Sfântul Augustin şi mărţişorul învingătorilor

februarie 29, 2008

Dumnezeu nu ne cere să  ne automutilăm, să ne autoflagelăm…

Sentimentele au logica lor. Profunzimea, puterea şi valoarea lor. Dumnezeu ne cere să fugim de pofte, da. Să stăpânim păcatul care pândeşte la toate colţurile ispitelor lumii, da. Dar nu ne pune „centuri de castitate”, oricât de tare ne-ar iubi.

Pe alea trebuie să ni le punem singuri. Aşa descoperim adevărata libertate: libertatea învingătorilor. Nu victoriile din timpul vieţii contează, în ordinea lui Dumnezeu. Ele nu fac decât să împingă un car al istoriei care se va prăvăli în prăpastie. Victoria asupra morţii, da! Asta e adevărata libertate.

Categoric: atunci când scopul unei îndeletniciri se schimbă, toate regulile jocului se schimbă. Trăirile au o altă înfăţişare, interesele străine de realizarea acestui scop dispar, sentimentele iau alte căi de manifestare, ocolind păcatul.

Omeneşte nu e posibil: o pasiune e o pasiune, o dramă rămâne o dramă, suferinţa e suferinţă, iar o competiţie e o competiţie. Dar cine spune că nu se poate altfel, Il contrazice pe Hristos: „Voi sunteţi în lume, dar nu sunteţi din lume”. Voi jucaţi după alte reguli.

Mă repet: Sf Augustin spunea: „Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă ce vrei”. Aia da, mentalitate de învingător! Fiindcă tot ce vei dori să faci va purta amprenta acestei iubiri fundamentale. A acestei libertăţi.

Oamenii te pot considera oricum, în raport cu ei, cu regulile lor. E ca şi cum am vorbi limbi diferite. Învingătorul din limba lor nu e învingătorul din limba mea.
 
Ce anume face deosebirea, la nivel de sentimente? Nimic nu se poate împotrivi unui sentiment care vine de la El. Fiindcă numai un astfel de sentiment duce la jertfă. Şi nimeni nu poate rezista în faţa jertfei, nimeni şi nimic: ori cade şi pierde totul, ori rezistă şi câştigă.

Cine a văzut filmul Ben-Hur (cu Carlton Heston, Jack Hawkins, în regia lui William Wiler) îşi aminteşte scena înfiripării unor sentimente care trec peste orice suferinţi şi peste vicisitudini de tot felul, pentru a se desăvârşi în ascultarea de Hristos. Pun mai jos o scurtă scenă din film.

Mărţişorul învingătorilor este viaţa veşnică.


Trecerea prin icoană (fragment 05)

februarie 28, 2008

***

ca o aplecare de salcie cu toată seva
către luminăţia sa raza
aşa am îngenuncheat
eu eram râul cu bolboroseala lui
ce bine că bolta ştia să Te pieptene

doar aşa am parte şi eu de câte-o sclipire
razele soarelui sunt fire din părul Tău
pierdute la pieptănat

***

numai eu plâng atunci
când îmi văd lacrimile
oare nu plânge şi Dumnezeu măcar puţin

oare numai eu trec atunci
când merg pe jos
nu merge şi drumul cu mine

anotimpul vrea să se mute
a găsit o privire undeva
o cămară întreagă de văz îi spune alb
şi îl dezgheaţă până la flori

eu cred mai sus decât toţi munţii
Dumnezeu dădea pante luminii

***

dacă au trecut adâncimile pe la tine
să ştii că marea mă învelea
cu palma lui Dumnezeu îmi netezea
peştii de aur ai închipuirii

dacă au trecut adâncimile pe acolo
să ştii că am murit un pic
de oboseala unui înger

nu îmi adulmeca tăcerile
nu-ţi vor spune nimic despre nicăieri
unde eram când a venit cerul
să ne bea separat
ca pe două lactei

 făceai curat în fotografia ta cu un suspin

***

apoi am întrebat treptele încotro
o nouă dimensiune transpira la orizont
ca o plajă de calmă privire
vezi acolo acolo mai la şoaptă de inima aia
a pus El sentimentele

numa vezi spală-te pe urcuş
când te joci

***

şi am eliberat un iov gârbovit
ca un noe care dădea drum de porumbel
aşteptărilor lui înfrigurate
de lume flămândă
i-am arcuit întotdeauna ca pe o surcea care se mistuie
la flacăra tuturor rugăciunilor lui
şi umple cenuşa oricărei dureri

de acolo trebuia să plec
rădăcina era mai sus


Zâmbetul de mărţişor poate fi o lacrimă?

februarie 28, 2008

Desigur! Eu l-am găsit aici, zâmbetul ăsta.

„Căci El dă ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi.” Câţi I-au luat ploaia şi au plecat cu ea, fericiţi, fără să-L mai vrea, că de! acum aveau ploaie…

De ce numim har tot ce nu putem numi ploaie?

De ploaie avem toţi parte, de har, numai cei buni.

A fi bun înseamnă a fi ca lacrima dintr-un mărţişor?

La multi ani! tuturor coastelor lumii, spun oceanele calde, trezindu-se… 🙂

ce adâncă şi tandră mi-e coasta
nici eu nu ştiam despre asta
admir mâna ce te-a făcut
şi Îi şoptesc să ia de la-nceput
oricare somn al meu din care sări
ca o deşteptare pe mări
curând Îl voi ruga să te scrie
ca pe o poezie

şi pământul să-nmugurească
de o dragoste împărătească
în loc de o coastă răsare
în dreptul inimii mele o floare
pe care o culeg şi nu mai ştiu
ce voiam să fac cu ea… doar târziu
ai zâmbit când mi te dădea
asta era floarea mea

de unde ştii inima care îţi e floare
ai vreo albină căutătoare
ai vreun parfum ghicitor
de inimă de călător
care mai şi adoarme uneori
atunci când coasta mi se face zori
treci din parfum în trezire
în curând îmi voi veni în fire


Rugăciunea

februarie 27, 2008

Pun rugăciunea să Te întrebe de mine,
Poteca ei o străbat în genunchi…
Când în totu-i tăcerea-n ruine,
Doar în Tine mă strâng în mănunchi.
 
De cuvânt mă cunun ca o umbră
Dezlegată din geruri şi gheţi.
În ecoul meu sângele-Ţi umblă
Ca o boare umblând dimineţi.
 
Şi cetirea în slove de aur
A rostirii ce-i numele meu
Surpe-se-n gândul Tău faur,
Nu ca azi, nu ca ieri, ci mereu…
 
Şi o pun rugăciunea să-ntrebe
Care drum către cer e mai lin…
Cel ce doare atunci când începe,
Şi păşeşte cu mine când vin.


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (4)

februarie 27, 2008

continuare de aici

Poezia devine altceva… Cum spunea cineva despre o poezie de-a mea – cineva care scrie foarte frumos, dar scrie cu cuvintele – i se păreau foarte ciudate cuvintele mele care aproape că „spărgeau” poezia.

Da, poezia trebuie spartă. Pentru că dincolo de învelişul ei se găsesc relaţiile. În schimb, asta numai la noi… Iar dacă Dumnezeu sparge ceva ca să ajungă la poezia Sa, ne sparge pe noi. Înlătură crusta care ne ascundea. Împrăştie învelişul, zgura, ca să ajungă la aur, la inima noastră.

Atunci noi devenim Poezia lui Dumnezeu: ceea ce căuta El, RELAŢIA… Relaţia înfloreşte şi rodeşte… Poezia lui Dumnezeu aceasta este: RELAŢIA. Relaţia Sa cu Sine, relaţia Sa cu universul creat.

Toţi poeţii lumii s-au inspirat din acest univers. Nu toţi însă au ajuns la relaţie. Doar câţiva. Se pot stabili relaţii cu fiecare parte din univers, cu fiecare element al lui. Unii scriitori au stabilit relaţii cu universul moral, alţii cu cel natural, alţii cu cel sentimental…

Eu urmăresc o relaţie cu Dumnezeu Însuşi. Atunci mi s-au supus… s-au subsumat toate celelalte elemente. Toate se supun Creatorului lor. Un poet creştin va fi întotdeauna acela care va cultiva relaţia sa cu Creatorul, slăvit să-I fie Numele! 

Atunci va şti să abordeze universul moral, universul natural, universul sentimentelor sale, indiferent că spune „dragoste” – dragostea pentru o persoană care corespunde formei noastre, pentru că Dumnezeu a văzut că omul nu era bine când era singur…

Apoi un poet creştin este stăpânul universului natural. El va îmbina întotdeauna în aşa fel natura, încât ea să intre în această relaţie vie cu cuvintele. Nu cuvintele sunt vii, ci relaţia în care se află ele la un moment dat.

(va urma)


Ca mâine-i unu martie!

februarie 26, 2008

Lemnul meu

cu gândul nu departe

Când vin curate ape şi drumuri mi le şterg
Şi nu mai pot fântâne în rază să-mi croiesc
Te-ntreb cu-ndepărtarea, eu încotro să merg,
Pe care ascunzişuri de ploaie să păşesc?

Pot ierburi să Te ţină, când eu sunt doar răzor
Şi urma de la sapă mă doare-aşa adânc?
Se bate-nfrigurarea în piept cu câte-un dor
Cum bate-se merinda sub şauă la oblânc.

Dintr-o călătorie-am rămas măcar puţin,
Măcară ironie de veacul întâmplat…
O, Doamne, vin amnare şi scăpărişuri vin
Să îmi aprindă ruguri pe care m-ai urcat.

De-atâta aşteptare se clatină o stea,
E gata să ajungă, de-atâta betleem
Cât a-ncăput în lemnul ce este viaţa mea…
Dar ştii? Şi crucea este croită tot în lemn!


La mulţi ani, Rebeca!

februarie 26, 2008

sized_dsc06476a.jpg

Mîine, pe 27 februarie, fetiţa mea împlineşte 16 ani.
Vreau să-i spun ceva… ceva frumos.
Şi îi dedic ei, şi vouă, o melodie.

***

Rebecăi la 16 ani

eşti rugăciunea unei priviri
care a găsit fereastra
pasul burniţei pe iarba dintâi
chipul fugii sub streşini ca zâmbetul
sub genele albastre

acum ştii un surâs mai adânc decît ieri
dacă Dumnezeu îmi pune piedică trebuie să râd
juci şotron şi primăvara uită bucheţelul
la căldura ta

dormi cu un vis mai puţin dar cu un an mai mult
decât tine şi viitorul e olimpiada ta
de Hristos


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (3)

februarie 26, 2008

continuare de aici

Şi care e finalitatea unui pom… ? Pomul rodeşte… Face fructe… Să ne amintim că în Grădina Edenului era pomul vieţii, era acea realitate cu care interfera Dumnezeu. La asta omul încă nu a ajuns. Să muşte din pomul vieţii…

Este iarăşi un lucru deosebit, acesta. Omul nu a reuşit, spre condamnarea lui, decât să guste din pomul cunoştinţei. De aici, şi situaţia lumii noastre de astăzi. Nu am ajuns la pomul vieţii. Nu putem interfera decât la nivelul cunoştinţei noastre şi nu al determinării vieţii…

Dumnezeu determină viaţa. El gândeşte „pom”, şi apar roadele. De aceea Domnul Isus, când a găsit acel smochin fără rod, l-a blestemat. Pentru că era deja mort. Pentru că Dumnezeu, când interferează cu ceva fără roade, îl vede mort.

Asta e consecinţa faptului că El este cel mai mare poet. La El poezia nu se face din cuvinte, ci din relaţii. Relaţia pomului cu el însuşi este să facă rod. Aste e finalitatea, acesta este „da”ul Lui, Aminul Lui: RODUL!
Nu mai spun că noi, atât de mulţi dintre noi, trăim haotic, trăim oricum, dar nu avem rod. Vom vorbi poate odată în ce constă rodul pe care l-am putea avea noi. Dar să mă întorc la ideea mea.

Dumnezeu construieşte poezii din relaţii. Am înţeles recent lucrul ăsta şi încerc să-l copiez. Încerc să nu mai fac poezii din cuvinte, ci din relaţii.

Care e finalitatea faptului că eu mă spăl pe mâini, de exemplu. Una dintre ele este aceea că sunt sănătos. Şi atunci un vers ar spune: „eu mă spăl pe mâini şi reuşesc să umblu”… E o relaţie de la cauză la un  efect final.

Dar şi umblarea, la rândul ei: „eu umblu şi drumul are capătul lui”. Şi acesta poate fi un vers…

urmarea aici


Cât înţeles

februarie 25, 2008

Ştie cineva cum o găsesc pe Estera?
E aşa de greu să poţi spune mulţumesc în ziua de azi…


300 de ani rămas în Aleluia

februarie 25, 2008

georg-friederich-hendell.jpg

Născut la 1685, Georg Friederich Handell a fost un om care a trăit şi a construit unul dintre „momentele astrale ale omenirii”, cum le-a numit şi cum le-a descris Stefan Zveig, scriind şi cântând în 1724 oratoriul „Messiah”.

Ce ştia Handell mai mult decât noi?

Oare nu e aceeaşi credinţă care poate muta munţii?

Când se clatină un suflet, dislocat de o rafală de Duh, oare nu se mişcă muntele lui?

Şi să nu-mi spuneţi că nu sunt oameni speciali, pe care Dumnezeu îi animă în mod special… Un fel de falii tectonice ale omenirii… Când se mişcă ei sub puterea Duhului lui Dumnezeu, sutele de ani sunt clătinate, şi sutele de mii şi milioanele de oameni sunt cutremuraţi.

Pianistul Anthony Burger dă viaţă cu mâinile şi inima sa unui astfel de uragan. Staţi! Ţunami-ul simţirii naşte sublimul!


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (2)

februarie 24, 2008


De fapt toată existenţa noastră… tot universul ăsta este poezia Lui. O poezie atât de frumoasă, cum numai libertatea absolută care se căsătoreşte cu înţelegerea absolută, care se căsătoreşte cu Cuvântul absolut şi cu înţelepciunea absolută…

Noi lucrăm cu acel material căruia Maiorescu îi spunea „materie sensibilă” –  culoarea, forma, pentru un pictor, forma, dimensiunile, spaţiul, pentru un sculptor…, şi lemnul, şi cuvintele pentru scriitori.

Noi încercăm să le punem într-o ordine sau alta pe acestea – în speţă cuvintele – să le încărcăm cu sensuri, să le dăm drumul să zboare, şi atunci spunem că am făcut poezii.

Ne jucăm cu cuvintele, de multe ori le înţepăm, le zgâriem… Mie îmi place să le mângâi, ca să le fac să mă asculte, să le vrăjesc, ca să-mi arate frumuseţea lor…

Dar cuvintele noastre sunt moarte. Când spun „pom” văd un pom. Are rădăcini, are tulpină, are coroană frumoasă, are frunze, poate are şi rod, fructe, şi îi spun „pom”. Pomul meu nu trăieşte, pomul meu este trăit.

Dar Dumnezeu este acel Poet – binecuvântat să-I fie Numele! – al cărui Cuvânt este El însuşi. Şi aşa cum eu interferez cu aceste imagini… Am spus „pom”, dar nu am interferat cu pomul, ci cu imaginea lui din mintea mea.

La Dumnezeu e muuult, infinit, de neînţeles de interesant. El când spune „pom”, în mintea lui pomul există… El interferează cu realitatea…

continuarea aici


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (1)

februarie 23, 2008

M-am gândit la ce aş putea spune într-o emisiune despre poezie la radioul ăla unde voi colabora, după ce trecem de aranjamentele tehnice. Şi cum îmi este obiceiul, vorbeam singur şi mă înregistram în liniştea dinaintea zorilor, pe întuneric.

Gândurile mi-au luat-o razna, la un moment dat, şi am înţeles ceva atât de frumos şi de îndelung aşteptat, că am început să plâng din toată aşteptarea asta, ca un ocean din care iese spuma… 

Dragii mei, vă spun bine v-am găsit. Am să încerc să vorbesc – să vă vorbesc – despre unele lucruri pe care poate că şi eu, cel care le spun, le înţeleg greu, doar pe departe, şi numai fiindcă Dumnezeu mi-a făcut parte de ele.

Nu e greu, zic unii, să faci poezii, ba chiar este foarte interesant. Te admiră ceilalţi, te crezi mai deosebit, mai cu har, mai dăruit… Nu. Nimeni nu este altfel decât ceilalţi. Înaintea lui Dumnezeu geniul este asemenea omului de rând şi împăratul, asemenea robului. Ba chiar, spune Domnul, cei dintâi vor fi cei de pe urmă.

Vorbeam aşadar despre poezie. Despre rostul ei, despre fiinţa ei…M-am gândit mult timp. Şi nu doar că m-am gândit. Gândurile astea veneau dintr-o experienţă, dintr-o activitate îndelungată, şi-mi arătau dacă sunt sau nu pe drumul cel bun.

Aş vrea doar să începem prin a căuta să înţelegem măcar pe departe ce este aceea o poezie, ce este dincolo de ea… Nu vreau să vin cu reţete. Nici nu mă gândesc să dau reţete. Am văzut într-un loc un titlu: cum să fii poet în şase săptămâni. Ha! Amuzant. Eu tot încerc să învăţ să fiu poet, şi după vreo 40 de ani de încercări, acum, când mă îndrept spre unul dintre capetele vieţii mele pământeşti… ei, dacă n-oi da în mintea copiilor, poate voi şi ajunge la el… înţeleg că mare lucru n-am priceput, că de-abia de-acum încolo dac-oi reuşi… Poate vom reuşi împreună. Vreau să ştiţi că şi Dumnezeu face poezii.


„Baia de mulţime” a Duhului Sfânt

februarie 22, 2008

Putem simţi astfel prezenţa Duhului Sfânt? S-a încercat de curând suprimarea unor astfel de manifestări, dar cine a încercat asta, a măsurat mai întâi, înainte de a încerca să taie, cum ar face orice croitoraş mai mult sau mai puţin viteaz? 

Selectia e dintr-un film cu Hillsong într-un concert. Aţi avut stări când v-aţi simţit ca acolo? Când mâinile voastre ridicate îmbrăţişau cerul…? Când inima vă era pe buze şi o lacrimă nu mai avea loc de altă lacrimă?

Când învăţaţi ce este poezia, deşi nu v-aţi gândit niciodată să vă faceţi poet?

De ce Duhul Sfânt nu ar face asemenea „băi de mulţime”?

Asta când mulţimea face „baie de Duh Sfânt”!

Fiindcă din păcate sunt tot felul de imitaţii de lincheli într-o baltă care n-are nimic de-a face cu Duhul… Desigur „în păcat(e) ne-a născut mama noastră”, dar unii (şi nu vorbesc de Hillsong) le suie pe scenă ca să fie mai aproape de cer, poate ajunge Duhul şi acolo.

Ăstora totuşi e bine să li se spună că sunt în aer…

Părerea mea… A unuia care face poezii, nu muzică.


Pachetul cu iertări, sau iubirea din încercare – 2 –

februarie 22, 2008

continuare de aici


Vreau parfumul de Cristos

februarie 21, 2008

clas1.jpg 

Mesaj pe ClaS
Postat de prietenul Corneliu Chiriluţă la data de 15 februarie 2008

Oamenii au fost creaţi cu această capacitate de a găzdui Duhul lui Dumnezeu şi de a-L purta oriunde merg, împrăştiind mireasma lui Cristos (si nu izul băncilor de biserică, bine spus) putând aduce la viaţă orice colţ searbăd şi lipsit de lumină cotlon.

Completez aici apreciind modul în care poeţii (născuti din nou) ştiu să facă acest lucru într-un mod anume, ca şi cum ar avea un vas special în care poartă această comoară nepreţuită. Lucrul care mă întristează pe mine (am mai comentat despre asta) este acela că unii poartă vase sparte care ori au pierdut ceva pe drum, ori niciodată nu au cunoscut mireasma lui Isus şi au rămas (daca au fost vreodată) poeţi fără Cristos… Ei nu-L pot aduce pe Cristos nicăieri, ci s-au încrezut în vasul pe care acum îl poartă peste tot, convinşi fiind că e mai valoros decât Cristosul.

Ah, pentru că sunt sătul de izul băncilor de biserică vreau să-mi aduc în casă parfumul de Cristos pe care unii îl prepară aşa de frumos povestind despre El în versuri care ating diferite aspecte ale vieţii!

Dar să nu-mi rămână poezia fără de Cristos! Nu-L închideţi în clădirea bisericii la plecare! Povestiţi durerea oricărei suferinţe, dar să fie-acolo şi Cristos!

Corneliu


Trecerea prin icoană ( fragment 04)

februarie 20, 2008

***

e ca atunci când Dumnezeu îţi spune să te joci
dar jucăria se ascunde ca atunci când îţi spune bea
şi apa-i amară
înseamnă că vrea să ştii setea

în orice cădere de soare la orizont
e prea multă seară
iar jucăria s-a pitit într-un colţ
de apă amară

***

spune-mi că aerul are un templu pe care l-am uitat
dă-mi înapoi memoria nepribegită
mersul meu speriat
pe o sârmă clipită

Doamne câtă metaforă de om trebuie să-Ţi fie
fiecare olog vindecat
nici lui nu i-a trebuit înţelegerea
când s-a ridicat

***

dacă nu ar fi fost albastru pe-afară
ar fi dat înapoi
ca o coastă care creşte şi creşte şi creşte
şi se face doi

dacă n-ar fi icoana am trece
direct prin iubire
ca printr-un jar
în care te faci zi de zi mistuire

te va mânca un cal din poveste
ca pe oricare îndepărtări
abia când mă va duce pe creste
voi da de zări

citesc asta şi strâng din dinţii memoriei
se poate oare să plâng
din carnea istoriei

***

pe Dumnezeu nu poţi să-L scoţi din jurul mâinilor lui
când vrei mângâiere roagă-te definitiv
ca atunci când trec anii

şi vei pricepe un colţ de frunză un capăt de drum
o întoarcere seara acasă
ca un pahar cu apă în Numele lui
după masă

***

Doamne glasul Tău ca un zid
la care mă pun tăcerile lumii
când mitralia lor fierbe spumegă
stiu că voi fi glicina voi alina trecătorii

bucuria nu are nume deşi e a mea
n-are nici capăt deşi mă-mpresoară
creşte un finic pentru o osană
în piept se poate face şi cuib aşa e de sigură
inima mea de ziua de mâine

da cred că voi bea cafeaua cum vrei Tu
eşti Cel care pui zahărul zilnic
lasă fericirea să muşte din adam
dă la o parte fructul ăla adu numirile
pune un necapăt nopţilor calde
şi încet vine toamna


Pachetul cu iertări sau iubirea din încercare – 1 –

februarie 20, 2008

continuarea aici


Cum a iubit Hristos Biserica…

februarie 19, 2008

flower.jpgŞi S-a dat pe Sine însuşi pentru ea.

Văd oameni căutându-şi duminică de duminică locul pe băncile bisericii, aşezându-se şi gustând din bucatele duhovniceşti pe care le primesc. Unii au un zâmbet larg pe faţă, alţii sunt ascunşi după grimase impenetrabile, unii au măşti confecţionate cu migală în ani mulţi, iar la ieşire toţi se înghesuie să strângă mîini, dintre care a păstorului pare a fi cea mai preţuită.

Dincolo de toate astea e chipul Domnului ca bolta unui edificiu care ne găzduieşte pe toţi. El, Cel care a murit pentru mine… Pentru noi…

Cine vorbeşte despre dragoste fără să ştie şi fără să vrea să se jertfească, nu ştie ce spune. Numai El, dintre toţi marii oameni religioşi ai vremurilor, a ştiut să fondeze o şcoală a iubirii care poate trece de moarte. Dragostea omenească limitată la împlinirea plăcerilor personale şi egoiste nu va satisface niciodată.

Cupluri se fac şi se desfac căutând dragostea cu o frenezie vecină cu animalicul. Nu are cine le spune despre dragostea adevărată?

„Bărbatul să-şi iubească nevasta cum Hristos a iubit biserica şi S-a dat pe sine însuşi pentru ea…!” Aşa a ajuns El să poată pretinde apoi jertfa mea: „nu mai trăiesc eu, Hristos trăieşte în mine”. Adică e necesar să mor eu, ca să trăiască El.

De aceea e nevoie ca bărbatul să-şi iubească soţia până la a fi gata să se dea pe sine pentru ea: va determina astfel jertfa ei. Va fi apt apoi să trăiască prin ea. Asta dacă ea acceptă să-l preţuiască şi să asculte cum Biserica Domnului ascultă de El.

Altfel va fi înlăturată de Domnul dintr-un statut al ei pe care Domnul nu i-l mai recunoaşte.

Într-o relaţie, până nu se jertfesc amândoi, degeaba se jertfeşte unul…


Trecerea prin icoană (fragment 03)

februarie 19, 2008

toată pădurea-i a mea
fiecare iarbă iese din ea
verdele suie până la înălţime de-o coasă
dar până la urmă vrea acasă

sunt cerbul sunt cerbul rănit
cu glonţul acela în el
undeva e pajiştea cea rămasă
vreau acasă

nu mai pot paşte nicio câmpie
nicio pajişte grasă
sunt frate cu toată iarba de pe pământ
a-mbătrânit privirea-mi pe vânt
vreau acasă

în aer se face cu un apus mai puţin
în porumbişte cu o mătasă
păsări din migraţii nu mai vin
vreau acasă

dacă te întreb ceva spui că val
ca o împuşcare întoarsă
în mine glonţul ăla vertical
voia acasă

în ochii căprioarei e un fiord
vin furtuni şi-aiurează
dar nu mai pot să zăresc nu mai pot
dacă-i pasă

e ca un greu de mirare în crengi
care m-apasă
Doamne bun numai Tu înţelegi
c-aş vrea acasă

pentru mine poarta e prea departe
valea prea joasă
dealurile-n jur prea înalte
vreau acasă

port glonţul acela cât un trofeu
venea în mine să mă ia de mireasă
ca să mă ducă la Dumnezeu
vreau acasă

mi se va mai zvârcoli spaima puţin
neînţeleasă
dar mă ţin bine de glonţul ăla şi vin
că vreau acasă

printre copaci o rază-şi târa
lumina scoasă
dar glonţul meu şi pe ea o-mpuşca
pe biata rază

abia atunci am văzut o tristeţe
cât o mireasă
care venea să mă-nveţe
că vreau acasă


Revine Lorelei

februarie 18, 2008

0018-0309-1606-4642_sm1.jpgÎmi leg mâinile de îngeri

Nu de căderi mă tem,
ci de zbor fără aripi,
de un orizont fără nume,
de ţipătul stelelor ce cad

razele fierbinţi fac
totul o singură culoare
pamantul meu este ars
nu mai sunt fluturi

Doar un stejar batrân
în pustiul acesta ca un semn

EŞTI atât de înalt,
ca să TE ating…
îmi leg mâinile de îngeri.