Spuneai Cuvânt

august 9, 2007

hur1.jpgSpuneai Cuvânt şi Îl erai deplin
Şi Adevărul vă împrejmuia.
În glasul Tău tăcerile se-aţin
Ca ciutura spre-adâncul de cişmea.

Spuneai Cuvânt şi denumeai cu El
Fiinţa Ta de flacără şi dor,
Erai Cel Savaot-Emanuel
Prin care toate au în ele spor.

Spuneai Cuvânt şi-nţelegeai atât
Cât erai Tu rostindu-Te-n măriri,
În întruparea chipului de lut,
În veşnicia marii răsfoiri…

Spuneai Cuvânt de Tine şi trăia.
Şi tot ce nu erai, era pieire.
Şi împlinit Cuvântul Te spunea,
Iar toate astea se chemau Iubire.

(din cartea în pregătire „Omul ca rod”)


Ce este „Cuvinte la schimb”?

august 9, 2007

00003.jpg foto 1

foto 1, 2, 3: aspecte de la Seminarul Poetic Cluj 2003

Acum şase ani şi jumătate, din dorinţa de a avea şi pe alţii lângă mine în aventura mea literară şi creştină am iniţiat o listă de discuţii pe teme literare creştine. Un fel de „cenaclu literar” creeştin. Sau aşa am intenţionat. Asta este – sau ar trebui să fie! – „Cuvinte la schimb„. Pe vremea când ne străduia inima să ne formăm o identitate, ca mişcare literară, eventual, şi ca grup specific, încercam să prezint prietenia noastră literară şi părtăşia noastră creştină sugerând răspunsuri pentru întrebările care urmează:

1. Ce credem noi despre noi
miriam-si-rodi.jpgCea mai tânără membră, atunci (Miriam) şi cel mai bun critic al nostru (Rodi)

Poate fi important numai în măsura în care ne-am raporta doar la noi înşine. Aceasta poate afecta relaţiile interne ale grupului, „metabolismul” organismului numit „Cuvinte la schimb”. Ce-am dori sa fim, nu e tot una cu ce suntem de fapt. E clar că nu suntem o adunatură, un conglomerat heterogen, că avem acelaşi suflet creştin, aceeaşi esenţă christică, cel puţin la nivelul declaraţiilor. Deci ce putem şti exact despre noi e că suntem un organism viu şi cam atât. Că ne mişcăm, că ne organizăm, ca interacţionăm. Care sunt efectele, se poate vedea în evoluţia scriitoricească a fiecăruia, măsurată cu instrumentele de care dispunem noi înşine. Dar se mai poate vedea şi din reacţiile exterioare.

2. Ce cred alţii despre noi
Cum suntem receptaţi în exterior, dacă acest exterior este interesat să ne recepteze? Putem interveni cu ceva în mediile pe care le vizăm şi pe care deja ni le-am definit în prima etapă a acestui proces? Adică exact mediile receptoare naturale ale demersului nostru: bisericile evanghelice, pe de o parte, ca medii de provenienţă, sau ansamble de la care ne revendicăm şi pe care le-am dori altfel, şi pe de cealalta, mediul culturii româneşti contemporane seculare, unde vrem să accedem prin demersul nostru literar şi cu mărturia noastră creştină.
Cred că acest „ce cred alţii” va stabili definirea în exterior.00002.jpg foto 2

Mişcarea noastră e (era) o noutate ca formă de organizare şi de interactiune (cenaclu prin intermediul computerului), care are (avea) avantaje şi dezavantaje. Marele avantaj e dat de rapiditatea comunicării, de facilităţile publicării, dar mai ales de perspectiva istorică: evoluţia globală tinde către acest mijloc de comunicare. Sunt şi mari dezavantaje, cel puţin deocamdată: întâi, lipsa unui acces general la acest mijloc de comunicare şi chiar reţinere până la respingere a unora în faţa lui, preferându-se modul clasic – cartea – şi întrunirile locale, apoi, nu în ultimul rând, pericolul datorat comunicării intermediate, acela al alterării mesajului, putându-se naşte astfel confuzii şi neînţelegeri.
Noutatea a fost receptată ca atare. Şi aparenţa de unitate a grupului. Spun aparenţă, fiindcă vorbesc de ce se vede de-afară. Dar aici, realitatea se poate şti dinăuntru. Chiar – sau mai ales – din interiorul unei cărţi cum a fost volumul colectiv 1 (şi 2). Dar păstrarea acestei unităţi necesită eforturi şi sacrificii. Eu cred că trebuie mai întâi stabilită şi păstrată unitatea, abia după aceea putem vorbi de identitate. Entropia, în aceste situaţii, poate fi mare. V-aţi gândit vreodată câtă energie e necesară numai pentru păstrarea acestei unităţi şi a integrităţii procesului?
Asta e părerea mea (şi nu numai a mea): că ceea ce se vede de afară ne defineşte. „După roadele lor îi veţi cunoaşte”, spune Scriptura.
Dar „ce se vede de-afară” vine din interior. Iar în interior există ceea ce e mai important:

3. Ce vede Dumnezeu?
Nu neg importanţa talentului în cadrul demersului nostru. Nici nevoia de progres şi de afirmare. Rămân însă la convingerea că „toate acestea vor arde”. Numai rodirea după placul Domnului, curată şi hrănitoare, venind din interiorul al cărui Stăpân este El, poate cerne aur şi diamante, nu lemn şi paie, în jurul nostru. Dacă fiecare membru al grupului s-ar întreba „Ce vede Dumnezeu?”, cred că problema identităţii noastre s-ar rezolva uşor. Şi toate celelate probleme, de asemenea. Fiindcă în ultimă instanţă acesta e singurul standard existenţial vialbil pentru un creştin poet sau nepoet.

00001.jpg foto 3


Atunci când fluieră Arbitrul…

august 9, 2007

28_2.jpgCe potop! Şi nu se mai oprea. Am închis calculatorul şi l-am scos din priză să nu mi-l prăjească descărcările electrice…. Duminică am fost la ţară, la o bisericuţă de acolo. Mă gândeam că ploaia asta venea după ardoarea rugăciunii bieţilor oameni. O vecină îşi adusese vaca să pască lângă gardul bisericii, unde mai erau câteva smocuri de iarbă. Poate că aşa va auzi şi ea predicându-se Cuvântul Domnului (de vecină zic…). Apoi au urmat două zile de potop.

Îmi aduc aminte de Ilie. Era seară, şi el tocmai terminase de ucis 450 de prooroci ai lui Baal. Nu mai plouase în ţară de trei ani. La noi, doar de câteva luni. Fusese învinovăţit că a oprit ploaia. De fapt el numai o profeţise, păcatele lor o opriseră. Românii sunt conştienţi, cei mai mulţi, că răutatea lumii ar avea ceva de-a face cu seceta. Dar nu cred că ar putea fi cineva care să mijlocească pentru ploaie. Se roagă şi ei, mai aprind o lumânare (de parcă altfel rugăciunea n-ar şti pe unde să plece, sau ploaia pe unde să vină!), se mai roagă o dată, mai fac o cruce, două, şi gata. O ploua, n-o ploua, vom vedea.

De ore întregi, cu capu-ntre genunchi, se ruga. De şapte ori şi-a trimis slujitorul să verifice dacă vine ploaia. A şaptea oară… Ce perseverenţă, ce siguranţă! În plină secetă să strige: „Vezi, dom’le, unde-i ploaia aia, mai uită-te o dată!” Pur şi simplu trăgea de timp. Ştiţi, ca la fotbal… Minutul 90 va însemna eliberarea, minunea, trebuie să vină şi va veni… Trebuie să ţin rezultatul până în minutul 90. Românii nu ţin rezultatul. Citeam cuvintele lui Florian Pitiş când a devenit conştient de iminenţa morţii:

„Neantul mă cheamă şi mă înspăimantă în acelaşi timp… Eu să nu mai fiu …EU? Să nu mai exist, să dispar pur şi simplu în bezna uitării? Ce înseamnă, Doamne, să nu mai fiu!? Mă pui la grea încercare… ultima din viaţa mea… Dumnezeule, mă ia o frică mare … oare existi? Doamne, nu mă lăsa în bezna nefiinţei… eu vreau să mai fiu… te rog… Nu vreau să fiu doar o cruce într-un cimitir…”

Dureros… El n-a ştiut – şi câţi ca el? – că va veni minutul 90! Fiindcă nici n-ai vrea să ştii, dacă rezultatul nu-ţi e favorabil. Unii mai speră în minute sau chiar reprize de prelungire, pomeni şi pomeniri bune poate doar pentru adormit conştiinţele celor rămaşi… Tonusul psihic e important, doar trebuie păstrată o instituţie! Şi uite-aşa bietul Florian Pitiş s-a retras la cabine…

Dar îl văd pe Ilie ridicându-se. Vine. Minutul 90 s-a împlinit. Arbitrul a fluierat. E normal să se întâmple asta. Arbitrul, de-aia e arbitru, ca să fluiere în minutul 90. Vine ploaia. „Şi mâna Domnului a venit peste Ilie, care şi-a încins mijlocul, şi a alergat înaintea lui Ahab până la intrarea în Izreel.” Ce imagine superbă a gloriei! Turul de onoare de la câştigarea meciului. Asta trebuie să se întâmple în orice minut 90. Atunci când fluieră Arbitrul…