Atâta iubire, atâta bucurie

martie 29, 2008

Domnul tăcea în dragostea Lui
şi nu mai putea de bucurie pentru tine.
(Ţefania 3:17)

Atâta iubire, atâta bucurie
Cât să nu mai poată Dumnezeu…
Jucându-se ca-ntr-o copilărie
Din care am ţâşnit în lume eu.

Dimineţi de mireasmă fierbinte,
Cer din nou mângâiat de apus,
Vremea toată suind înainte
Şi în dânsa zâmbindu-Şi Isus.

O poveste de lunecă soare
Şi în flori parcă îngerii dor
De atâta parfum şi culoare
Câte-adânci de zăriri se cobor.

Şi totul Tu erai când bucurie
De dragoste atâta se-nteţea
De parcă rostul Său de temelie
Se mai putea şi nu Se mai putea.

Creindu-Şi-L Creindu-l cuvântare,
Articulând iubire-n deşteptări,
Cu o multicoloră colorare
M-ai desenat, Stăpâne, pe mirări.


În ce măsură poate fi literatura un mijloc de a-L prezenta pe Dumnezeu?

martie 29, 2008

continuare de aici

Răspuns:

Cred că întrebarea ar trebui pusă oarecum altfel. În ce măsură Se prezintă Dumnezeu oamenilor prin poeziile sau proza noastră? Şi implicit prin noi. Fiindcă numai un purtător de Dumnezeu va putea fi oglindă a lui Dumnezeu.Noi toţi, atunci când suntem locuiţi de Hristos, suntem purtătorii Lui de cuvânt. Putem oborda orice problemă, că peste tot va străluci Hristos.

Sf. Augustin spunea: „Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă ce vrei.”
De fapt, rostul oamenilor este acela de a-L glorifica pe Dumnezeu prin toate manifestările gândurilor lor. Mai ales prin creaţia lor de orice natură ar fi ea: ştiinţifică, socială, culturală. Cred că a da ce avem mai bun şi mai curat în noi, pentru îndeplinirea dezideratului enunţat este scopul pe care trebuie să-l avem în vedere, atunci cand facem orice alegere, noi, creştinii. Mai cred că, atunci când am ales cui vrem să slujim, această alegere ne va călăuzi umblarea către împlinire duhovnicească, dar şi formală.

Fiindcă e absurd să ne închipuim că Dumnezeu ne-a lăsat în lume doar pentru a-i măsura valurile. Un creştin are datoria sacră a Învăţătorului său: aceea de a forma şi reforma valorile acestei lumi astfel încât să poată merge pe ele, ca Petru, dar să nu se scufunde din prea puţină credinţă. De ce să nu se vadă în noi „puterea lui Dumnezeu”? Avem aşadar cu noi dorinţa Lui sfântă – care devine astfel obligaţie pentru orice creator – de a  urmări forma cea mai potrivită pentru a-L reprezenta în orice împrejurare a vieţii noastre.

Acolo unde se priveste inima, să arătăm o inimă neîmpărţită şi curată. Acolo unde se urmăreşte forma, să oferim ochilor o formă suficient de transparentă pentru a fi văzut Hristos. Dar suficient de atractivă, sub lupa maiestriei artistice, pentru a nu îndeparta pe privitorul avizat. Desigur, „avizarea” despre care vorbeam implică existenţa unui set de reguli care determină aprecierea gradului de eficienţă al obiectului analizat. Dacă este vorba despre o poezie, eficienţa ei înseamnă capacitatea de a naşte în mintea şi inima cititorului sau ascultatorului idei şi sentimente specifice, dar şi crearea unei stări de „beatitudine existenţială” ca descoperirea a ceva extrem de preţios, chiar dacă nu se poate, de multe ori, să se definească această stare… Poate doar printr-o întrebare: oare ce a simţit Dumnezeu când a creat lumea şi pe om? Ce înseamnă la El „a văzut că era bine”?