie 27, 2007

96_1lm1.jpgSămânţă în lucru

IP – Am admirat mereu seminţele tale. Mi-a plăcut cum ai înfăţişat o idee… un adevăr afirmat de Însuşi Domnul nostru…

LM – În cazul seminţelor, adevărurile care sunt încorporate în acest concept, în această realitate, sunt cele fundamentale cu privire la condiţia umană: moartea şi viaţa, respectiv viaţa, moartea, viaţă din nou. Când ai un bob de grâu în mână tu nu-i vezi decât coaja, îi vezi frumuseţea de care vorbeam mai înainte. Frumuseţea, proporţiile, şarmul extraordinar, oricare din boabele astea dacă le-ai mări ar fi o sculptură colosală, dacă ar fi de 100 de ori mai mari, dar noi nu le conştientizăm din cauza dimensiunilor foarte discrete. Iei bobul de grâu în mână şi el este de o frumuseţe extraordinară în exterior, dar tu nu vezi nimic din ce-i înăuntru…

Blaga spune frumos, în poeziile lui despre seminţe, cand zice că în boabe sălăşluiesc păduri. Acolo într-un bob e o pădure, dar noi nu vedem asta. E o viaţă acolo în bob. Iei bobul şi îl bagi în pământ, în închisoare, îl bagi în întuneric, în igrasie, îl astupi, îl bătătoreşti, şi el acolo moare. Este o închisoare terminală. Vin ploile peste el, mai ales asupra boabelor plantate toamna, vine iarna… El e nenorocit, crapă tot. Dar această moarte e salvatoare pentru el, pentru că moartea nu afectează decât cămaşa, decât exteriorul, şi în momentul acela când crapă cămaşa iese pădurea afară, iese spiritul afară, iese sufletul afară, iese simfonia.

La început bobul este o notă muzicală, dar când crapă iese o întreagă simfonie afară. Aceştia suntem noi oamenii, în cojile acestea superbe care sunt trupurile omeneşti. De fapt noi, spiritele noastre, ele sunt de o complexitate şi de o frumuseţe infinit mai mare decât trupurile pe care le vedem. Ei, în momentul acela spuneam, când crapă cămasă, iese afară spiritul seminţei şi vezi o floare frumoasă. Înainte nu era decât un bob nătâng, uscat şi vezi o floare, un spic de grâu care nu are un bob cum ai pus în pământ, ci are 60, 80, 100 de boabe, un miracol. Vezi o sută şi alea o sută erau acolo, în bobuleţul ală nătâng, în trupul acela firav, uman. Deci eu nu sculptez, eu încerc să înţeleg.

Eu sunt nâtâng, pricep aşa de puţin din aceste taine care trec asupra noastră la modul infinit şi total şi încerc, aşa cum ai arunca o ancoră în nori, să trag norul spre mine… Asta sunt sculpturile mele, şi de aceea le şi reiau ca un tâmpit, pentru că tot nu pricep, nu reuşesc să prind o formă care să mă convingă nu numai intelectual. Că asta citesc din Sfânta Scriptură şi raţional înţeleg, că dacă bobul de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare aduce multă roadă. Adică atunci e mai viu ca oricând, când moare atunci e viu … pentru că vorbim deja de o altă viaţă decât prima. Dusese o viaţă ascunsă, încarcerată, aşa cum suntem noi acum în trupul nostru, apoi moartea aceasta acceptată te duce la a doua formă de viaţă care este mult mai complexă, mult mai frumoasă, infinit superioară şi care este viaţa eternă.


De vorbă cu Liviu Mocan -2-

septembrie 26, 2007

96_1lm1.jpgDialog pe pod

IP – Dragă Liviu, ce relaţie stabileşti, aşa, pentru tine, între condiţia de artist creştin şi sculpturile tale ca acte de creaţie şi obiecte „cioplite”?

LM – Acum am să va spun vouă, cititorilor acestor rânduri, un lucru foarte important pentru mine. Eu nu sunt un sculptor şi eu nu fac sculptură. Deci, dacă aţi venit la un sculptor care face sculpturi, să stiţi că v-aţi înşelat. Eu nu sunt sculptor ci, aşa cum încercam să vă spun mai înainte, eu sunt o sculptură. Şi mă interesează mult mai mult ceea ce sunt eu însumi, decât ceea ce fac. Mă interesează a fi mai mult decât a face. Cu privire la sculpturi, că asta mă întrebaţi acum,  eu nu fac sculpturi. Producţiile acestea ale mele, creaţiile acestea, sunt exerciţii spirituale.

Sunt exerciţii prin care eu însumi încerc să înţeleg adevăruri mai mari decât capul meu, adevăruri care mă depăşesc, adevăruri pe care nu le pricep, taine eterne, dumnezeieşti, şi pentru că aceste taine sunt atât de mari şi fascinante, eu încerc să le trag în mine prin intermediul sculpturilor. Obiectele acestea sunt poduri, scările dintre cer şi inima mea, viaţa mea.  Poduri care trag o realitate superioară înspre inima mea şi fiinţa mea măruntă şi insignifiantă în universul ăsta.

Deci sculpturile sunt exerciţii spirituale de înţelegere a acestor adevăruri extraordinare şi ele pleacă, şi apoi se dezvoltă tocmai din dorinţa aceasta de a-mi însuşi câte un adevăr. În cazul ciclului „Seminţe”, care mă preocupă cel mai mult, acolo în destinul seminţei este destinul meu. Sămânţa de floare, de grâu, de porumb, de stejar… Oricare sămânţă e de o frumuseţe extraordinară! Fiecare sămânţucă este atât de frumoasă în culoare, în formă, în luciul pe care-l are… Dacă te uiti cu lupa îţi dai seama că este o sculptură în miniatură, o „cioplire” divină de o complexitate şi de o frumuseţe extraordinare…


De vorbă cu Liviu Mocan -1-

septembrie 25, 2007

IP – Liviule, ai 52 de ani şi esti clujean de origine şi de fapt… Am marele privilegiu să mă număr între prietenii tăi. Ne-a apropiat dragostea de Hristos şi de artă. Suntem oameni în toată firea, aşa că ne dorim să fim luaţi în serios. Dar spune-mi, te rog, ai fost şi tu ca toată lumea, altfel decât aşa? Adică ezitant, imatur, copil…? Că eu ştiu că am fost… Cum vezi acum acele vremuri?

LM – Eu sunt pui de ţăran, părinţii mei, oameni cu teamă de Dumnezeu, oameni harnici, au muncit, au cumparat pamânturi ici-colo pentru cei 3 copii ai lor. Apoi avenit regimul comunist  şi le-a luat tot. Dar ei au avut înţelepciunea aceea extraordinară, eu cred chiar inspirată, să spună: „pentru că nu le mai putem oferi copiilor noştri pământ, ne vom muta la oraş şi le vom oferi carte”. Şi ajuns la oraş, acel pui de ţăran de 6 ani şi jumătate care n-a fost în viaţa lui într-o expoziţie, n-a avut tradiţii culturale în casă, în mediul înconjurător, când a fost întrebat de părinţii lui „unde vrei să mergi şi ce scoală vrei să faci?”,  a zis „vreau să merg la artă”.

De unde a venit ideea asta, dorinţa asta care era în el?  Din clasele mici, clasa I, a II-a, ţin foarte bine minte desenele ce le făceam, deci a fost o chemare foarte specifică, inconştientă, dincolo de normalitate. Dacă părinţii ar fi fost intelectuali şi aş fi fost dus pe la vernisaje, cum i-am tras eu pe ai mei dupa mine până s-au plictisit şi au zis: ,,tata nu mai vin la vernisaj”, ar fi fost altceva.  Noi ne-am atras copiii spre zona culturală, cât am putut, pe când puiul ăla de ţăran de care vă spun n-a avut nimic din toate astea, dar era ceva în el, o chemare ce s-a materializat într-un mod extraordinar în sensul că a făcut toate şcolile de artă posibile, şcoala mică de arta, clasele V-VIII, apoi liceul de artă, apoi Academia de Artă, apoi studii postuniversitare prin străinătate, călătorii, tot felul de lucruri pe care un pui de ţăran nici nu şi le-ar putea imagina.

Deci consider că toate acestea mi-au fost date. Nu le-am dobândit prin muncă, prin inteligenţă, prin tradiţii, ci sunt darurile Tăticului meu ceresc a pregătit toate astea pentru mine.  În sensul acesta ziceam că nu stiu să fac altceva – în sensul că am şi alte daruri tot primite – mai scriu câte puţin, apoi uite, pot să fac o casă, dar când a fost vorba să dau admitere la Academia de Artă, nu am dat decât la sculptură – şi se practica să dai la mai multe secţii, sau la o secţie cu mai puţini candidaţi, că pe vremea mea erau 7 locuri pe oraş si erau 3 oraşe cu Academii de Artă, deci doar 21 de studenţi puteau intra la sculptură într-un an. Am dat de n ori, realmente nici nu mai stiu de câte ori, dar numai la sculptură am dat, aşa, ca un catâr. Asta era în mine şi nu vroiam altceva. Ori asta, ori nimic altceva.

După cum Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu face toate lucrurile frumoase la vremea potrivită… Deci există o vreme pe care noi de multe ori nu o înţelegem şi de cele mai multe ori vrem să o grăbim. Noi suntem în primul rând niste creaţii desăvârşite de Creatorul nostru prin răbdare, prin încercări, prin situaţii pe care nu le-am aşteptat, nu ni le-am imaginat… De fapt Creatorul nostru lucrează în noi, El ne modelează prin toate acestea, lucru care este mai important decât ceea ce noi înşine facem. Deci eu în primul rând sunt o sculptură şi apoi sunt un sculptor. Şi chiar asta  mă interesează pe mine mult mai mult: să fiu o sculptură, nu un sculptor. Mă las de profesia asta pe care o iubesc la nebunie, astăzi dacă e cazul, în favoarea faptului de a fi o sculptură frumoasă. Deci dacă Dumnezeul meu, Creatorul meu, Sculptorul meu vrea altceva, vrea să schimbe ceva în caracterul meu, în destinul meu, în viaţa mea, ceva care să nu implice sculptura, ceva care nu ţine de artă, mă supun cu bucurie. De ceea ce eu însumi fac pentru mine, mă pot dezice, dacă e cazul. Dar Dumnezeu este  mai important decât arta. Arta, pentru mine, este doar un ecou al artei Lui în mine.


Neputinţa lui Dumnezeu

septembrie 22, 2007

„Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine.”
Ţefania 3:17

Iată un loc în Scriptură unde ni se spune ceva despre… neputinţa lui Dumnezeu! În momentul în care devine vesel pentru tine sau pentru mine, El nu mai poate. E normal, când El e vesel pentru ceva, înseamnă că acel ceva e desăvârşit în ochii lui, ca şi-a încheiat lucrarea, că e cazul „să nu mai poată”…

Când El devine „viteazul din mijlocul tău”, bucuria lui e atât de mare, încât dragostea lui devine tăcerea universului, pacea lui, iar veselia lui e odihnă deplină.

Acest Dumnezeu care tace lăsându-Şi dragostea să vorbească este un Dumnezeu al poeziei desăvârsâşite. Ea este aceea care poate face aşa ceva. Ea vede cuvintele din tăcere şi cântecele din adâncul iubirii. Ea vede… neputinţa lui Dumnezeu!