Sfântul Augustin şi mărţişorul învingătorilor

februarie 29, 2008

Dumnezeu nu ne cere să  ne automutilăm, să ne autoflagelăm…

Sentimentele au logica lor. Profunzimea, puterea şi valoarea lor. Dumnezeu ne cere să fugim de pofte, da. Să stăpânim păcatul care pândeşte la toate colţurile ispitelor lumii, da. Dar nu ne pune „centuri de castitate”, oricât de tare ne-ar iubi.

Pe alea trebuie să ni le punem singuri. Aşa descoperim adevărata libertate: libertatea învingătorilor. Nu victoriile din timpul vieţii contează, în ordinea lui Dumnezeu. Ele nu fac decât să împingă un car al istoriei care se va prăvăli în prăpastie. Victoria asupra morţii, da! Asta e adevărata libertate.

Categoric: atunci când scopul unei îndeletniciri se schimbă, toate regulile jocului se schimbă. Trăirile au o altă înfăţişare, interesele străine de realizarea acestui scop dispar, sentimentele iau alte căi de manifestare, ocolind păcatul.

Omeneşte nu e posibil: o pasiune e o pasiune, o dramă rămâne o dramă, suferinţa e suferinţă, iar o competiţie e o competiţie. Dar cine spune că nu se poate altfel, Il contrazice pe Hristos: „Voi sunteţi în lume, dar nu sunteţi din lume”. Voi jucaţi după alte reguli.

Mă repet: Sf Augustin spunea: „Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă ce vrei”. Aia da, mentalitate de învingător! Fiindcă tot ce vei dori să faci va purta amprenta acestei iubiri fundamentale. A acestei libertăţi.

Oamenii te pot considera oricum, în raport cu ei, cu regulile lor. E ca şi cum am vorbi limbi diferite. Învingătorul din limba lor nu e învingătorul din limba mea.
 
Ce anume face deosebirea, la nivel de sentimente? Nimic nu se poate împotrivi unui sentiment care vine de la El. Fiindcă numai un astfel de sentiment duce la jertfă. Şi nimeni nu poate rezista în faţa jertfei, nimeni şi nimic: ori cade şi pierde totul, ori rezistă şi câştigă.

Cine a văzut filmul Ben-Hur (cu Carlton Heston, Jack Hawkins, în regia lui William Wiler) îşi aminteşte scena înfiripării unor sentimente care trec peste orice suferinţi şi peste vicisitudini de tot felul, pentru a se desăvârşi în ascultarea de Hristos. Pun mai jos o scurtă scenă din film.

Mărţişorul învingătorilor este viaţa veşnică.

Reclame

Trecerea prin icoană (fragment 05)

februarie 28, 2008

***

ca o aplecare de salcie cu toată seva
către luminăţia sa raza
aşa am îngenuncheat
eu eram râul cu bolboroseala lui
ce bine că bolta ştia să Te pieptene

doar aşa am parte şi eu de câte-o sclipire
razele soarelui sunt fire din părul Tău
pierdute la pieptănat

***

numai eu plâng atunci
când îmi văd lacrimile
oare nu plânge şi Dumnezeu măcar puţin

oare numai eu trec atunci
când merg pe jos
nu merge şi drumul cu mine

anotimpul vrea să se mute
a găsit o privire undeva
o cămară întreagă de văz îi spune alb
şi îl dezgheaţă până la flori

eu cred mai sus decât toţi munţii
Dumnezeu dădea pante luminii

***

dacă au trecut adâncimile pe la tine
să ştii că marea mă învelea
cu palma lui Dumnezeu îmi netezea
peştii de aur ai închipuirii

dacă au trecut adâncimile pe acolo
să ştii că am murit un pic
de oboseala unui înger

nu îmi adulmeca tăcerile
nu-ţi vor spune nimic despre nicăieri
unde eram când a venit cerul
să ne bea separat
ca pe două lactei

 făceai curat în fotografia ta cu un suspin

***

apoi am întrebat treptele încotro
o nouă dimensiune transpira la orizont
ca o plajă de calmă privire
vezi acolo acolo mai la şoaptă de inima aia
a pus El sentimentele

numa vezi spală-te pe urcuş
când te joci

***

şi am eliberat un iov gârbovit
ca un noe care dădea drum de porumbel
aşteptărilor lui înfrigurate
de lume flămândă
i-am arcuit întotdeauna ca pe o surcea care se mistuie
la flacăra tuturor rugăciunilor lui
şi umple cenuşa oricărei dureri

de acolo trebuia să plec
rădăcina era mai sus


Zâmbetul de mărţişor poate fi o lacrimă?

februarie 28, 2008

Desigur! Eu l-am găsit aici, zâmbetul ăsta.

„Căci El dă ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi.” Câţi I-au luat ploaia şi au plecat cu ea, fericiţi, fără să-L mai vrea, că de! acum aveau ploaie…

De ce numim har tot ce nu putem numi ploaie?

De ploaie avem toţi parte, de har, numai cei buni.

A fi bun înseamnă a fi ca lacrima dintr-un mărţişor?

La multi ani! tuturor coastelor lumii, spun oceanele calde, trezindu-se… 🙂

ce adâncă şi tandră mi-e coasta
nici eu nu ştiam despre asta
admir mâna ce te-a făcut
şi Îi şoptesc să ia de la-nceput
oricare somn al meu din care sări
ca o deşteptare pe mări
curând Îl voi ruga să te scrie
ca pe o poezie

şi pământul să-nmugurească
de o dragoste împărătească
în loc de o coastă răsare
în dreptul inimii mele o floare
pe care o culeg şi nu mai ştiu
ce voiam să fac cu ea… doar târziu
ai zâmbit când mi te dădea
asta era floarea mea

de unde ştii inima care îţi e floare
ai vreo albină căutătoare
ai vreun parfum ghicitor
de inimă de călător
care mai şi adoarme uneori
atunci când coasta mi se face zori
treci din parfum în trezire
în curând îmi voi veni în fire


Rugăciunea

februarie 27, 2008

Pun rugăciunea să Te întrebe de mine,
Poteca ei o străbat în genunchi…
Când în totu-i tăcerea-n ruine,
Doar în Tine mă strâng în mănunchi.
 
De cuvânt mă cunun ca o umbră
Dezlegată din geruri şi gheţi.
În ecoul meu sângele-Ţi umblă
Ca o boare umblând dimineţi.
 
Şi cetirea în slove de aur
A rostirii ce-i numele meu
Surpe-se-n gândul Tău faur,
Nu ca azi, nu ca ieri, ci mereu…
 
Şi o pun rugăciunea să-ntrebe
Care drum către cer e mai lin…
Cel ce doare atunci când începe,
Şi păşeşte cu mine când vin.


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (4)

februarie 27, 2008

continuare de aici

Poezia devine altceva… Cum spunea cineva despre o poezie de-a mea – cineva care scrie foarte frumos, dar scrie cu cuvintele – i se păreau foarte ciudate cuvintele mele care aproape că „spărgeau” poezia.

Da, poezia trebuie spartă. Pentru că dincolo de învelişul ei se găsesc relaţiile. În schimb, asta numai la noi… Iar dacă Dumnezeu sparge ceva ca să ajungă la poezia Sa, ne sparge pe noi. Înlătură crusta care ne ascundea. Împrăştie învelişul, zgura, ca să ajungă la aur, la inima noastră.

Atunci noi devenim Poezia lui Dumnezeu: ceea ce căuta El, RELAŢIA… Relaţia înfloreşte şi rodeşte… Poezia lui Dumnezeu aceasta este: RELAŢIA. Relaţia Sa cu Sine, relaţia Sa cu universul creat.

Toţi poeţii lumii s-au inspirat din acest univers. Nu toţi însă au ajuns la relaţie. Doar câţiva. Se pot stabili relaţii cu fiecare parte din univers, cu fiecare element al lui. Unii scriitori au stabilit relaţii cu universul moral, alţii cu cel natural, alţii cu cel sentimental…

Eu urmăresc o relaţie cu Dumnezeu Însuşi. Atunci mi s-au supus… s-au subsumat toate celelalte elemente. Toate se supun Creatorului lor. Un poet creştin va fi întotdeauna acela care va cultiva relaţia sa cu Creatorul, slăvit să-I fie Numele! 

Atunci va şti să abordeze universul moral, universul natural, universul sentimentelor sale, indiferent că spune „dragoste” – dragostea pentru o persoană care corespunde formei noastre, pentru că Dumnezeu a văzut că omul nu era bine când era singur…

Apoi un poet creştin este stăpânul universului natural. El va îmbina întotdeauna în aşa fel natura, încât ea să intre în această relaţie vie cu cuvintele. Nu cuvintele sunt vii, ci relaţia în care se află ele la un moment dat.

(va urma)


Ca mâine-i unu martie!

februarie 26, 2008

Lemnul meu

cu gândul nu departe

Când vin curate ape şi drumuri mi le şterg
Şi nu mai pot fântâne în rază să-mi croiesc
Te-ntreb cu-ndepărtarea, eu încotro să merg,
Pe care ascunzişuri de ploaie să păşesc?

Pot ierburi să Te ţină, când eu sunt doar răzor
Şi urma de la sapă mă doare-aşa adânc?
Se bate-nfrigurarea în piept cu câte-un dor
Cum bate-se merinda sub şauă la oblânc.

Dintr-o călătorie-am rămas măcar puţin,
Măcară ironie de veacul întâmplat…
O, Doamne, vin amnare şi scăpărişuri vin
Să îmi aprindă ruguri pe care m-ai urcat.

De-atâta aşteptare se clatină o stea,
E gata să ajungă, de-atâta betleem
Cât a-ncăput în lemnul ce este viaţa mea…
Dar ştii? Şi crucea este croită tot în lemn!


La mulţi ani, Rebeca!

februarie 26, 2008

sized_dsc06476a.jpg

Mîine, pe 27 februarie, fetiţa mea împlineşte 16 ani.
Vreau să-i spun ceva… ceva frumos.
Şi îi dedic ei, şi vouă, o melodie.

***

Rebecăi la 16 ani

eşti rugăciunea unei priviri
care a găsit fereastra
pasul burniţei pe iarba dintâi
chipul fugii sub streşini ca zâmbetul
sub genele albastre

acum ştii un surâs mai adânc decît ieri
dacă Dumnezeu îmi pune piedică trebuie să râd
juci şotron şi primăvara uită bucheţelul
la căldura ta

dormi cu un vis mai puţin dar cu un an mai mult
decât tine şi viitorul e olimpiada ta
de Hristos