Nu are importanţă cine cu cine vorbea, dar mi-a fost stârnit un gând. Deocamdată redau discuţia:
„www…ro nu dă nici un ban pentru asta, suntem în practică, aha, interesant, primul portal de genul ăsta din România, fain, daaa, sau nu, cine ştie, să vedem cum o să reuşim campania, da’ ce, depinde de voi cum arată, sau cum e văzut?, păi depinde de noi, dacă facem o campanie bună se va vorbi în presă despre el, dacă se va vorbi în presă, portalul va avea vizitatori, iar cu cât numărul vizitatoarilor va fi mai mare cu atât şi portalul va scoate mai mulţi bani, bine, bine, da’ el va rămâne la fel, numai banii vor fi altii, nu! el va fi mai profund în conţinut şi serios, ca pentru un om adevărat, încă nu e lansat, acum e de proba…, nu înţeleg, voi faceţi portalul, sau publicitatea lui?”
Ce ne preocupă mai tare, sufletul nostru, sau publicitatea pe care i-o facem? Avem grijă să apărem înaintea altora buni, darnici, înţelepţi, sfinţi, dar câte rele ne mănâncă pe dinăuntru? Cât, din toate astea, depinde de noi? Poza? Imaginea? Ah, ce caz se face de imagine! „Femeia îţi dă viaţă şi tot ea te omoară” era un cântec pe vremuri, când eram elev şi hălăduiam în autobuze tixite la cules de păpuşoi. Acum trebuie înlocuit cu „Reclama…”! Păi de aici ies banii, din imagine. Hai să ne vopsim pe ici-colo, să ne mărginim cu nişte poale de munţi şi alături cu un fald albastru de cer însorit, să plivim cu privirea iarba grasă, udă de rouă, sau să o lăsăm să plutească suverană (privirea…, iarba?), nostalgâindu-se (mă corectează cineva?) în faţa vreunei camere, şi gata! Imagine mai bună, bani mai mulţi.
Ce contează mizeria? E de-aia care nu se vede. Iată de ce trebuie sa ne ferim de Dumnezeu ca de… dacă vrem mai mulţi bani! De parcă s-ar putea! Ca şi copii ăia de-şi pun mâinile pe ochi să nu îi mai vezi…
Are un fel ciudat Dumnezeul ăsta de a vedea inima. Aia care nu se vede în reclame. Şi o privire fixă şi pătrunzătoare ca o sabie cu două tăişuri. Ce frumos şi viu erau patriarhul, sau Florian Pitiş, pe ecranele televizoarelor… Şi cum îi mânca şi ce moartă era prostata-n ei!
Publicat de ionatan 
Oare-i greşit să-mi văd viaţa ca pe-un război spiritual? Când nu iese bine ceva, cât putem imputa celui rău, şi cât e vina noastră? Păi… ne-o cam facem şi singuri uneori! ar spune unii credincioşi. Eu mi-am încredinţat viaţa Domnului. Nu numai aspectele ei vitale, dar şi amănuntele. „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc, şi cunoşti toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte, şi-Ţi pui mâna peste mine. O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?” spune David în Psalmul 139.
jurnalul scrierii iubirii
VĂ MULŢUMESC!
Jurnalul scrierii iubirii 