De vorbă cu Liviu Mocan -6-

septembrie 30, 2007

Imagine a monumentului “Stâlpi împuşcaţi”, sculptură a lui Liviu Mocan amplasată în centrul Clujului şi dedicată martirilor Revoluţiei din decembrie

dscf0044.jpgIP – Cum e cu Dumnezeu ca „şef”?

LM: Intru în atelier cu atitudinea copilului, a ucenicului. Nu eu sunt maestrul. Mi se spune de mai mulţi ani aşa, „maestru”, dar eu ştiu că eu sunt un ucenic, nu sunt un maestru şi sper să rămân un ucenic toată viaţa mea. Intru în atelier cu atitudinea asta de copil-ucenic şi îl întreb pe Maestru, care-i acolo şi care m-aşteaptă toată noaptea şi care de abia aşteaptă să vin şi eu la lucru. El e Maestrul atelierului, bat la uşa atelierului meu cică, pe uşă scrie Liviu Mocan, dar e numai ca să ştiu unde să intru! aşa că intru şi Îl întreb: „ce facem astăzi, ce planuri ai, ce idei, ce doreşti să facem? Spune-mi ce vrei Tu să facem şi eu voi face, ca un ucenic.” Fac curăţenie prin atelier, ating un pic ceva aşa, dar El e Autorul.

IP – Ce te leagă de oameni ca Petre Ţuţea, sau Ioan Alexandru, cărora am văzut că le-ai dedicat câte o lucrare?

LM – Pe Petre Ţuţea nu l-am cunoscut personal. Nu i-am cunoscut coaja, dar îl simt palpitând plin de viaţă şi radiind spre sufletul meu, spre mine însumi, îi simt sufletul extraordinar care m-a ajutat enorm de mult. L-am cunoscut pe el, spiritul Petre Ţutea, în 1992 când ne-am întors cu familia din SUA după un an de artist rezident acolo, la două Universităţi. Am aterizat cu avionul la Timişoara de la Chicago, şi acolo ne-au găzduit, pentru că eram obosiţi de drum şi copiii erau mici, nişte prieteni foarte buni, Marius şi Ileana Radu. Noi lipsisem de acasă din perioada aceea imediat după revoluţie, iar Petre Ţuţea atunci a fost făcut cunoscut. În dormitorul prietenilor noştri, pe noptiera plină de cărţi era o carte a lui Petre Ţuţea. Înainte de a mă culca am răsfoit cartea aceea. Trebuie să spun că în viaţa mea au existat mai mulţi zei, mai multe fiinţe sau concepte care mă dominau. Crescusem şi am primit educaţie în vremea regimului comunist, în vremea ateismului materialist. Printre aceşti zei, printre aceste redute pe care nu le puteam doborî încă atunci, dar care rând pe rând au căzut, se aflau marii filosofi atei cu care fuseserăm îndoctrinaţi. Aceştia susţineau cu argumente că nu există Dumnezeu… Depăşeau capacitatea mea de înţelegere. Ei, acolo, în dormitor, când am pus mâna pe cartea aceasta şi am început să citesc, după primele pagini, a căzut zeul, s-a zdrobit, pentru că mi-am dat seama imediat, l-am simţit, am simţit spiritul lui Ţuţea că este competent, că ştie ce spune, iar el afirmă că filosofia în întregul ei nu are soluţie pentru condiţia umană şi nimeni şi nimic altceva în cultura omenească nu are soluţie pentru moarte şi pentru păcat, decât Isus Hristos. Petre Ţutea însuşi se dezice de filosofie aşa cum eu mă dezic de sculptură. El spune: eu sunt creştin, asta mă defineşte nu ce fac, nu profesia, ci ce sunt. El, Petre Ţuţea, mi-a doborât un zeu şi îi sunt foarte recunoscător.

Lui Ioan Alexandru sper să-i mai dedic o lucrare. Pe el l-am cunoscut, i-am cunoscut şi coaja şi m-am ajutat foarte mult. Aceştia sunt părinţi spirituali ai mei, pe lângă alţii, şi asta şi regret, vă mărturisesc aşa într-o paranteză, regret faptul ca la vârsta de 52 de ani acum, încep să fiu din generaţia care rămâne singură pe front, pentru că generaţiile dinainte, rândurile dinainte de mine sunt secerate şi nu mai am multe modele. Îmi doresc să învăţ de la oameni, să stau puţin lângă ei, să primesc ceva din înţelepciunea lor, din înţelegerea lor. Aceşti doi coloşi au avut un efect foarte bun asupra mea şi mi-aş mai dori şi mai caut, încep să-i caut cu lupa în faţa mea, pe câmpul de luptă, doar ici şi colo … Dar vor dispărea toţi şi rămânem noi generaţia asta care trebuie să facă fată morţii. „Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori, că prea e bun laptele amestecat cu nori”, zicea Ioan Alexandru.

IP – Ştiu că ai o formulă de prezentare „eu şlefuiesc oglinzi pentru cer”, în ce măsură te defineşte ea şi ce înseamnă, de fapt?

LM – Eu îmi doresc să nu fac sculpturi pentru mine însumi, care să mă reflecte pe mine. Pentru că ce sunt eu? Un fir de praf pe cumpăna fântânii, pe care-l suflă vântul… Eu îmi doresc să se reflecte cerul în sculpturile acestea. Prin lucrările mele vreau să-i îndemn pe oameni să se uite spre cer mai mult decât spre pământ. Mi se pare un lucru mai util, mai folositor pentru viaţă. Nu spun prin asta că alţi artişti care reflctă criza politică din România de azi, sau pur şi simplu „mucegaiurile” acestei lumi, care sunt o realitate până la urmă, fac un lucru rău. Poate fi extrem de benefic şi să le înţelegi pe acestea, ca un soi de exorcizare. Dar eu mă îndentific mai uşor cu soarele însuşi, cu lumina. Mă simt mai bine acolo decât în lumea umbrelor pe care le-aş putea revela ca fiind umbre, şi deci exorciza.

IP – În centrul Clujului sunt „Stâlpii împuşcaţi”, monument ridicat în cinstea martirilor revoluţiei… Numai cine nu l-a văzut nu le-a simţit atigerea caldă. Ce poţi spune despre ei?

LM – Lucrarea prezintă o orizontalitate şi o verticalitate. Pe orizontală, se află o placă mai puţin vizibilă, pe care se află numele celor care au murit la Revoluţie, alături de numele Domnului Isus. Pe verticală, se află aceşti stălpi, cu semnele împuşcării lor. Eu m-am dus dincolo de realitatea morţii, la ce urmează după moarte, la faptul că aceste fiinţe împuşcate au rămas verticale, au rămas în picioare, pe trotuar, printre noi. Tu ai surprins într-un mod interesant acest aspect în povestirea „La stâlpi„… Ce am încercat eu a fost să merg mai departe de momentul istoric în sine, foarte important, foarte grav şi valoros. Acolo au murit oameni pentru o nouă orânduire socială. De aceea se şi cheamă „stâlpi”, sunt stâlpii unei noi construcţii. Mai mult, sunt stâlpi care sprijină cerul. Dar, cum spuneam, eu vreau să trec mai departe de momentul istoric, sa ajung la condiţia umană, la Isus. Isus au fost şi El ciuruit, nu aveau cartuşe pe vremea aceea şi L-au ciuruit cu ce au avut mai bun atunci. Dar Isus nu a gustat putrezirea, El a înviat şi s-a arătat ucenicilor cu acele urme de violenţă în trupul Lui. Acest lucru încearcă să-l surprindă stâlpii…

IP – Ştiu visul tău, acela de a „planta” o „sămânţă” pe fiecare continent…

seeds_1.jpg Seminţe…

L.M – Am reuşit să realizez prima „sămânţă” în Noua Zeelandă, prima ţară care vede soarele. Apoi, îmi doresc una în China, în faţa unui orfelinat. În America visez să realizez una într-o închisoare, un loc fără speranţă. Pentru Europa, una în România, chiar aici la Cluj, o lucrare de mari dimensiuni, intitulată „Regele seminţelor”. Pentru continentul african, vreau o „sămânţă” în apropierea piramidelor…

IP – Îţi mulţumesc, Liviu, pentru toate aceste cuvinte, în numele tuturor acelora care le vor citi.


De vorbă cu Liviu Mocan -5-

septembrie 29, 2007

3lm.jpgImagine din expoziţia lui Liviu Mocan „Seminţe în ruine”

IP – Înseamnă că nu ai restricţii de vreun fel, atunci când abordezi un material anume. Pentru că eu, cel puţin, sunt uimit de diversitatea materialelor folosite de tine: bronz, piatră, lemn, sticlă, până şi hârtie… până şi apa dintr-o cadă de baie! Cum explici asta?

LM – Utilizând materiale diferite eu fac două lucruri. În primul rând mă joc, pentru mine profesia este o joacă excepţională. Eu sunt un copil, realmente, eu sunt un copil care mă joc. Sculpturile sunt jucăriile mele pe care le fac împreună cu Tăticul. Tăticul se joacă cu mine de-a sculpturile şi de aceea intru în tot felul de materiale. E o joacă, eu nu sunt un om serios, sunt un copil care toată ziua s-ar juca şi cu cât experimentez mai multe materiale cu atât joaca îmi este mai interesantă, pentru că fiecare material are farmecul lui, are limbajul lui, are mesajul lui, îţi creează o anumită stare, are tainele lui şi aici venim la cel de doilea lucru: şi anume când folosesc diferite materiale înţeleg ceva mai mult din Dumnezeu însuşi, din Marele Sculptor, pentru că el a creat aceste materiale… Şi intrând în diferite materiale îmi dau seama cât de mare e Creatorul acestora.

Marmura a facut-o într-un fel, lemnul în altul, sticla în alt fel, bronzul este altceva. Fiecare iese afară prin intermediul altor unelte, a unor alte modalităţi de prelucrare. În fiecare este o ştiinţă, trebuie să cunoşti foarte multe lucruri ca să torni un bronz, să şlefuieşti un granit de exemplu, este foarte dificil, dar pentru mine este în esenţă foarte interesant, este o joacă şi este o uimire, de fapt. Apa din cadă poate face clăbuc… Expresia uimirii mele e: „ce materiale ai mai făcut, Tăticule, să le mai cunosc şi pe alea”. De aceea încerc în tot felul, în hârtie, în te miri ce,  să văd frumuseţea şi unicitatea acelor materiale. Cu alte cuvinte, eu consider că Marele Sculptor a creat sculpturi colosale, materiale foarte diferite, şi din sculpturile astea foarte diferite ale Lui, ia unele şi zice: transformă-le, fă altceva. Şi aşa, dintr-un trunchi de copac, care este o sculptură colosală şi pe care chiar îmi fac scrupule că o ating, ar trebui s-o las în pace, că-i mai frumoasă aşa cum e, sau dintr-o piatră de o frumuseţe extraordinară, Tăticul zice: „măi copile, uite, strică sculptura asta a Mea perfectă, genială şi fă tu o jucărie acolo cât poţi tu, mic, prostuţ, dar fă ceva ca să te bucuri şi tu.”


De vorbă cu Liviu Mocan -4-

septembrie 28, 2007

cortul.jpg

IP – Unii credincioşi evanghelici spun că sculptura, artele vizuale în general, ar fi idolatrie, facere de idoli, închinare la idoli, sau altceva de genul ăsta. Cum te aperi de asemenea acuzaţii? E ceva aici care nu se înţelege bine… Ideea de idol, sau idea de sculptură?

LM – Idolii popoarelor sunt demoni. Demonul este acel ce caută să îţi direcţioneze ascultarea, speranţele, iubirea, înspre o altă sursă decât Domnul.
„Israele, iată Dumnezeul care te-a scos din ţara Egiptului”, dansa Aron în jurul viţelului de aur…
Scena se petrecea în aceeaşi tabără a Cortului întâlnirii în care Domnul Îşi  exprima şi Îşi exercita prezenţa.
Cortul întâlnirii oamenilor cu Dumnezeul lor real era, în întregimea lui, o capodoperă artistică, asemenea Templului din Ierusalim de mai târziu, asemenea Mântuitorului Hristos („Tu esti cel mai frumos dintre oameni”).

IP – În acelaşi context aş aminti şarpele de aramă, o sculptură înălţată la porunca lui Dumnezeu şi reflectând şi chiar realizând – cum avea să împlinească Domnul – idea de mântuire.

4lm.jpgImagine din expoziţia lui Liviu Mocan intitulată „Seminţe în ruine”

LM – Da… Iar Cortul şi mai apoi Templul, erau formate din expresii ale tuturor artelor frumoase ale vremii: sculptura ( heruvimi de aur cu aripile deschise deasupra capacului ispăşirii), pictura(alb,albastru,purpuriu,caramiziu, ceea ce înseamnă Hristos -Om, Dumnezeu, Rege, Mare Preot), arta textilă (îmbrăcămintele preoţeşti de o frumuseţe şi o simbolistică uluitoare, draperiile curţii, cele patru cuverturi ale sanctuarului, marea catapeteasmă), ceramica (vase diverse) etc.
Toate aceste obiecte de artă duceau un mesaj, exprimau ceva despre Dumnezeu şi despre Împărăţia Lui nevăzută.
Toate acestea au fost create la iniţiativa Domnului, la porunca Lui expresă, dusă până la ultimul detaliu.
Importanţa deosebită pe care Domnul o acordă Cortului reiese şi din cele aproape 50 de capitole care îi sunt dedicate în Sfânta Carte.

Erau aceste „lucrări meşteşugite de mâna omului”, idoli?
Contrazic ele porunca „să nu-ţi faci chip cioplit al lucrurilor care sunt în cer, pe pământ şi sub pământ”?
Domnul nostru, Cel care ne-a dat această poruncă (între cele zece), la doar câteva capitole distanţă în Sfânta Carte, în mod paradoxal la prima vedere, porunceşte lui Moise să le creeze în Cortul Său.
De ce?
Întrucât rolul tuturor acestor obiecte de artă era NU să îndrepte inima oamenilor înspre demoni, ci înspre El Însuşi, Dumnezeul cerului şi al pământului, înspre gloria Lui nemărginită, înspre planurile şi modalitătile Lui de salvare a „copiilor” Săi, înspre dovada prezenţei Lui de zi cu zi în pribegia noastră terestră…


De vorbă cu Liviu Mocan -3-

septembrie 27, 2007

96_1lm1.jpgSămânţă în lucru

IP – Am admirat mereu seminţele tale. Mi-a plăcut cum ai înfăţişat o idee… un adevăr afirmat de Însuşi Domnul nostru…

LM – În cazul seminţelor, adevărurile care sunt încorporate în acest concept, în această realitate, sunt cele fundamentale cu privire la condiţia umană: moartea şi viaţa, respectiv viaţa, moartea, viaţă din nou. Când ai un bob de grâu în mână tu nu-i vezi decât coaja, îi vezi frumuseţea de care vorbeam mai înainte. Frumuseţea, proporţiile, şarmul extraordinar, oricare din boabele astea dacă le-ai mări ar fi o sculptură colosală, dacă ar fi de 100 de ori mai mari, dar noi nu le conştientizăm din cauza dimensiunilor foarte discrete. Iei bobul de grâu în mână şi el este de o frumuseţe extraordinară în exterior, dar tu nu vezi nimic din ce-i înăuntru…

Blaga spune frumos, în poeziile lui despre seminţe, cand zice că în boabe sălăşluiesc păduri. Acolo într-un bob e o pădure, dar noi nu vedem asta. E o viaţă acolo în bob. Iei bobul şi îl bagi în pământ, în închisoare, îl bagi în întuneric, în igrasie, îl astupi, îl bătătoreşti, şi el acolo moare. Este o închisoare terminală. Vin ploile peste el, mai ales asupra boabelor plantate toamna, vine iarna… El e nenorocit, crapă tot. Dar această moarte e salvatoare pentru el, pentru că moartea nu afectează decât cămaşa, decât exteriorul, şi în momentul acela când crapă cămaşa iese pădurea afară, iese spiritul afară, iese sufletul afară, iese simfonia.

La început bobul este o notă muzicală, dar când crapă iese o întreagă simfonie afară. Aceştia suntem noi oamenii, în cojile acestea superbe care sunt trupurile omeneşti. De fapt noi, spiritele noastre, ele sunt de o complexitate şi de o frumuseţe infinit mai mare decât trupurile pe care le vedem. Ei, în momentul acela spuneam, când crapă cămasă, iese afară spiritul seminţei şi vezi o floare frumoasă. Înainte nu era decât un bob nătâng, uscat şi vezi o floare, un spic de grâu care nu are un bob cum ai pus în pământ, ci are 60, 80, 100 de boabe, un miracol. Vezi o sută şi alea o sută erau acolo, în bobuleţul ală nătâng, în trupul acela firav, uman. Deci eu nu sculptez, eu încerc să înţeleg.

Eu sunt nâtâng, pricep aşa de puţin din aceste taine care trec asupra noastră la modul infinit şi total şi încerc, aşa cum ai arunca o ancoră în nori, să trag norul spre mine… Asta sunt sculpturile mele, şi de aceea le şi reiau ca un tâmpit, pentru că tot nu pricep, nu reuşesc să prind o formă care să mă convingă nu numai intelectual. Că asta citesc din Sfânta Scriptură şi raţional înţeleg, că dacă bobul de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare aduce multă roadă. Adică atunci e mai viu ca oricând, când moare atunci e viu … pentru că vorbim deja de o altă viaţă decât prima. Dusese o viaţă ascunsă, încarcerată, aşa cum suntem noi acum în trupul nostru, apoi moartea aceasta acceptată te duce la a doua formă de viaţă care este mult mai complexă, mult mai frumoasă, infinit superioară şi care este viaţa eternă.


De vorbă cu Liviu Mocan -2-

septembrie 26, 2007

96_1lm1.jpgDialog pe pod

IP – Dragă Liviu, ce relaţie stabileşti, aşa, pentru tine, între condiţia de artist creştin şi sculpturile tale ca acte de creaţie şi obiecte „cioplite”?

LM – Acum am să va spun vouă, cititorilor acestor rânduri, un lucru foarte important pentru mine. Eu nu sunt un sculptor şi eu nu fac sculptură. Deci, dacă aţi venit la un sculptor care face sculpturi, să stiţi că v-aţi înşelat. Eu nu sunt sculptor ci, aşa cum încercam să vă spun mai înainte, eu sunt o sculptură. Şi mă interesează mult mai mult ceea ce sunt eu însumi, decât ceea ce fac. Mă interesează a fi mai mult decât a face. Cu privire la sculpturi, că asta mă întrebaţi acum,  eu nu fac sculpturi. Producţiile acestea ale mele, creaţiile acestea, sunt exerciţii spirituale.

Sunt exerciţii prin care eu însumi încerc să înţeleg adevăruri mai mari decât capul meu, adevăruri care mă depăşesc, adevăruri pe care nu le pricep, taine eterne, dumnezeieşti, şi pentru că aceste taine sunt atât de mari şi fascinante, eu încerc să le trag în mine prin intermediul sculpturilor. Obiectele acestea sunt poduri, scările dintre cer şi inima mea, viaţa mea.  Poduri care trag o realitate superioară înspre inima mea şi fiinţa mea măruntă şi insignifiantă în universul ăsta.

Deci sculpturile sunt exerciţii spirituale de înţelegere a acestor adevăruri extraordinare şi ele pleacă, şi apoi se dezvoltă tocmai din dorinţa aceasta de a-mi însuşi câte un adevăr. În cazul ciclului „Seminţe”, care mă preocupă cel mai mult, acolo în destinul seminţei este destinul meu. Sămânţa de floare, de grâu, de porumb, de stejar… Oricare sămânţă e de o frumuseţe extraordinară! Fiecare sămânţucă este atât de frumoasă în culoare, în formă, în luciul pe care-l are… Dacă te uiti cu lupa îţi dai seama că este o sculptură în miniatură, o „cioplire” divină de o complexitate şi de o frumuseţe extraordinare…


De vorbă cu Liviu Mocan -1-

septembrie 25, 2007

IP – Liviule, ai 52 de ani şi esti clujean de origine şi de fapt… Am marele privilegiu să mă număr între prietenii tăi. Ne-a apropiat dragostea de Hristos şi de artă. Suntem oameni în toată firea, aşa că ne dorim să fim luaţi în serios. Dar spune-mi, te rog, ai fost şi tu ca toată lumea, altfel decât aşa? Adică ezitant, imatur, copil…? Că eu ştiu că am fost… Cum vezi acum acele vremuri?

LM – Eu sunt pui de ţăran, părinţii mei, oameni cu teamă de Dumnezeu, oameni harnici, au muncit, au cumparat pamânturi ici-colo pentru cei 3 copii ai lor. Apoi avenit regimul comunist  şi le-a luat tot. Dar ei au avut înţelepciunea aceea extraordinară, eu cred chiar inspirată, să spună: „pentru că nu le mai putem oferi copiilor noştri pământ, ne vom muta la oraş şi le vom oferi carte”. Şi ajuns la oraş, acel pui de ţăran de 6 ani şi jumătate care n-a fost în viaţa lui într-o expoziţie, n-a avut tradiţii culturale în casă, în mediul înconjurător, când a fost întrebat de părinţii lui „unde vrei să mergi şi ce scoală vrei să faci?”,  a zis „vreau să merg la artă”.

De unde a venit ideea asta, dorinţa asta care era în el?  Din clasele mici, clasa I, a II-a, ţin foarte bine minte desenele ce le făceam, deci a fost o chemare foarte specifică, inconştientă, dincolo de normalitate. Dacă părinţii ar fi fost intelectuali şi aş fi fost dus pe la vernisaje, cum i-am tras eu pe ai mei dupa mine până s-au plictisit şi au zis: ,,tata nu mai vin la vernisaj”, ar fi fost altceva.  Noi ne-am atras copiii spre zona culturală, cât am putut, pe când puiul ăla de ţăran de care vă spun n-a avut nimic din toate astea, dar era ceva în el, o chemare ce s-a materializat într-un mod extraordinar în sensul că a făcut toate şcolile de artă posibile, şcoala mică de arta, clasele V-VIII, apoi liceul de artă, apoi Academia de Artă, apoi studii postuniversitare prin străinătate, călătorii, tot felul de lucruri pe care un pui de ţăran nici nu şi le-ar putea imagina.

Deci consider că toate acestea mi-au fost date. Nu le-am dobândit prin muncă, prin inteligenţă, prin tradiţii, ci sunt darurile Tăticului meu ceresc a pregătit toate astea pentru mine.  În sensul acesta ziceam că nu stiu să fac altceva – în sensul că am şi alte daruri tot primite – mai scriu câte puţin, apoi uite, pot să fac o casă, dar când a fost vorba să dau admitere la Academia de Artă, nu am dat decât la sculptură – şi se practica să dai la mai multe secţii, sau la o secţie cu mai puţini candidaţi, că pe vremea mea erau 7 locuri pe oraş si erau 3 oraşe cu Academii de Artă, deci doar 21 de studenţi puteau intra la sculptură într-un an. Am dat de n ori, realmente nici nu mai stiu de câte ori, dar numai la sculptură am dat, aşa, ca un catâr. Asta era în mine şi nu vroiam altceva. Ori asta, ori nimic altceva.

După cum Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu face toate lucrurile frumoase la vremea potrivită… Deci există o vreme pe care noi de multe ori nu o înţelegem şi de cele mai multe ori vrem să o grăbim. Noi suntem în primul rând niste creaţii desăvârşite de Creatorul nostru prin răbdare, prin încercări, prin situaţii pe care nu le-am aşteptat, nu ni le-am imaginat… De fapt Creatorul nostru lucrează în noi, El ne modelează prin toate acestea, lucru care este mai important decât ceea ce noi înşine facem. Deci eu în primul rând sunt o sculptură şi apoi sunt un sculptor. Şi chiar asta  mă interesează pe mine mult mai mult: să fiu o sculptură, nu un sculptor. Mă las de profesia asta pe care o iubesc la nebunie, astăzi dacă e cazul, în favoarea faptului de a fi o sculptură frumoasă. Deci dacă Dumnezeul meu, Creatorul meu, Sculptorul meu vrea altceva, vrea să schimbe ceva în caracterul meu, în destinul meu, în viaţa mea, ceva care să nu implice sculptura, ceva care nu ţine de artă, mă supun cu bucurie. De ceea ce eu însumi fac pentru mine, mă pot dezice, dacă e cazul. Dar Dumnezeu este  mai important decât arta. Arta, pentru mine, este doar un ecou al artei Lui în mine.


Neputinţa lui Dumnezeu

septembrie 22, 2007

„Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine.”
Ţefania 3:17

Iată un loc în Scriptură unde ni se spune ceva despre… neputinţa lui Dumnezeu! În momentul în care devine vesel pentru tine sau pentru mine, El nu mai poate. E normal, când El e vesel pentru ceva, înseamnă că acel ceva e desăvârşit în ochii lui, ca şi-a încheiat lucrarea, că e cazul „să nu mai poată”…

Când El devine „viteazul din mijlocul tău”, bucuria lui e atât de mare, încât dragostea lui devine tăcerea universului, pacea lui, iar veselia lui e odihnă deplină.

Acest Dumnezeu care tace lăsându-Şi dragostea să vorbească este un Dumnezeu al poeziei desăvârsâşite. Ea este aceea care poate face aşa ceva. Ea vede cuvintele din tăcere şi cântecele din adâncul iubirii. Ea vede… neputinţa lui Dumnezeu!


Uriaşa ureche parabolică

septembrie 21, 2007

Recent, încercând să-mi explice că aş fi într-un fel, creuzetul în care fierbe Cuvinte la schimb, cineva mă compara cu o „uriaşă ureche parabolică”… Sigur că m-a amuzat comparaţia. Dar mai trebuie să vă mărturisesc că,  pentru mine, sintagma asta are şi o conotatie… nemăgulitoare. Şi va spun şi de ce:

Am auzit cu mult timp în urmă un banc. Se zice că lui Bulă i-a născut nevasta. Fericit şi mândru nevoie mare, el merge să vorbească cu doctorul. – Ce e doctore, băiat, fată? Nu contează, are două picioare, fotbalist îl fac!
– Păi n-are picioare… ii spune doctorul.
– Aaa, nu? Atunci dirijor, ca are maini.
– Păi…
– Nu, n-are nici maini?! Nu? Da’ cum e, domnu’ doctor?
– Păi e o ureche mare, aşa… spune doctorul.
– Manca-o-ar tata, am zis eu, o fac muzician!
– Da, mai zice doctorul, da si aia e surdă…

Aşa că dacă n-ar fi oleacă macabru bancul, tare m-ar fi amuzat comparaţia asta anatomică, mai ales că respectivul e medic. Dar oricum, tot cu gura până la… urechi m-a lăsat!


Să spun, să nu spun…

septembrie 21, 2007

information.png

De ce uneori e atât de greu să spui ceva? Ceva ce te poate răni pe tine sau pe alţii? Mai ales când ştii că a alege să taci ar duce la urmări nedorite nici de tine, nici de ei? Oare nu L-a durut pe Domnul să spună? ” „Vai de tine, Horazine!”… „Vai de tine, Betsaido!” Oare i-a fost uşor să spună asta?

E greu, că se rupe iubirea. Trupul ei e rănit, liniştea ei e frântă. Nu mai poţi avea încredere, după speranţe pierdute… iar toiagul frânt nu mai sprijină nimic. Înseamnă orgoliu să spui adevărul, chiar dacă e al tău, chiar dacă îl vezi numai tu, deocamdată? Dar de unde ştii că e adevărul, că doar nu eşti profet!

Când ai un început şi un sfârşit, adevărul nu poate fi în tine. Vine din afară şi te umple. Dacă te doare privirea strâmbă ori cuvântul întortocheat, zig-zagul tăcerii sau orizontul chiorâş, inseamnă că cetatea e vai. Poate că tu nu ştii de ce, dar adevărul ştie. Şi totuşi mă întreb: să spun, sau să nu spun…?


Buzunarele fiinţei noastre

septembrie 20, 2007

eye_tear.pngOare de ce îngăduie Dumnezeu suferinţa? s-au tot întrebat oamenii în decursul vremurilor, unii căutând sincer un răspuns în credinţa lor, alţii căutând să blameze credinţa în Dumnezeu şi să semene îndoiala, dovedind doar tendinţa omului de a nu asculta de voia divină.
  
Urmăream şi eu cu inima strânsă furia naturii şi  nu înţelegeam prea mult. Apele ieşite din matca lor, distrugând case şi drumuri, rosturi şi culturi agricole, înecând indiferente pâinea oamenilor şi agoniseala lor de o viaţă… Să fie asta voia Domnului…? Oare de ce îngăduie Dumnezeu toate astea? Era o întrebare care nu putea fi ocolită.

E clar că nu voi avea eu un răspuns la întrebarea asta. Dar există altceva: o soluţie! Dumnezeu nu dă răspunsuri teoretice problemelor noastre, El dă soluţii concrete. Domnul Isus nu a cerut explicaţii, El a ascultat şi a devenit soluţia problemei. S-a dezbrăcat de slava Sa şi a devenit trup uman, asumându-Şi în modul cel mai practic rezolvarea problemei înstăinării omului. Nu a venit cu soluţii teoretice, sau cu propuneri de genul “Dar n-ar fi mai bine să…”. El S-a jertfit. Priveam imaginile de coşmar ale inundaţiilor şi mă gândeam la toate astea.

Toate acele cuvinte scrise pentru învăţătura noastră în Scripturi, toate sunt cuvinte vii. Adică nu doar nişte cuvinte puse acolo ca să le citim şi să înţelegem ce şi cum vrem noi, sau învăţătorii pe care ni-i dăm la un moment dat, ci soluţii veşnice la problemele atât de imediate şi de dureroase ale oamenilor din toate locurile şi din toate timpurile.

“Cuvântul viu” nu înseamnă explicaţie teoretică, filozofie ori teologie omenească, nici măcar argumentare mai mult sau mai puţin ştiinţifică, ci pur şi simplu soluţia practică, directă şi eficientă. O explicaţie teoretică poate fi înţeleasă ori nu, teologiile şi filozofiile omeneşti pot fi înţelese ori nu, dar soluţia practică este acceptată şi urmată, ori este respinsă. Nu pot să nu înţeleg că mă doare şi că e musai să fac ceva să scap de durere. Dar ştiu ce soluţie aleg pentru asta? De aici vine suferinţa omului: din respingerea singurei soluţii eficiente cu adevărat.

Şi am în minte un exemplu cât se poate de clar. După inundaţiile frecvente din România, soluţia la care se recurge imediat e… strângerea de ajutoare. Compasiunea umană, fie că izvorăşte din credinţă, fie că are la bază alte raţiuni sau sentimente făţarnice, s-a dovedit a fi calea potrivită de răspuns. “Plângeţi cu cei ce plâng” nu a fost doar o vorbă, ci şi-a arătat valenţele de “Cuvânt viu”.

Dar cum să vedem soluţia asta la nivelul vieţii celor direct afectaţi? “Cuvântul viu” e o soluţie generală şi apelează mai degrabă la cei ce… nu-s în situaţia să plângă pentru ei înşişi, ar putea înţelege unii…

În primul rând e nevoie de o raportare corectă. Din punct de vedere biblic, un necaz sau o suferinţă sunt încercări, nu un dezastru personal. Încercarea vizează tocmai sporirea în viaţa individului a eficienţei soluţiei adevărate şi veşnice la orice problemă. Mulţi oameni se roagă cu înfocare “Doamne, sporeşte-mi credinţa!”, dar când Dumnezeu răspunde rugăciunii lor, ei îşi astupă urechile şi încep să plângă. Dar nu există altă modalitate concretă de creştere a credinţei noastre, decât încercarea.

Un necaz nu este altceva decât un buzunar al fiinţei noastre în care Dumnezeu toarnă credinţa. Şi pe măsură ce se umple un buzunar, El ni-l cere pe următorul. Nu ne dă explicaţii teoretice, ne dă soluţiile Sale practice şi eficiente. El are toată credinţa la dispoziţie, dar noi suntem gata să-I oferim buzunarele fiinţei noastre? Sau le-am umplut cu nimicuri, cu bani, cu grijuri, cu egoism, şi nu vrem să renunţăm la ele? Atunci să nu ne mai rugăm pentru mărirea credinţei, dacă nu suntem gata să suferim!


Se teme Dumnezeu de artă?

septembrie 19, 2007

261.jpg

Aş intreba: dacă Domnul se temea de artă, mai îngăduia asemenea manifestări, invrednicind pe unii oameni pentru iscusinţe speciale?

De ce învăţăm să citim? Pornim de la o „tabula rasa” lăsată fiecăruia de Creatorul şi tot adaugăm acolo câte ceva, ani, şcoli, meserii, experienţă, pentru ce? Învăţăm să ne legăm la şireturi (vedeţi https://ionatan.wordpress.com/2007/09/07/doamne-iti-place-cum-ma-leg-la-sireturi/) şi cautăm să o facem cât mai elegant, să nu târâm capetele prin noroi, ne decorăm apartamentele cum ne pricepem mai bine, aşezăm floarea asta aici, tabloul ăsta dincolo, mileul ăsta, ce frumos e! uite aici, apoi admirăm mulţumiţi. Mergem la mare sau la munte, stăm pe plaja spălată de valuri, sau în poiana stropită cu fluturi şi flori, ne bucurăm în inima noastră, Îi mulţumim Domnului dar… anatemizam pe cel care a făcut frumosul. Pentru că din principiu nu ne intereseaza frumosul, ci închinarea noastră. Fiindcă e a noastră, fiindcă ne aparţine, chiar dacă e stâmbă, e a noastră, e gândită de noi, e efortul nostru, e… egoismul nostru. Cred că obtuzitatea multora vine dintr-un egoism urât şi dintr-un amar spirit de castă, nu din Duhul Domnului.

Solomon spune inspirat de Duhul, la Eclesiastul 9:10 „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!” Nu spune „tot ce spune cutare”… Asta în contextul unei existenţe circumscrise arealului dintre Garizim şi Ebal. Ce vină am eu că Domnul a săpat în structura mea matrice poetică, sau la Liviu Mocan una plastică? Vinovat aş fi dacă nu m-aş închina şi nu L-aş lăuda cu ea. Am vorbit deseori despre misionarismul artistic creştin. Că adică noi, aştia care vorbim pe limba poeziei, sau sculpturii, sau picturii, avem marele privilegiu de a misiona în lumea care vorbeste aceeaşi limba cu noi. Eu nu contest calitatea cuiva care ştie patagoneza de a misiona în Patagonia, şi am totală încredere în el, ba chiar ii dau bani pentru asta, el de ce să conteste dreptul sculptorului, sau poetului, de a misiona pe limba sculptorilor sau poeţilor în lumea sculptorilor sau poeţilor? Dacă nu înteleg limba asta, de ce mă bag?

Că ne-am crede mai deştepti, noi aştia care ştim limba artei… Sigur că da, ar fi absurd să nu fiu conştient de ceea ce stiu şi să nu-mi dau seama că nu toată lumea vorbeşte limba mea, aşa cum ar fi la fel de absurd să nu fiu conştient că nu ştiu patagoneza şi că nu am ce cauta acolo, iar că ăla care o ştie e mai deştept la patagoneză ca mine… De fapt, termenul potrivit era „pregătit”, dar uneori pisicile dau lecţii de scuipat (atunci cand nu ajung la caşcaval).

Acuz de incultură flagrantă şi de ignoranţă orice manifestare de intoleranţă faţă de ceea ce îi depăşeşte pe toţi aceia care, după modelele dintotdeauna ale inculţilor şi ignoranţilor, nici măcar nu ştiu să tacă despre ce nu cunosc, dovedind orgoliu păcătos. Ei, aceşti „învăţători” neînvăţaţi fac totul doar „din duh de ceartă şi slavă deşartă”…

Acuz orice pomenire a cuvântului „misiune” de către oameni care nu înteleg dimensiunea culturală a umanităţii. Acuz de pornire partinică şi de egoism contrar spiritului Scripturii orice afirmaţie defăimatoare la adresa credinţei creştine a altora. Eşti sincer în credinţa ta şi în închinarea ta la picioarele lui Hristos? Eşti al Lui, indiferent câtă lepră ai avut pe tine! (vedeti si https://ionatan.wordpress.com/2007/06/16/statistica-cenusii/)


Panoul de onoare

septembrie 17, 2007

Mai cu menajamente, mai fără, despre soarta culturii creştine biblice se scrie şi se discută destul, în diverse medii şi cu diverse ocazii. Oare chiar se întâmplă acestea în zadar? Ca unul care, prin forţa lucrurilor, nu fac altceva acum decât să scriu şi să citesc ce scriu alţii, preocupat cu durere de soarta culturii creştine româneşti de sorginte evanghelică, daţi-mi voie să constat că, după destul de mulţi ani de libertate de exprimare, rămânem în continuare cu libertatea, exprimarea urnindu-se greu… Ne încăpăţânăm să păstrăm aceleaşi anchilozate forme de spunere şi de receptare a mesajului creştin, fără să vrem să acceptăm că Dumnezeu doreşte de la noi excelenţă. Mai mult, sunt lideri creştini (aş îndrăzni să adaug aici şi pe unii responsabili de edituri sau reviste), care fac legi literare ca nişte umbrele… pentru înălţimea (sau Înălţimile) lor. Încap sub ele cei cu mărime pe măsură, şi nu e rău că încap. Masa cititorilor se bucură. Fiindcă, supuşi legilor pieţei, în primul rând, fiindcă aşa le dictează buzunarele,aceşti lideri nu vor îndrăzni să le bruscheze. Eu am cam îndrăznit să fac asta, chiar dacă „poezia trece prin stomac”. Dar credeţi-mă, am cam rămas o umbră… Încerc să mă port frumos cu legile astea, ignorându-le, nu bruscându-le. Fiindcă stomacul e cu treaba lui, iar poezia, cu a ei. Acceptând compromisul cu gustul public, intrăm într-un cerc vicios: creăm consumatori de cultură (aici, de literatură) care ne creează la rândul lor. Cititorii şi scriitorii, de regulă, se reflectă unii pe alţii. Respingerea noului e normală, până la un punct, dar poate fi depăşită prin perseverenţa şi curajul cu care este promovat noul. Dar să revin… De ce n-am folosi „ce se vinde”, adică gustul marii majorităţi, pentru a promova excelenţa? Da, şi aici există un cerc: promovezi excelenţa, te promovează şi ea pe tine! „Excelenţii” vor fi din ce în ce mai mulţi şi mai tari. Nu spun că eu aş fi excelent. Nu ţin prea tare la asta, fiindcă o excelenţă formală nu înlocuieşte inima. Dar avem de dus o Veste Bună si celor care preţuiesc excelenţa. Este un fapt, că orice emancipare socială se datorează inclusiv excelenţei culturale. Şi că emanciparea socială implică şi dimensiunea morală. Dar dacă avem numai stomac… legile pieţei ne ajustează pe noi, nu noi pe ele. Un scriitor ar putea scrie să se vândă, doar pentru a putea scrie ce vrea şi cum vrea, care se va vinde… pentru că a scris ce să se vândă. Orice compromis poate fi acceptat până la acel punct dincolo de care se află inima. Ea e comoara… Sau averea e comoara?! Asta în ce priveşte implicarea în cadrul restrâns al propriei noastre ogrăzi evanghelice. Şi mai e ceva ce ţine de specificul omenesc: cei mai mulţi se feresc să audă Numele Domnului şi Cuvântul Scripturii, pentru că ei sunt lumea. Lumea în care trăim şi noi, cei care credem şi luptăm pentru Cuvântul Domnului, artişti sau neartişti. Aici „legile pieţei” sunt mult mai dure. Aici, nu le putem păcăli. Ori suntem la fel de buni, sau mai buni ca „excelenţii” lumii, ori stăm în banca noastră, slujindu-ne numai nouă. Era o vreme în România când un credincios nu avea ce căuta în lumea culturală, cu atât mai puţin între elitele ei, fiindcă nu convenea politic. Acum avem politica de partea noastră – atât cât e – dar nu convenim religios. Piedicile sunt acum la nivelul mentalităţii individuale… Dar acei care au minte destula să nu accepte constrângerile, de cele mai multe ori impuse din afară, şi sunt, Slavă Domnului, au, de regulă, discenământ cultural ascuţit. Ei sunt cei care preferă excelenţa, pentru că aceasta este limba lor maternă. Vorbeşte pe „excelenţeşte” şi te vor înţelege numaidecât. Spune-le despre Isus pe limba lor, şi Duhul Domnului le va vorbi prin „limba” şi dexterităţile tale. Ei vor dispreţui o limbă cu sunet, pentru ei, încurcat…Cine se va pregăti de luptă, dacă trâmbiţa dă semnal nepotrivit? Ne asumăm riscul acesta? Dar chiar şi împotrivirea de ordin religios poate fi depăşită. Conjunctura istorică face posibil asta. Închipuiţi-vă că un om al lui Dumnezeu scrie atât de bine, că ajunge să fie tradus, promovat şi remarcat în străinătate. Imediat, din nevoie de „imagine”, politicul îl va revendica. Astfel, el ar putea accede la „panoul de onoare” al culturii neamului, indiferent de confesiunea religioasă, iar cuvântul lui ar avea o altă rezonanţă. Pe vremea celui mai acerb comunism din România, tatăl meu era mereu la „panoul de onoare” al întreprinderii unde lucra, pentru că era un meseriaş excelent, chiar dacă era creştin. Toţi erau nevoiţi să-i accepte calităţile profesionale şi morale. Toţi erau nevoiţi să-l accepte pe Hristosul care trăia în el, chiar dacă nu ştiau asta. Că, adică, la „panoul de onoare” era Hristos! Acum şi scriitorii pot ajunge la „panoul de onoare”, iar strungul lor e pagina cărţii. Ca să fie citită această pagină, trebuie investiţii materiale. De cele mai multe ori, scriitorii nu au bani. Mai ales cei tineri. Editurile vor bani. Din ce în ce mai mulţi bani… Noroc cu internetul, că e ieftin! Asta, dacă tânărul creator se poate dota cu un calculator… Cine să-i publice pe tinerii talentaţi? Mai mult, cine să-i traducă şi să-i promoveze în străinătate? Ca să se întoarcă de acolo sub formă de „imagine a României”, iar Hristos să fie la „panoul de onoare”… N-ar mai avea ce face lumea, legată cu propriile ei legi! Ei, dar soluţii se pot găsi, dacă există „voinţa politică”! Dorinţa mea e ca din ce în ce mai mulţi scriitori creştini români să ajungă la „panoul de onoare”! Aşa să ne ajute Dumnezeu!


Loc de muncă

septembrie 15, 2007

Nou!
Loc de muncă deosebit! Ofertă extraordinară!
Vă interesează o activitate care să vă ofere avantajele pe care le urmăriţi? O activitate care să vă asigure imunitatea în faţa tuturor încercărilor de mituire şi de corupere a dumneavoastră de către lumea în care trăiţi?
Zi de zi tot mai mult oamenii, de la cel mai mărunt funcţionar până la membrii guvernului sau ai Parlamentului, îşi „rotunjesc” veniturile pe căi condamnabile, mereu sunt date publicităţii acte de corupţie datorate lăcomiei omeneşti ori insuficienţei venitului provenit din muncă cinstită şi nu vă place acest lucru.
Aţi vrea să trăiţi corect într-o lume corectă.
Să vă creşteţi şi să vă educaţi copiii conforme standardelor înalte de moralitate şi conştiinţă. Să nu vă mai temeţi de ziua de mâine, de sărăcie sau boală.
Să rămâneţi integru şi capabil de confruntare cu orice vicisitudine vă tulbură existenţa.
Acest ideal este acum cu totul realizabil: există serviciul pe care-l visaţi de atâta vreme!
Numărul de locuri este nelimitat. Vârsta sau sexul nu contează. Nici nivelul de pregătire. Sunt puse la dispoziţia fiecărui angajat facilităţi extraordinare de consultanţă şi instruire. Practic, nu pot exista cazuri de eşec în carieră.  

Vi se oferă şansa de a lucra la « Serviciul de relaţii speciale ». Sigur v-ar plăcea să lucraţi în cadrul serviciului nostru. Aici fiecare angajat este un om special, care se ocupă cu întreţinerea de relaţii speciale cu ceilalţi oameni şi se străduieşte să creeze alte locuri de muncă pentru alţi angajaţi. Se asigură prin contract ferm avantaje deosebit de interesante :
– înregistrarea automată ca acţionar cu posibilităţi nelimitate de a deţine acţiuni ale serviciului nostru
– integritate morală şi credibilitate socială nelimitată
– neplata acelor taxe şi impozite determinate de nevoia intretinerii unor organisme de justitie şi ordine socială – aceste sunt automat preluate de către Angajator
– asigurarea unuei remuneraţii extraordinare care vă va asigura confortul visat, pentru totdeauna, şi o siguranţă totală cu privire la fericirea viitorului dumneavoastră
– asigurarea unor mijloace de investire şi reinvestire în codiţii de securitate absolută, precum şi de economisire cu dobândă nelimitată a întregului dumneavoastră capital

Formula de negociere a salariului decurge din clauzele contractuale şi, la rândul ei, le determină : se oferă totul şi se cere totul. Indiferent de programul de lucru stabilit de Angajator pentru fiecare, se cere devotament şi loialitate absolute şi se oferă condiţii ideale de lucru şi posibilitatea unui câştig nelimitat. Iar acest câştig va fi zilnic. Nu săptămânal, nu lunar, ci zilnic.
Şi în afara câştigului de zi cu zi, ceva extraordinar se va întâmpla la sfârşitul activităţii: primeşti tot ceea ce s-a investit în tine de-a lungul întregii perioade de activitate, deoarece această investiţie ai fost tu însuţi care te-ai investit în ceilalţi, fiecare relaţie specială stabilită fiind de fapt un divident. Şi mai mult : ţi se înmînează cheia seifului care conţine întregul capital acumulat de-a lungul timpului, păstrat în cele mai sigure condiţii, neafectactat de inflaţie şi purtător al unei imense dobânzi.

Pentru protejarea propriilor interese, şi pentru a vă putea asigura toate aceste avantaje, Angajatorul îşi rezervă dreptul de a impune o condiţie, o singură condiţie : de a face dovada cetăţeniei ! Adică de a dovedi că sunteţi cetăţean al Ţării. Dacă nu sunteţi cetăţean, Angajatorul este acela care poate, chiar S-a obligat la aceasta, să vă asigure acest statut. Va face asta imediat.

Nu e extraordinar ? Şi chiar există această posibilitate ! Vi se oferă şansa de a reprezenta Cerul lui Dumnezeu aici pe pământ. Angajatorul, Fiul Său, este chiar Moştenitorul acestei afaceri. Şi te cheamă să moşteneşti împreună cu El. El Însuşi a fost primul angajat al Seviciului de Relaţii Speciale. Lumea a devenit altceva, altfel, acolo unde a fost lăsat să intervină acest Serviciu. Oamenii au devenit altfel. Chiar nu vedeţi ?
Veniţi acum. Angajările au început de mult. Şi oricând, cei angajaţi deja vă pot povesti cum e. Nu încape nici o îndoială: e singura ofertă care merită luată în seamă. Şi atenţie: nu vi se va face veşnic! Profitaţi acum!


Trăind şi dăruind

septembrie 14, 2007

fff.jpg

A trecut o vreme, vine o alta, îmbătrânim între prieteni şi neprieteni căutând prietenia.
Nu mă interesează prea tare ce fel de oameni încap în rugăciunea mea. Mă rog pentru toţi. E o zi care va fi alta, mâine, dar oamenii vor fi aceiaşi, iar eu mă voi ruga pentru ei. Toţi avem neliniştile noastre, angoasele şi insatisfacţiile noastre, dar nu toţi avem rugăciunile noastre.

Parafrazând, ar fi: spune-mi pentru ce te rogi, ca să-ţi spun cine eşti. Apoi, ce cuvinte folosim? „Doamne, dă binecuvântarea Ta” şi fiecare se gândeşte la altceva. La copilul bolnav, la contul din bancă, la vita din grajd… Iar Dumnezeu se gândeşte la toate şi priveşte inima. De acolo începe El să binecuvinteze. De multe ori auzim predicându-se despre binecuvântările materiale, de parcă de asta ar depinde rostul omului. Nimic mai absurd. „Toate astea vi se vor da pe deasupra”. Care şi cum?

Când cineva găseşte Împărăţia lui Dumnezeu, găseşte totul. Adică restul rămâne „deasupra”, inutil ca un bagaj peste alt bagaj, ca o grijă în plus. Averi, glorie omenească, câştiguri de tot felul, ” avuţii nedrepte”, numai bune de făcut prieteni cu ele. Sculptorul Liviu Mocan (găsiţi aici ceva nou şi interesant despre Liviu) , a săpat în piatră pe trotuarele Clujului, lângă monumentul închinat martirilor Revoluţiei, cuvintele Domnului Isus care spun că „nu este mai mare iubire decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii lui”. Iar viaţa o poţi da murind sau trăind. Trăind şi dăruind…. 


Nu eu hotărăsc!

septembrie 13, 2007

scriu.gifPrivesc noua mea carte şi mă întreb: ce înseamnă ea pentru mine? Ce înseamnă pentru ceilalţi? Dar pentru Dumnezeu? Am investit în ea timp, mult timp. Practic a însemnat viaţa mea pe toată perioada cât am scris-o. A îmsemnat o relaţie specială cu Dumnezeu şi un gând de iubire permanent şi special pentru cititorii mei. Până la urmă e reflectarea unei subiectivităţi devenită fapt – adică o carte.

Am investit în ea bani. Pentru mine e destul de scumpă cartea, numai s-o cumpăr, dar s-o public! A însemnat o jertfă. „Păi dacă-ţi place să-ţi vezi numele… pe toate gardurile”, îmi spunea cineva până nu demult. Nu zic, e şi asta. Am învăţat de la Tata, normal, avem acelaşi nume. Mă chem creştin, de la Cristos. Eu asta văd în această investiţie: mărturia, comoara din cer.

Am încercat să scriu altfel şi mi-a plăcut s-o fac. Ceva mai accesibil ca înainte… Unii condamnă lucrul ăsta spunând că am făcul compromis cu gustul mediocru. Treaba lor. Întotdeauna se va găsi cine să citească. Ei să nu citească decât ce le place. Am aici pe blog secţiunea „Omul ca rod„, care nu e decât o continuare a acestui mod de a scrie. Probabil că nu voi înceta niciodată să scriu şi aşa. Pentru că bucuria mea e aceeaşi, dacă nu mai mare, scriind aşa, ca atunci când scriu neîncorsetat de reguli (ca în „Poezia de zi cu zi„).

Dincolo de toate astea şi mângâindu-le e Duhul Domnului meu pe care caut să-L mărturisesc şi să-L laud cu tot ce scriu. Da, sunt un păcătos şi un nevrednic şi eu, cel care scriu şi mă bucur de ce scriu, ca şi voi, care citiţi şi vă bucură (sau nu) ce citiţi. Unii aleg să facă plăcinte, alţii plozi, alţii politică… Eu am ales să fac poezii! Cu toată puterea mea, aşa cum îmi spune mie Scriptura. Iar câtă e puterea mea nu hotărăsc eu.


Încă o carte

septembrie 12, 2007

young1.jpgCe simt acum? Fetiţa mea mă întreba ce simt acum, când am pentru prima dată în mână noua mea carte "Iertare pentru ghimpi"... Nu ştiu, bucurie, cred...

Primul gând a fost să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru ea. Apoi am privit coperta, ceva între ce mi-am dorit şi ce a ieşit, dar e bine. Dacă aveam scaner v-o arătam. Apoi am citit câteva poezii: îmi sună cunoscut. La urmă am citit cuvântul înainte semnat de tânărul critic ieşean Mircea Păduraru. Ce ţi-e şi cu criticii ăştia! Întotdeauna ştiu mai mult decât tine! El spune:

"Cu volumul Iertare pentru ghimpi, se realizează o schimbare radicală de atitudine. Aproape nimic din demonstraţiile de virtuozitate din Ferestrele... nu găsim aici. Tonul este calm, liniştit, echilibrat. Ironiei, deseori muşcătoare din volumul anterior, i-au luat locul o anume linişte, o simplitate clasică, o transparenţă aproape derutantă. E limpede că miza s-a schimbat şi că Piroşca ne invită la un alt tip de experienţă / experiere poetică.

Absenţa jocurilor de limbaj spectaculoase, de „acreditare”, semnalează un stadiu de maturitate al poetului. Suntem invitaţi de data aceasta, ca la un test, la un alt tip de lirism. Suntem invitaţi să rezonăm, să vibrăm la un alt tip de seducţie, nu la o plăcere a textului, epidermică, ci la o realitate proiectată de text, la meditaţie asupra structurilor de adâncime ale textului. Mai mult, e un tip de lirism care sileşte, obligă la o luare de poziţie faţă de realitatea proiectată de text."

Ca să-l contrazic am să încerc iar o carte "spectaculoasă"...


Scriam acum câţiva ani…

septembrie 12, 2007

Înteleg foarte bine preocuparea acelora care pledeazã pentru plasarea într-o ordine de încadrare a culturii specifice de la care ne revendicăm noi, pocăiţii, pentru nevoia noastra de identitate. Şi eu sunt dintre cei care cred că, înainte de a şti cum arăt, este bine să ştiu unde mă aflu.

Acum 20 de ani nu puteam vorbi în România decât despre pocăiţi şi despre bisericile sau evanghelizarile lor. Singurele manifestări culturale care aveau uneori oarecare ecou (repede stins de pompierii ateismului comunist), erau cele muzicale. Se punea pumnul în orice gură care ar fi îndrăznit să-L proclame pe Hristos în vreun for cultural şi erau uscise în faşă aspiraţiile artistice ale celor neînregimentaţi politic sau din familii de pocăiţi. Eu a trebuit să aduc suferinţă Domnului, familiei şi bisericii şi să accept compromisul cu Satana, pentru a-mi urma vocaţia şi pentru câteva amarâte de premii literare, o lungă şi neagră perioadă de vreme.
 
Din cauzele amintite nu putem vorbi despre cultură evanghelică în România – (nici „sub”, nici altfel, până în 1990). După aceea, explozia care a urmat a speriat cultura tradiţională ortodoxă, care a încercat – şi va mai încerca, atât cât îi va sta în putinţă – să îngroape prin ignorare ostentativă, atunci când nu i se oferă mijloacele să conteste valoric – vezi cazul Ioan Alexandru, a cărui moarte a trecut practic nebăgată în seamă – ceea ce nu-i convine. Deşi poetul nu a fost un reprezentant al pocăiţilor… Nu mă refer neapărat la clerul ortodox, ci la toţi criticii şi criticioşii, creatorii şi creierii culturii româneşti contemporane cu mai mult sau mai puţin colorate obraze creştin-ortodoxe…
 
Schimburile de vizite şi părtăşiile între biserici, comuniunea bazată pe acelaşi set de valori, cu adâncime duhovnicească, nu a cerut şi nu cere nici acum vreun mandat cultural. Nu cultura se vrea reprezentată prin acestea. Este altceva – şi uneori mă întreb dacă nu greşesc! – este nevoia de exprimare cu mijloacele cele mai lustruite ale inimii, e nevoia de frumosul iradiat de Adevăr, de frumosul hrănit în mod consecvent şi conştient de sufletul de artist în care locuieşte Hristos, până la calitatea de frumos responsabil. Iată, va propun o categorie estetică: „frumosul responsabil”. În loc de „arta militantă”, dacă vreţi.
 
Termenul de „sub-cultură evanghelică”, mai rău, „ghetou evanghelic” – cu mai apăsate conotaţii de „inferior şi de condamnat” era folosit de o nou apărută atunci, dispărută azi, revistă evanghelică (în anii imediat următori revoluţiei). Poate că atunci se justifica oarecum plasarea în coada plutonului cultural românesc, a respiraţiei culturale evanghelice din care chiar revista respectivă făcea parte. (Şi trebuie sa afirm pe cale de consecinţă că existenţa unor astfel de reviste cu pretenţii culturale, azi este anacronică. Dacă nu sunt reviste de cult sau de comunităti cultice zonale, trebuie sa fie reviste de cultură – ceea ce e cu totul altceva.)

Dacă acum folosim termenul de „sub-cultură” trebuie să ne limităm la înţelesul de „subansamblu”. Nu încerc o analiză mai amanuntită, că m-aş încurca, probabil. Dar această respiraţie culturală evanghelică, această voce, începe să capete specificitate, vigoare, uneori chiar strălucire. Vine vremea, şi acum a şi venit, când putem spune cine suntem, chiar trebuie să strigăm, ca sa fim auziţi!, putem răcni în cultura românească Numele Domnului şi trebuie să o facem fără să ne fie ruşine că nu avem o voce formată…
 
S-ar putea să trebuiască să privim problema din două perspective: aceea a lui Hristos care conduce istoria şi cultura, şi aceea a oamenilor care le fac…


Doamne, Îţi place cum mă leg la şireturi?

septembrie 7, 2007

young1.jpgAfară era frumos. Întotdeauna e frumos când omul e îndrăgostit. Un tânăr şi logodnica lui se pregăteau să iasă la plimbare. După ce au trecut pragul casei, el a luat-o de mână, a privit-o cum o privea mereu, cu ochii strălucind de o imensă primăvară, şi a întrebat-o: "Spune-mi, te rog, ţi-a plăcut cum m-am legat la şireturi?"
Erau singuri, soarele se bucura că-i vede, liniştea era la ea acasă.
Fata s-a uitat contrariată la el. Era obişnuită cu multe din extravaganţele lui, ea le spunea "copilării", dar pe asta n-o mai auzise. Ce putea fi aşa interesant în legatul la şireturi? Toată lumea se leagă la şireturi...
"Da, dar nu pentru tine." îi spuse el. "Nu ca să plece la plimbare cu tine."
Când Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu, ne preocupă orice amănunt al vieţii noastre. Ne interesează orice fir de păr care cade, fiindcă El îl ştie, îl vede... Orice arcuire a inimii noastre Îi este cunoscută. Când pe El Îl interesează, cum să nu ne intereseze pe noi? Doamne, Îţi place cum mă leg la şireturi? Sau cum îmi aranjez cravata?


Putem spune „Curent hristic”?

septembrie 6, 2007

cuvinte.jpgÎntotdeauna o discuţie cu vreun membru al grupului „Cuvinte la schimb” îmi dă de gândit. Cum a fost şi aceasta purtată astăzi dimineaţă pe mess… Voi ce credeţi, cum am putea numi un eventual curent literar iscat de închinătorii la Hristos în cultura românească?

RB: (…) mie mi-e greu, e drept, să gândesc altfel, adică dacă n-am venit dinspre ortodocşi către neoprotestanţi, mi-e greu să gândesc altfel toate celeIP: de aia trebuie să fim deschişi
RB: de-aia cred că e greşit să spunem poeţi creştini şi necreştini, ca doar şi Stănescu e creştin…
IP: da, da’ avem altceva? tu ai dreptate ştiu…
RB: dar… e dificil să găseşti sintagme
IP: da’ ce punem in loc?
RB: când zici „evanghelic”, deja ortodocşii dau înapoi, dacă pui poezie religioasă, deschizi spectrul foarte tare, că există poezie religioasă şi musulmană
IP: poezie religioasă sună totuşi prea ecumenic, văd multe siteuri atee înscrise la religion
RB: nu m-aş impiedica de ecumenism… dar mă impiedic de acest “creştin”, fiindcă ortodocşii sunt, totuşi, şi ei creştini…
IP: să ne gândim să inventăm un termen, de exemplu poezia crucii, sau aşa ceva
RB: poezie cristocentrică
IP: da… dar cam greu de pronunţat
RB: asta ar defini ce facem, dar e dificilă sintagma, să o impui
IP: ar trebui ceva să reţină şi ăla de clasa întâi
RB: deocamdată e bun brand-ul Cuvinte la schimb, de Cuvinte la schimb se ştie…
IP: eu propusesem ceva, mai la inceput, dar a fost respinsă ideea atunci
IP: curent hristic, poezie hristică, dar au fost câţiva care s-au opus cu vehemenţă şi am renunţat
RB: ar fi trebuit atunci să aiba ei o soluţie
IP: s-a discutat mult, atunci, pe seama identităţii grupului, dar tema a rămas în coadă de peşte
RB: da… acum aş propune să rediscutăm terminologic, dar…(…)

Voi ce credeţi?


Naşterea din nou a poeziilor

septembrie 6, 2007

tiktik.gifMă preocupă ceva, în legătură cu poeziile mele, (şi nu numai ale mele)… Dexteritatea în mânuirea cuvintelor ne face prea siguri de noi şi, de multe ori, suntem tentaţi să considerăm prima formă a unei poezii forma perfectă. Ea însă poate rămâne doar o ghiduşie lingvistică în care să se zbată impresia unei idei nebuloase care, cu cît e mai nebuloasă, cu atât pare a fi mai poetică, mai idee…

E un pericol, aici. Nu întotdeauna facilul este şi frumos şi aproape mereu rămâne superficial. Nu este obligatoriu să fie aşa, dar mă tem că în cele mai multe cazuri se întâmplă. Eu… decât să reiau un text, mai bine fac altul. Tot aşa.. la prima mână. Că vorba aia: la grămadă, între mai multe rele, apare şi câte unul bun, dar să fac bun din rău… cam prea multă muncă… Numai Dumnezeu mai face asta din noi, când ne naşte din nou!!