Între independenţă şi libertate

august 2, 2007

pasare-captiva.jpgÎi scriam unui prieten, referindu-mă la cu totul alte probleme şi am folosit la un moment dat un enunţ care a avut o rezonanţă deosebită pentru el. Mi-a spus că aş face bine să scriu mai mult decât un simplu enunţ pe această temă. Enunţul suna cam aşa: „Independenţa nu-i totuna cu libertatea.”

Am reluat un pic gândul şi l-am pus la dospit. „Eei, câte adevăruri pot ieşi de aici!”, mi-am zis.
Vedeam o pasăre care putea zbura şi într-o colivie, dar şi în aerul fără zăgazuri al verii… Independenţa ei era legată în gratiile coliviei. Dacă-i dădeam drumul, colivia ramânea şi pândea… Independenţa e mereu în primejdie. Libertatea poate cânta şi în închisoare.
Independenţa poate fi câştigată sau pierdută. Libertatea este în mine. Este în pasărea aceea. Libertatea este voia lui Dumnezeu.

Vedeam oameni ducându-şi războaiele pentru independenţă, dar şi libertatea cugetelor niciodată îngenuncheate fără voia lor. Le vedeam momentele astrale ale îngenunchierii înaintea adevărului, a frumuseţii şi binelui, a iubirii covârşitoare a lui Dumnezeu… Puneam alături exuberanţa unui moment care a marcat încununarea eforturilor căznite, mai mult sau mai puţin dureroase, de implire a unui vis, diafan, plutitor, fara pată. Şi mă întrebam: „Care e diferenţa dintre independenţă şi libertate?” Independenţa înseamnă luptă. Libertatea înseamnă pace în toiul încleştării…

Apoi am adormit şi am visat bucata de humă făcându-şi lungi aripi din palmele care o modelau!


The pictures

august 2, 2007

My picture and your picture on this bulletin board of silence. Just look: this is me and this is you. And we have wings, do you see? The wings of faith. Though our pictures have been recently posted, God took them in eternity. They are seen from all sides and all places for God is every place. His eyes are everywhere. There is no color missing there is no color that shouldn’t be there.
His camera’s brand name is „Golgota”. God takes a picture of anyone who goes there to rest in the shadow of his son’s cross. These are pictures of people with wings. For now we have become able to fly. And we are flying over the dirt of this world without getting stained. The albatrosses are part of a landscape with sea but they are neither the landscape, nor the sea, just like we are in the world but we are no longer from the world, nor are we the world.
What beautiful memories are held in these pictures! Oh, come and see: this is when we were saved! Look at us turning whiter than snow through the blood of the Lamb. And look at us here at the throne of grace, oh, and here fighting the enemy. And this, this is the sword of the Spirit. I’ll never forget the joy of God’s flash shining over me. I’ll never have enough of flying.
Oh, Lord, let’s look at those pictures again!

Translated by Andreea Luncan


Să nu Îl fac de ruşine…

august 2, 2007

pomcurod.jpg

A fost conjuctura de aşa natură… De vină e, în primul rând, nivelul cultural foarte redus şi suficient lui însuşi, al masei de consumatori de literatură creştină. Dumnezeu ştie dacă aşa a trebuit să fie, dar cu siguranţă aşa a fost. Totuşi n-a fost rău: au fost timpurile opresiunii politice, când era nevoie de conservarea atmosferei de rezistenţă a creştinismului, în România. Asta a impus, zic eu, inexistenţa unei ştachete mai înalte. Principiul conservării ne impune să nu ne străduim să sărim prea sus, dacă nu e necesar.
Şi e de înţeles, pentru noi, creştinii, că celălat principiu, cel care conduce la înălţarea ştachetei, acela al concurenţei, nu poate fi acceptat, nici în actualele condiţii, nici în altele… Aşa e creştinismul. Deşi lecţia spălării picioarelor te obligă… să nu stai în banca ta. Aşa că unii aleg să facă ce fac, într-o manieră sau alta, în virtutea unuia sau altuia dintre aceste principii.

Da, calitatea duhovnicească a textelor cuiva o judecă Dumnezeu după roadele duhovniceşti. Locul acestor texte care au ca izvor şi scop atmosfera bisericilor, unde oamenii vin în Numele Domnului, iar Hristos este în mijlocul lor, El fiind Cel dintâi care gustă, după criteriile lui, prestaţiile literare ale unuia sau altuia, ca pe oricare alte fapte de acolo, locul acestora, spuneam, este şi trebuie să rămână biserica. În acest sens poeţi ca (nu, mai bine nu dau nume!) şi toţi ceilalţi ca ei, dispăruţi sau în viaţă, corespund pe deplin şi îi cunoaştem după roadele lor. Dar dacă ei încearcă să iasă din biserică, îndreptându-se spre librăriile lumii (creştine sau necreştine), au păşit deja pe tărâmul concurenţei. Cei care se aventurează astfel, dacă nu cunosc suficient de bine regulile noului joc, vor pierde. Si mai e ceva: afirmaţia acelora care spun că „au trădat poezia în favoarea lui Hristos” mi se pare cu totul discutabilă şi total lipsită de sinceritate. Pentru că aceştia, dacă ar fi fost în stare să scrie mai bine, ar fi făcut-o. Pentru Hristos… Aceasta afirmaţie, fie îi descalifică pe respectivii în ce priveşte poezia, şi atunci nu înţeleg de ce şi-au adus cărţile pe rafturile librăriilor, existând riscul să fie judecaţi de „confraţi” care nu-L cunosc pe Hristos, dar cunosc poezie, şi care nu vor înţelege această „trădare”, fie reflectă orgoliul nesatisfăcut. Qui s’escuse s’acuse! Un text e mai valabil dacă e „urât”, dar „bun”, decât dacă e „frumos”, dar „rău”. Aici se încurcă (urât sau rău?) nişte borcane. În primul rând se amestecă intenţionat categorii total diferite, se adună pitpalaci cu gogoşari şi iese un total ca nişte staţii de autobuz! Aştepţi şi tot aştepţi un rezultat… Apoi… da nu mai zic.

Nu, nu-mi trebuie glorii lumesti decât dacă mă ajută la a-mi câştiga pâinea zilnică şi facearea de bine, nu mă grăbesc să ajung la o recunoaştere omenească de genul „Membru Al Uniunii Scriitorilor” (am dosarul depus de vreo 4 ani), nici măcar nu mă lupt prea tare să-mi apară cărţile, fiindcă verdictul, pentru mine, îl dă Dumnezeu. Dar doresc să fiu cât se poate de bun în ce fac, fiindcă El este cel mai bun.
Să nu-I dau peste mână, dacă El vrea să arate lumii cărţile mele, iar ele ar fi proaste… Să nu Îl fac de ruşine.


Trei trădări

august 2, 2007

peter-denial1.jpgVor miji zorile peste cetate. Întâi vor albi zidurile prăfuite, apoi partea de sub ele a curţii. Când vine ziua, e mai bine. E mai mică frica. El spunea că nu trebuie să ne mai fie frică. Dar atunci era cu noi. Acum, ce vom face? Bine măcar că am o meserie. A oprit furtuna cu o vorbă. Nu-i uşor pe mare… De mai mult de trei ani Îl urmez. Sau de mai puţin…? Parcă a trecut o veşnicie. Şi vine alta… El nu ne mai poate sfătui. Va trebui sa ne gândim serios încotro ne îndreptăm. Dar am promis că nu-mi va fi frică şi nici nu-mi e. Nici nu mi-e frică, n-are cine să mă recunoască aici…
E mai bine lângă foc, e mai cald. Bine că-şi văd toţi de gândurile lor. Ce pot gândi atât de încordaţi, toti oamenii ăştia? Dar ce mă interesează pe mine…? Ce chip îngrozitor crează flacăra! E bine, m-am încălzit. Să nu mai privesc în foc. Şi nişte ochi care mă privesc fix… O gură care vrea să spună ceva… Nu trebuie să mai privesc în foc. Am acţionat aşa de pripit, când L-am urmat aici… Dar Îl iubesc! „Simone, mă iubeşti tu?” Trebuia să-L apere cineva. Bineînţeles, toate la timpul lor. Vîzând şi făcând…
Ce urât e chipul pe care îl deseneaza focul! Cred că şi seamănă cu cineva… pe care parcă l-am mai văzut. Când voi pleca de aici mă voi întoarce la mrejele mele. Apa e mai curată, când o priveşti… Da! Acolo am văzut asta! În apă, când era să mă scufund şi El m-a apucat de mână. „Puţin credinciosule…”, mi-a zis. Eu mă uitasem doar o clipă pe unde mergeam şi am văzut asta în apă. Eu…? Chipul meu…? Nu! Nu sunt eu acela! E o iluzie, adesea focul naşte fantasme. Ce-o mai fi vrând femeia asta cu mine? Mă trage de haină şi spune, şi spune… Exact acum când eram cât pe cale să aflu cu cine seamănă chipul desenat de foc! Când voia să-mi spună ceva important…
Ce vrei, femeie? Nu, nu sunt eu, n-am cum să fiu eu cel oglindit de apa… de focul ăsta! Eu, nebun? Prea smintit, să fi umblat cu El? Nu-i adevărat, nu sunt…!

* * *
Ar trebui să plec de aici, m-am expus destul. Nici măcar nu ştiu dacă se mai poate face ceva. Şi era aşa de bine, când încă eram împreună! N-a fost de acord să facem trei colibe. Dacă ar fi fost, n-am fi ajuns aici. Timpul stătuse ca bătut în cuie… Ca bătut în cuie… Bătut în cuie… Bătut… în cuie… Toate se leagă şi se dezleagă, iar eu nu le mai pot da de capăt. Dacă or să-L omoare?
Dacă or să-L omoare, ar fi mai înţelept din partea mea să părăsesc locul ăsta. Ca şobolanii, când corabia se scufundă? Nu, nu sunt un laş! Să mă duc la pescuit, acasă, oriunde… Nu, acasă nu, acolo mă vor căuta mai întâi, dacă se extinde ancheta. Îmi amintesc cum ne-a promis că nu ne va lăsa singuri. El era aşa de bun! Acum Îl interoghează, sunt atâţia soldaţi care Îl bat… Ce vor să scoată de la El? Dacă ne denunţă pe toţi? Eu voi fi următorul… Dar nu, El tace. Tace mereu…”ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund”. Am învatat asta de copil. Hai, că nu mai e de mine aici. Bine ar fi dacă piatra zidurilor ăstora s-ar pune între mine şi toate astea. Dar… eu sunt Piatra! Stânca!
Hi! Ce fel de piatră? Şi totuşi, El mi-a spus Petru, şi nu se poate să nu fie aşa…, cumva transcendental, poate duhovnicesc, pentru că eu voi pleca repede de aici. Eu sunt din carne şi oase, iar bicele romane au plumbi. Poate ca El nici nu le simte, dar eu… Ba da, ba da, le simte, oricât de departe aş fi, tot aş vedea că Îl doare, că suferă fără o vorbă, fără un scâncet.
Să fi fost eu acolo, în locul Lui, că aşa ar fi trebuit…, numai că trebuie să plec, şi încă repede, până nu prind de veste aprozii. Auzi, Petru! Nu, nu e aşa. Eu tremur. Piatra nu tremură… Mi-e frig, sau mi-e frică? Nu-i decât un tremur nervos. Dar piatra nu tremură! Deci nu sunt încă Petru, acela… Nu sunt eu acela! Daca aş fi fost…

* * *

De ce m-or fi privind toţi aşa de ciudat? S-au şi îndepărtat de mine, de parcă s-ar feri. La urma urmei, eu ar trebui să mă feresc. Cel mai interesat de persoana mea pare a fi cel caruia i-am taiat urechea, în grădină. Cred că el e, era destulă lumină ca să-i pot recunoaşte capul mare şi faţa spână… Da, el e, vărul lui Malthus, aprodul. Aşa i-a trebuit, dacă ne-a atacat… Oh, bine că nu era totuşi atâta lumină încât să mă recunoască şi el pe mine! Iar Domnul l-a vindecat! Ar fi putut măcar atunci să vadă, vulpile alea de noapte, ce fel de om era El.
Dar dacă-şi va aminti, până la urmă, de unde mă ştie? Nu sunt nici eu uşor de confundat. Să mă judece şi pe mine, să mă interogheze, să mă închidă… Să mă bată… Ce-oi fi cautând eu aici? Toţi mă privesc de parcă ar privi un şarpe. Iar Domnul meu e în mâinile lor şi vor să-L omoare. Ziua e spre răsărit, iată că noaptea aproape a trecut. Va trebui să mă mişc repede, să adun mulţimile. Pe toti vindecaţii, pe toti înviaţii, pe toţi cei pe care i-a hrănit, pe toţi, pe toţi… Nu se poate să nu vină în apărarea binefăcătorului lor, a Învătătorului…
Voi organiza o răsmeriţă pe cinste, ni se vor alatura iloţii, toţi partizanii lui Baraba cel închis, toţi duşmanii romanilor şi ai lui Irod, iar eu îi voi conduce. Eu sunt cel mai în măsură să-i conduc, şi-L vom salva… Vine spre mine, m-a recunoscut, cine va mai organiza toate astea? Ce spui? Ce spuneti? Cine, eu…?! Nu! Vă jur că nu! Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea, dacă eu… Nu, nu-L cunosc! Nu L-am mai văzut…Cine este? Cine este omul acela? Acesta? Cine este Omul Acesta? Eu nu-L cunosc pe Omul Acesta! Oh, ce spaimă am tras! O clipă am crezut că nu-i voi putea potoli. Era totuşi vorba despre pielea mea. Cât despre El, Şi-a făcut-o singur. Eu I-am spus… Dar, în sfârşit, se face ziuă. Acum plec să adun lumea, pe toţi, pe toţi, trebuie să actionez, trebuie să fac ceva ca să-L salvez…
Cântă cocoşii. Zorii sosesc. Ce frumos poate fi uneori cântecul cocoşului! Cântă cocoşul… E cocoşul… Dar Te voi salva, Doamne! De ce mă priveşti aşa? Te voi salva, trebuia să o fac, nu? Trebuia… Cine alerga acum după ajutor? Spune… Spune- mi ceva, spune-mi că da, spune-mi, Doamne!
Cântă cocoşul… Chipul din flacără apare iar. Poate ca n-a disparut niciodată… Din cauza lui nu Te mai pot vedea? Acuma ştiu, e chipul meu dezgustător… Şi în mare era să mă duc, privind la el… Eu sunt acela! Iartă-mă, Doamne, eu sunt, eu sunt, Petru, ucenicul Tău, Petru! Hei, nu mă mai aude nimeni? Heeei! Heieieieiii… Eu… sunt…acela…!!