Nu pot să nu vă simt aproape când scriu

august 29, 2007

people_.jpgpeople_.jpg

Nu, nu este o deformare profesională, deşi n-aş fi scriitor dacă n-aş avea percepţia limpede a celuilalt. Dar percepţia asta pleacă de la mine spre voi, iar eu vreau să vorbesc despre ceva ce vine dinspre voi, cei care citiţi ce scriu, spre mine. Nu mă preocupă numărul, nu cantitatea auditoriului contează, chiar dacă pentru mulţi asta înseamnă că nu vorbesc în zadar, ci calitatea. În sensul ăsta nu pot decât să vă mulţumesc că citiţi ce scriu. Şi nu pot să nu vă simt aproape când scriu.

Cineva îmi spunea în seara asta că îl ajută mult – şi nu numai pe el – să citească ce scriu aici. Da! Asta înţeleg eu prin dialog. Să dau. Să dau tot ce pot ca să fiu folositor altora. Fiindcă degeaba arunc idei şi cuvinte, oricât de inteligente ar fi ele, dacă nu răspund la strigătul atât de omenesc şi de greu de auzit -„ajutor!”, răsună în pustiu. Iar răspunsul, în această situaţie, vine sigur şi e foarte elocvent! Chiar dacă nu vorbim aceeaşi limbă… Nu pot să nu vă simt aproape când scriu.

Nu o dată mi s-a întâmplat să ascult mieunatul pisicii mele flămânde. Atunci îi dau să manânce. Indiferent cum ar reacţiona după aceea, dacă îi văd burtica rotunjoară, ştiu că e sătulă. Şi aşa am purtat cel mai consistent dialog posibil. Cu atât mai mult, când e vorba despre un om, un semen, un prieten!? Nu pot să nu vă simt aproape când scriu.

Toţi oamenii (şi eu sunt tot om) au ceva de completat în ei înşişi, au un ideal, o chemare, o tristeţe, o durere numai a lor… Toţi se bucură să le spui despre ea, ca şi când ţi-ar fi povestit-o cândva, într-un moment de tandră părtăşie. Da, nu ţi-au spus-o în mod real, dar o ştii, vorba aia, nimic din ce e omenesc nu ţi-e străin… Mai ales când e vorba despre credinţa, nădejdea şi dragostea creştină. Acolo ne întâlnim, acolo ne bucurăm, acolo plângem împreună. E aşa uşor să dialoghez cu voi! Nu pot să nu vă simt aproape când scriu.